Despre copii

dragul meu adolescent

Dragul meu adolescent, aș vrea să-ți spun…

mai 27, 2024

Pe măsură ce ai noștri copii se apropie de adolescență sau de maturitate și încep să se desprindă de noi, începe să ne fie și mai mult dor de ei mici. De fețe ce ne priveau ca pe soarele lor. De mânuțe care se agățau de gâtul nostru precum cel mai de preț colier. De cum îi țineam în brațe seară de seară și le citeam povești. De cum (mai) acceptau să ne țină de mână pe stradă. Sau cum îi ducea taică-su pe umeri. De cum îi duceam în brațe și-i băgam în pat, pe când adormeau cuibăriți lângă noi. De cuvinte dulci de te iubesc și declarații de admirație și iubire pricinuite de cine știe ce fleacuri (în ochii noștri).   Ei, madre, poate când o să fiu mare o să te mai las să mă pupi. Așa mi-a spus juniorul care ieri a împlinit 15 ani și de ceva timp nu mă mai lasă să-l pup. Mai reușesc să-i smulg o îmbrățișare, și asta la ocazii speciale. Un lucru e cert: Au trecut într-o altă etapă și de unde până mai ieri noi eram universul lor… acum ei își contruiesc universul în afara noastră.  Aveam foarte clar în minte, chiar de câteva luni încoace, să scriu un articol despre lucruri pe care părinții de adolescenți ar trebui să le știe. Dar azi, în fața tastaturii și a foii, îmi dau seama câtă presiune este pe umerii noștri – să știm, să facem, să nu ratăm, să reușim, să prindem ultima șansă, ultima perioadă împreună. Așa că mi-a pierit cheful de a îți spune ție, dragi părinți de adolescent, ca și mine, ce e de știut și făcut. Mai degrabă, mă uit spre interiorul meu și scot din tumultul de gânduri și mai luminoase, și mai umbrite, și dacă te vei identifica, pe ici pe colo, dacă îți va fi de folos sau te va inspira în vreun fel, înseamnă că mi-am făcut treaba.   Câteva lucruri pe care aș vrea să ți le spun, dragul meu adolescent Nădăjduiesc că vei citi aceste rânduri cândva – da, știu, acum nu e momentul, nu ai răbdare, e ok – și, mai presus de asta, simt nevoia să le scot la iveală și să le împărtășesc cu tine, drag cititor. Poate îmi împărteșești și tu dificultatea de a găsi momentul potrivit, tonul potrivit, contextul potrivit și să mai pic și în momentul în care adolescentul să fie dispus la conversație și, mai ales, la conectare. Așa că multe din aceste mesaje ajung greu la destinatar,  dar sper că măcar nu se vor pierde.   Te apreciez atât de mult Da, da, știu! Nu-ți spun destul de des și pic în paradigma în care am crescut și eu. Vedem ce nu merge și ce nu ne place și de tot ce e bun, frumos, armonios, nici nu amintim. Parcă ne uităm în niște oglinzi din parcul de distracții, care ne arată strâmbi și hâzi.  Nu, nu e drept. Știu. Noi, oamenii, ne hrănim cu aprecieri. Și cu toate astea, suntem atât de zgârciți cu ele. Te apreciez pentru tot ce faci, pentru eforturile tale, pentru strădania de a face față tuturor provocărilor vârstei și clasei (bate la ușă examenul de capacitate), pentru seriozitatea de a duce la cap unele lucruri, pentru diminețile cu proiecte la chimie (mă ascultă doamna, nu că mi-ar plăcea mie) pentru mesajele cu sunt bine, mai întâzii puțin, nu-ți face griji de la 22.00 când ești afară, prin cartier. Dar mai presus de tot ce faci, te apreciez că ești. Pur și simplu. Tu, copilul bun, amuzant, optimist, încăpățânat, pasionat până la obsesie, adesea fără chef. Doar TU, fără etichete și catalogări de bun și rău.  Citește și articolul Dragă mamă și tată! scrisoare de la adolescentul vostru   Știu că de acum cele mai frumoase momente din viața ta nu vor fi lângă noi, părinții tăi… și e ok Ești într-o perioadă în care prietenii sunt foarte importanți. Și e ceva normal, e de așteptat, nu e ceva cu care să ne luptăm. Înțeleg că vrei să-ți petreci ziua cu ei, la teatru – unde mai zăbovești 2 ore după cursuri, să stai cu prietenii; pe afară la fotbal cu prietenii cu care te știi de când aveai 2 ani, practic ați crescut împreună. E momentul primelor îndrăgistiri, primele drame și decepții din dragoste, acum e cu mesaje pe Whatsapp și Instagram, dar emoțiile sunt tot acolo. Prezente, intense și confuze. Și știind toate astea îți răspund la mesajul de pe whatsapp: ok, be safe! Totuși nu veni la miezul nopții, ok? și mă rog să fii bine și să am răbdare să nu-ți mai scriu încă un mesaj peste o oră, ci să te întorci acasă și să-ți începi ritualul de seară. Alături de noi, în siguranța și atmosfera obișnuită și banală de acasă (dar dătătoare de calm și liniște).   Te susținem în drumul tău. Nu ești singur și sper să simți asta Am creat un cerc de suport în jurul tău și sper să simți energia tuturor celor implicați. Nu doar eu și tati. Îl ai pe proful de învățare, cel care te încurajează și te ghidează să descoperi că poți, mulțumim, Alexandru, pe domnul profesor de română, cel de matematică, mentorii de la cursurile de teatru, oameni care te susțin și îți suflă vânt în aripi astfel încât să poți progresa nu doar pentru examen, ci pentru viață. Iar susținerea noastră vine nu doar sub formă de oameni cu care te înconjori, modele, mentori, oameni care să te îndrume și să te inspire, ci și sub formă de încredere. Încredere în tine, în alegerile tale, în drumul tău, în deciziile tale. În căderile și revenirile după deciziile mai puțin inspirate. Dar necesare. Căci, nu-i așa, greșeala e cel mai bun învățător.    Suntem mândri de tine și credem în tine! Nu e nevoie să faci ceva anume pentru ca noi să fim mândri de tine. Știu că noi, generația trecută, am fost așa de des învățați că suntem valoroși prin ceea ce facem.

Mai multe »
Pierdere - imagine principală

Nu te supăra la jocuri, copile!

noiembrie 21, 2023

Dacă îți plac jocurile, sigur ți-ai închipuit cum o să încingeți niște partide de table, rummy sau cărți cu al tău copil când se face mai mare. Acum că are 5-6 ani sau poate e chiar mai micuț, e momentul să puneți în aplicare planul… sau nu încă? Sau poate te gândești că e prea mic să facă față unei pierderi.  Dacă ați început deja partidele de jocuri de societate, jocuri de cărți sau alte sesiuni de joacă și mai mereu se termină în lacrimi, cu frustrări și supărări, clar ai nevoie să citești în continuare.  Iar dacă al tău copil e mai micuț și te îngrozește această etapă, vreau să te liniștesc și să-ți ofer câteva informații, strategii și idei care să te ajute să treci cu bine peste prin etapă, nu s-o amâni și să ascunzi toate jocurile din casă până la 10 ani când o să fie destul de matur emoțional să nu se mai supere când pierde.  Nimănui nu-i place să piardă Dar adevărul este că noi toți pierdem, la un moment dat.  Chiar și atunci când simțim că am făcut tot posibilul. De la jocuri de societate până la competiții sportive, academice sau pierderea unei prietenii, să facă față pierderii este o abilitate socială pe care copiii trebuie s-o învețe. Înainte să vă scriu sugestiile mele o să vă împărtășesc mărturisirea băiatului meu, de când avea 10 ani, pe care l-am întrebat cum a învățat el să facă față pierderii (am sugerat că a reușit deși încă se mai supăra uneori) și mi-a spus cum se simțea el când era mai mic și pierdea. „Simțeam că dacă nici măcar un joc nu puteam câștiga, înseamnă că nu eram bun de nimic” Deci, prima idee de luat în considerare este încrederea în sine când pierdem.  Cu cât sunt mai mici, când stima de sine e în formare, cu atât înfrângerea e mai greu de suportat. Deci, în timpul sau în afara jocului e important să punem accentul pe construirea încrederii în sine, am scris pe grup în urmă cu ceva timp o postare cu activități și jocuri de construire și consolidare a încrederii în sine.  Gândirea de tip alb/negru, bine/rău este specifică copiilor de până la 7-8 ani Această informație – aflată de la Dr. Gordon Newfeld, co-autorul, împreună cu Gabor Mate a cărții Cum să ne ținem copii aproape, mi-a transformat în multe feluri viața de părinte. O altă idee revoluționată din cartea lor este cea despre contravoință, acea abilitate – sau vrăjitorie – a copiilor de a ni se opune.  Cu alte cuvinte, am reușit să setez așteptări mai realiste și să nu-i mai cer copilului meu de 6-8 ani (sau mai mic) să piardă cu grație. Să înțeleagă că e doar un joc. Nu, dragi părinți, pentru el nu e doar un joc. Este, așa cum spunea și fiul meu acum câțiva ani, o dovadă a capacității lor, o validare a valorii lor. O fi distrosionată, dar percepția lor este cea care-i face să simtă ceea ce simt. Acum c-am înțeles cu ce idei să pornim în partidele de jocuri putem să-i dăm înainte. Dar nu înainte de a accepta că va fi cu lacrimi, cu supărări, cu emoții și că acestea au la bază o imaturitate emoțională specifică vârstei și care se va îmbunătăți cu vârsta și antrenamentul. Totuși cum antrenăm această abilitate de a tolera pierderea? Nu evita jocurile și nu seta așteptări fixe/rigde despre cum o să petreceți o seară distractivă de jocuri în familie. E posibil să se termine în plânsete și crize. Așteaptă-te la ele ca să fii pregătit/ă să răspunzi contructiv. Cu cât e mai mic copilul, începeți cu jocuri de o durată scurtă, astfel încât să puteți juca multe runde, să fie multe șanse de a pierde sau câștiga, de a întoarce sorții de partea ta, de a învăța, de a exersa.  Construiește mai multe experiențe pozitive, de câștig, astfel încât pierderea să nu mai fie așa de dureroasă. Concentrați-vă pe efort, pe progres și/sau pe distracție/experiență – în funcție de valorile valoastre – în loc de rezultatul final; Puneți accentul pe a da tot ce poți, a face tot ce-ți stă în putință însă rezultatul depinde de mai multe lucruri: de efort, de șansă, de experiența jucătorului, etc. Ține minte să folosești încurajarea nu doar lauda goală. Folosește-o pe tot parcursul jocului pentru acele comportamente pe care vrei să le consolidezi. Fie că a pierdut cu demnitate, că nu a renunțat, că a jucat corect, că a explicat regulile jocului fratelui sau altcuiva, că și-a așteptat rândul, c-a ascultat, că a încercat o strategie nouă, că a învățat din greșeli, găsește ceva concret, specific. scoateți în evidență jocul de echipă, dacă se pot alia copii împotriva părinților iese super distracție, iar satisfacția lor e cu atât mai mare. Când câștigi, nu exagera cu veselia, nu te lăuda sau împăuna. Batem cuba, zâmbim și cam atât. Învățați-i pe copii să nu le facă în ciudă celor care pierd. Când pierdeți, modelați corectitudinea și fair-playul felicitându-l pe câștigător. De asemenea, pentru a face mai dulce pierderea, cel care câștigă poate strânge jocul sau reface tabla pentru următoarea repriză. Trișatul nu este o soluție Știu că Laura Markham și experții de la Hand in Hand Parenting (sper să nu mă înșel) propun să-l lăsăm pe copil uneori să trișeze sau să câștige tocmai pentru a hrăni acest sentiment al încrederii în sine. Eu sunt undeva pe la jumătate, nu-mi place ideea de a-l lăsa să trișeze și să câștige pe nedrept, nu cred că e lecția pe care vreau să o învețe. În ce privește să-I las să câștige, cred că mai degrabă aș face asta câteodată, mai ales că, să fim serioși, nu prea e egalitate de forțe din start. Noi suntem mari, ei mici, noi avem experiență, ei nu și așa mai departe. Și dacă pierde și face o criza, ce fac pe moment? Dacă totuși se supără că pierde, face o criză sau un episod emotional,

Mai multe »
perfecționism - principala

Ai o fată perfecționistă? Află cum s-o ajuți

august 10, 2023

Eu n-am fost niciodată perfecționistă, sau cel puțin nu m-am văzut niciodată în acest fel. Dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut, când am început să militez (vădit) împotriva perfecționismului încă de când erau mici copiii, ce fenomen puternic și nociv este acesta, mai ales în rândul fetelor. Cum mi-a trecut prin cap un asemenea subiect? Ei bine, dacă mă urmărești de mai multă vreme știi că în urmă cu vreo 2 luni am pornit o rubrică săptămânală, în fiecare joi, cu resurse, informații și inspirație despre cum să ne creștem fetele. Pentru cei/cele care aveți băieți, o astfel de rubrică despre cum ne creștem băieții a adunat peste 20 de postări anul trecut, pe toate le găsiți pe pagina mea de Facebook Părinți pe sârmă cu Adina Giurgea. Cum ne dăm seama că avem o fată perfecționistă? Am adunat în imagine 10 comportamente la care să fii atent pentru a identifica dacă perfecționismul și-a băgat coada și în viața fetei tale. Katie Hurley, în a ei carte „No more mean girls” dedică un capitol întreg acestui subiect și de acolo mi-am luat inspirația (preponderent)pentru articolul de azi. Problema cu perfecționismul este că acesta nu se limitează la un singur segment al vieții. Unele fete se luptă cu el în ce privește imaginea corporală și încep să fantezeze la corpul ideal încă de la vârste mici (sub 8 ani), cu șanse de a dezvolta tulburări alimentare; unele se blochează în performanțe, note și rezultate școlare; altele manifestă perfecționismul strâns legat de competiție și ????????????????????????????????/????????????????????????????????̆????̦????, iar altele simt asta în majoritatea aspectelor vieții lor. Perfecționismul nu are o singură sursă și pare să se formeze din combinația unor factori înăscuți și de mediu: temperament – unele fete pot avea această caracteristică înnăscută; mesaje pe care le aud despre succes, performanțe și eșec; părinți, instructori, educatori, profesori foarte critici; presiune academică; laudă excesivă și/sau așteptări exagerate; iubirea parentală este condiționată de performanțe sau succes; adulți (din familie sau apropiați) care manifestă și modelează perfecționismul. Cum le afectează perfecționismul pe fetele noastre? N-aș vrea să ne speriem așa tare, dar… sunt multe motive de îngrijorare, perfecționismul (fie el direcționat către sine sau cel influențat social) este asociat cu depresie, anxietate, stres social, suprimarea furiei sau furie îndreptată spre exterior.   (sursa este un studiu despre perfecționismul la copii, de P Hewitt, C. Caelian et al.) Înainte de a ne gândi la afectarea sănătății mintale, să ne gândim la ce pierd fetele noastre când sunt acaparate de perfecționsim. Le e teamă să încerce lucruri noi și își asumă mai puține riscuri ceea ce le aduce frustrare; pierd diverse oportunități din cauza fricii de eșec; le e greu să lucreze în echipă deoarece nu au încredere că ceilalți sunt la fel de capabili; e mai puțin probabil că vor cere ajutor pentru a depăși anumite obstacole (la școală sau în alte activități) pentru că le e teamă să nu fie catalogate drept incompetente. Perfecționiștii petrec atât de mult timp făcându-și griji că vor fi judecați și că nu vor putea să se ridice la nivelul propriilor standarde, încât pierd cea mai importantă treabă: copilăria. (…) Perfecționismul afectează în mod negativ învățarea, prieteniile, relațiile de familie și sănătatea emoțională. Când fetele se străduiesc să se potrivească în mulajul fetei perfecte, trăiesc într-o bulă de stres intens și un nivel scăzut de fericire. Katie Hurley, No More Mean Girls. Citește și despre munca invizibilă de pe umerii mamelor. Cine i-a cerut vreodată fetei mele să fie perfectă? Chiar dacă nu le-o spunem cu aceste cuvinte, fetele simt presiunea fetei perfecte la tot pasul: acasă, la școală, în cărți, reviste, pe Instagram. Fetele colectează informații de peste tot și nu au (de cele mai multe ori) filtrele necesare pentru a evalua infromațiile. Așa că ne revine nouă, părinților, această sarcină de a avea conversații continue cu fetele noastre despre standardele acestea imposibile și a o ajuta să se împrietenească cu greșelile și cu natura noastră, a tuturor.  Ce mesaje aude fata ta acasă? Ești foarte critică cu tine când nu reușești să faci ceva? Cum gestionezi eșecurile și nereușitele? Ești foarte concentrată pe note și rezultate când vine vorba de copiii tăi? Concret, cum poți spulbera mitul fetei perfecte? În primul rând, îi povestești despre acest mit și găsiți mereu exemple concrete despre realitate versus mit. Modelezi această atitudine, arătându-i că nici tu nu ești perfect/perfectă, că faci greșeli și ai și defecte (e nevoie de vulnerabilitate, însă ei le văd deja. Și, crede-mă, nu to vor aprecia mai puțin, ba dimpotrivă). Ne împuternicim fetele să învețe din propriile greșeli, să se aprecieze în ciuda lor, și să recunoască acele umbre, cum frumos le zice prietena mea, Emilia Furduiu, care sunt distorsiunile cognitive (catastrofizarea, viziunea alb/negru, doar partea negativă etc). Voi reveni la strategii de gestionare cu mai multe exemple. Nu-ți fie teamă să-i spui pe nume: perfecționism! Atâta timp cât nu ne ascundem și nu căutăm să îndulcim situația, fetele noastre vor vedea că nu e nimic înfricoșător și le va fi mai ușor să gestioneze. Iată cum sugerează Katie Hurley să-i explicăm perfecționismul copilului nostru: Unii copii și chiar și unii adulți au o voce în interiorul lor care le spune că trebuie să facă totul perfect. Îi face foarte critici cu ei înșiși, dar și cu ceilalți. Când se întâmplă acest lucru, copiii se simt nefericiți și foarte îngrijorați. De asemenea, le transmite copiilor mesajul că greșelile sunt groaznice și înfricoșătoare. Le răpește bucuria din tot ce fac. Câteva strategii pentru a contracara perfecționismul Cultivă o mentalitate flexibilă Aceasta este – din punctul meu de vedere – unul din cele mai valoroase daruri pe care le putem oferi copiilor, unul din straturile cele mai solide la reziliența lor, optimismul, dorința de a progresa și a trece peste dificultăți, de a se bucura mai mult de călătorie și a nu se împiedica de perfecționism. În caz că vă sună necunoscut, iată ce este mentalitatea flexibilă,  în opoziție cu mentalitatea fixă: Persoanele care au convingerea că talentele lor pot fi

Mai multe »
Tabără - imagine principală

E copilul meu pregătit să meargă în tabără? Dar eu?

iulie 17, 2023

Dacă e vară, clar trebuie să vorbim despre tabere. Pentru unii ele pot fi sinonime cu distracția, aventura, explorarea, prieteni noi, bancuri și primele bagaje făcut singur. Iar pentru alții teama de a fi departe de părinți, bullying, singurătate sau experiențe neplăcute. În oricare extremă te-ai afla, e important să înțelegem de ce tabarele sunt extrem de valoroase în dezvoltarea unui copil și cum să NU lăsăm temerile și prejudecățile, ori experiențele noastre poate neplăcute despre tabere să ne guverneze decizia de a trimite sau nu copilul în tabără. Din experiența noastră de peste 6 ani de tabere, cu 2 copii Pentru că știu că aveți nevoie de povești reale despre experiența taberelor, nu idealizate și cosmetizate, voi împleti informațiile și recomandările de la doi specialiști cu povestea noastră cu tabăra. O parte din informații vin de la un om pe care îl urmăresc și apreciez foarte mult, Dr. Michael Thompson, renumit psiholog, consilier școlar și autor al unor cărți de referință precum:„Crescându-l pe Cain”, „Prieteni buni, dușmani aprigi”, iar altele de la Oana Moraru, voce importantă din spațiul educațional românesc. Când trimitem copilul pentru prima oară în tabără? Aceasta este întrebarea pe care am primit-o cel mai des de la părinții din comunitate. Băiatul a mers pentru prima oară în tabără la 8 ani (clasa a II-a), iar fata la 7 ani fără 2 luni.  Înainte să vă povestesc când cred că ar fi pregătit copilul să meargă în tabără, e nevoie să ne uităm spre noi, părinții și, îndeosebi, mamele, dacă noi suntem pregătiți să le permitem să facă acest pas de desprindere de noi, pentru o perioadă de 5-7 zile.  La prima tabără a băiatului, cu vreo lună înainte l-a apucat o anxietate cu o mie de întrebări și frici, îndoieli și replici de genul nu trebuia să mă înscrii, nu sunt pregătit, dacă nu mă descurc? Ei bine, am picat în plasa anxietății lui, am preluat-o și eu și pentru că nu e conform principiilor noastre să ne răzgândim când copilul dă de greu sau i se face frică, m-am gândit să scriu o poveste, să îi domolesc cât de cât îngrijorările. Dar cum nu sunt scriitoare de povești pentru copii, am căutat ajutor la o cunoștință de la bibliotecă să mă ghideze. Pe scurt, în acea conversație am realizat că mă dau peste cap să înlătur niște temeri care sunt normale, să aduc o oarecare certitudine în procesul lui natural de zbatere și nu făceam decât să-i întăresc sentimentul că nu va ieși bine, că nu se va descurca, că are motive întemeiate să se teamă. Că dacă și mama s-a apucat să scrie povești despre asta? N-am mai scris nicio poveste și am ales să îl sprijinim pe cât posibil să trăiască cu acea teamă, să știe că va trece peste și chiar va deveni mult mai puternic și capabil în acest proces. Ceea ce s-a și întâmplat.  Dragi mame! Cercetați-vă anxietățile și încercați să ajungeți la o zonă de încredere. Dacă voi aveți încredere în copil și în cei cu care merge, toate celelalte se vor rezolva.  Încrederea în organizatorii taberei Această regulă nu e negociabilă. Pentru liniștea tuturor, nu alegeți o tabără de care doar ați auzit că e bună, că se distrează copiii sau învață orice fel de abilități și lucruri minunate. Întâi de toate, testați pe termen scurt, interacționați, căpătați încredere. Și abia apoi alegeți. Alegeți un program și oameni în care aveți deja mare încredere. Nu testați această încredere în timpul taberei, prin interogatorii telefonice, cu copilul. Acest du-te-vino al neliniștii personale de acasă se transmite copilului și personalului din tabără. …scria Oana Moraru pe pagina ei de Facebook în 2021 și sunt de acord 100%. Noi am ales taberele organizate de grădinița și Afterul unde mergeau copiii, taberele cu învățătoarea, dirigintele acum că e la gimnaziu și o tabără cu trupa de teatru la băiat. Nu doar noi trebuie să avem încredere în organizatori, ci și copilului. Dacă îi place pe organizatori și îi acceptă și se simtă securizat și protejat, ca-ntr-o familie (nici ca la școală, nici ca la bunici), avem toate premisele pentru o tabără reușită. De la nedormit niciodată la bunici/prieteni direct în tabără – un mare NU Despre stadiul de autonomie, de independență pe care trebuie să-l aibă un copil pentru a fi pregătit să meargă în tabără, poveștește tot Oana Moraru, mai jos: Nu alegeți direct o tabără, dacă aveți un copil care nu a dormit niciodată singur sau în altă casă (prieteni, rude), care încă au/fac tantrumuri, care nu are minime deprideri de gestionare a obiectelor personale sau de tranzacționare socială. Pentru copiii aflați în aceste stadii emoționale firești în istora dezvoltării lor, se recomandă programe intermediare de câștigare a autonomiei personale. Ridicând ștacheta brusc și trimițând direct un copil suprasensibil și neîncrezător încă în sine, în tabără, nu îl faci mai puternic. Dimpotrivă. Copiii noștri au dormit la bunici de mici, băiatul de la 1 an, iar fata pe la 2 și au mai avut și experiențe de dormit la niște familii prietene ori nași. Desprinderea nu se face dintr-o dată, ci trebuie pregătită, an după an, la 2 ani o seară departe de părinți, la 3 ani, două, la 6 ani poate stă  5 zile la bunici în vacanța de vară și tot așa. De ce trimitem copiii în tabără? Scopul pentru care trimitem un copil în tabără, spune Oana Moraru, „este mereu același: dezvoltarea autonomiei personale. Distracția e secundară. Necesară, dar secundară. Ea nu este un scop în sine, ci un rezultat. Știi exact ca părinte că îl trimiți acolo ca să exerseze, încet-încet, desprinderea de tine. Îl trimiți ca să simtă și dor, și teamă de separare, și disconfortul creat de neprevăzut. Știi că îl trimiți acolo ca să își exerseze sistemul personal de autoreglare emoțională, fără să mai apeleze la relația complementară și codependentă de tine și cu tine. Recunoști că se va simți uneori singur, neputincios, fără control și că ”rotițele” lui interioare vor începe să se miște

Mai multe »
Principal contra-voință

Contra-voința sau de ce ne opun rezistență copiii

mai 11, 2023

Tu nu ești șeful meu! replica asta mă omoară. Pur și simplu nu mă ascultă! Mai rău, face fix pe dos față de ce-i spun! Când îi cer ceva, zici că îl lovesc, se uită urât la mine și se opune de zici că-i sunt dușman. Pfiu, m-am săturat să negocieze continuu pentru orice lucru. Când se hotărăște că vrea ceva, insistă până nu mai pot refuza sau până mă enervez. Vă sună cunoscute aceste replici? Sigur ați zis sau măcar ați gândit asta la un moment dat. Eu sigur am trecut prin asta și uneori încă mai trec, mai ales că am acasă un adolescent și o preadolescentă. Foarte mulți părinți se plâng că ai lor copii nu-i ascultă, că fac exact inversul a ceea ce li se spune, că se opun majorității cererilor, ce să mai spunem de împinsul limitelor, negocierea continuă sau bombănitul enervant și răspunsul obraznic. Pare că jobul acestor copii este să ni se opună, ceea ce naște în noi frustrare și revoltă. Nu știu părinte de copil de peste 1 an jumătate care să nu se fi confruntat cu asta, ba știu o grămadă care pun această provocare în capul listei problemelor cu copilul. Contra-voință, ține minte termenul acesta Acest concept are potențialul de a schimba percepția noastră complet despre copii și comportamentul lor. S-ar putea să fi găsit cheia, enigma rezitenței, neascultării, sfidării și rebeliunii copiilor.  Una din explicațiile acestui comporament vine din psihologie despre faptul că toți oamenii se nasc cu un instinct de rezistență și opoziție. Această rezistență are un nume, termenul „contra-voință” (counterwill, în original), termen psihologic ce se referă la instinctul de rezistență față de orice fel de coerciție/constrângere percepută.  Acest termen a fost inventat de psihologul vienez, Otto Rank și popularizat de Dr. Gordon Neufeld, folosind lentilele dezvoltării copiilor și a teoriei atașamentului. Această rezistență, nevoie de a te opune apare când te simți controlat sau constrâns. Îl simți când cineva îți spune ce să gândești, ce să simți sau să faci. E valabil oricărei ființe umane, copii și adulți, doar că la copii e mai accentuat din cauza imaturității lor. Din păcate, noi, părinții, suntem poate ființele care le spun cel mai des celor mici (direct sau indirect)ce să facă, ce să simtă sau să gândească. Iar ei, din cauza imaturității dezvoltării, sunt mult mai predispuși acestei rezistențe decât în oricare altă perioadă a vieții. Înainte să vrei s-o elimini pentru totdeauna din copilul tău, citește la ce folosește contra-voința Dacă vă gândiți că este un defect sau o eroare a fiiniței umane, nu este așa. Ca orice instinct, și acesta s-a dezvoltat pentru a servi unui scop foarte precis. Când copilul nostru rezistă abordării unui strain, comportamentelor nepotrivite, constrângerilor din partea celorlalți care contravin principiilor și felului lui de a fi, ne bucurăm că știe să se protejeze. De asemenea, el este menit să ajute copilul să-și dezvolte individualitatea și personalitatea separat de noi, părinții, îngrijitorii și adulții din jurul lui. Nu mai suntem la fel de încântați când cei mici ni se opun nouă, părinților, celor de care sunt atașați și care îi iubesc și le vor tot binele din lume. Toți ne începem viața neajutorați și dependenți, însă rezultatul dezvoltării normale este maturizarea unei persoane capabile de auto-motivare și auto-reglare, cu o voință proprie, autentică. (…) Contra-voința apare prima dată la copilul mic pentru a asista în procesul de individuație. În esență, copilul ridică un zid de nu-uri, În spatele acestuia copilul poate învăța ce-i place și ce nu, aversiuni și preferințe, fără a fi copleșit de voința mult mai puternică a părintelui. „Cum să ne păstrăm copiii aproape” de Gabor Mate și Gordon Neufeld Și când trece? sau Ține mult? parcă aud întrebările cititorilor Perioada cea mai intensă a desfășurării acestei forțe este 2-5 ani și în adolescență.  Fix perioadele de rebeliune, cel puțin așa le percepem noi, părinții. La vârstele mici, până spre 6-7 ani, copiii nu pot conține mai mult de un sentiment sau emoție odată. Astfel că un preșcolar nu poate să fie furios pe tine și să simtă că te iubește în același timp. Sau să simtă atașamentul față de tine. Pur și simplu nu e posibil, ei sunt emoțiile lor preponderente. Când mai cresc, ei pot rezista impulsului de a ni se opune, dacă sunt bine atașați de noi și nu intervin alte atașamente concurente cum este atașamentul față de egali despre care trage un semnal de alarmă renumitul Dr. Gabor Mate  în cartea citată în acest articol de nenumărate ori, Cum să ne păstrăm copiii aproape, De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii. Cu alte cuvinte, instinctul de a rezista a devenit mai puternic decât dorința de a ne urma – ceea ce poate fi cauzat de controlul sau constrângerea pe care o experimentează din partea noastră. Știu, o să te gândești că tu nu încerci să-ți controlezi copilul. Așa zic și eu. Dar după ce m-am observat o săptămână, de câte ori apare corectarea (trebuia să faci așa), comenzile (fă-ți temele!), îndrumarea fermă sau reproșurile (parcă ziceai că lași tableta aia!, Azi iar n-ai citit deloc!) atunci realizez că deși noi avem intenții bune, la ei ajung toate acestea ca o formă de control, de a-i dirija. Cu cât îi presăm mai mult pe copii să-și mănânce legumele, să-și curețe camera, să-și spele dinții, să-și facă temele, să aibă grijă la bunele maniere ori să se înțeleagă bine cu frații și surorile, cu atât sunt mai puțin dispuși să coopereze. „Cum să ne păstrăm copiii aproape” de Gabor Mate și Gordon Neufeld   Ce facem atunci? Care e soluția? Singura armă de dezamorsare a rezistenței este un atașament puternic. Citește despre Cum să întărim relația de atașament a copiilor față de noi, la orice vârstă.  Contravoința crește pe măsură ce atașamentul scade Cealaltă forță majoră și cea mai mare influență pe care o avem noi în viața copilului este atașamentul. Soluția este să investim mai mult în relația cu copilul, în relația de atașament, aceasta este singurul nostru mod

Mai multe »
cyberbullying -imagine principală

Nu fi rău, din spatele ecranului tău (P)

martie 20, 2023

Îți aduci aminte când s-a născut micuțul tău? Era așa de plăpând și neajutorat și sigur primul, dacă nu unul din primele gânduri care ți-au trecut prin cap a fost: „o să te protejez orice-ar fi!” Ei bine, copilul tău a crescut, are poate 10, 11 ani sau e adolescent cu buletin, are câțiva prieteni buni, poate e popular la școală, se joacă jocuri pe calculator, dar nu exagerează. Totul e ok, cu siguranță. Însă există un fenomen despre care nu suntem foarte conștienți, o agresivitate online care-i afectează pe foarte mulți copii și adolescenți și e posibil să-l afecteze și pe copilul tău. Se numește cyberbullying.    Ce este cyberbullying Orice comportament agresiv prin care o persoană urmărește să rănească o altă persoană în mediul online este cyberbullying. Dacă bullyingul tradițional are loc față în față, cyberbullyingul se întâmplă online (pe rețelele sociale, forumuri și chat-uri, email-uri, SMS-uri sau jocuri online), de cele mai multe ori prin gesturi repetate de hărțuire. Din păcate, chiar și copiii mai mici, de 8-9 ani, pot fi implicați în cyberbullying fără să știe măcar. Acum câteva luni îmi povestea o prietenă că fetița ei, care este de-o seamă cu a mea, a fost implicată în niște conflicte cu colegele de clasă. Câteva dintre acestea au creat un grup de discuții pentru a o denigra pe una dintre ele. Noroc că prietena mea discută cu fiica sa despre ce face online și a aflat despre acest grup plin de răutăți și a discutat cu propriul copil de ce nu este și cu părinții celorlalte fete și le-au explicat care sunt consecințele acțiunilor lor și le-au convins să șteargă grupul. La copiii mai mari, unde părinții nu mai au prea mult control, este și mai complicat. Țin minte când îmi povestea fiul meu de aproape 14 ani cât hate e prin postările colegilor de la un curs la care participă, unde unul din adolescenți comentează rușinând și umilind sau chiar folosind limbaj vulgar la adresa autorului postării. Și asta în mod repetat. Oare de ce nu-i dă block? s-a întrebat băiatul meu Copiii sunt copii, au nevoie de ghidare și informații pentru a se proteja și a lua decizii bune. Au nevoie de adulți infromați și responsabili.   Cyberbullying? Nuuu, nu i se poate întâmpla copilului meu Din păcate, realitatea este că cyberbullying-ul este unul dintre cele mai comune pericole online printre copii și adolescenți. Studiile arată că 8 din 10 copii s-au confruntat cu situații de cyberbullying în social media. Mai mult, 93% dintre adolescenții agresați online sunt triști, furioși, neputincioși sau simt o teamă constantă. Copilul nu folosește Snapchat, Instagram ori TikTok (Facebook nu prea e popular printre adolescenți zilele acestea), așa că te gândești că e ferit de astfel de pericole. Un alt studiu ne confirmă că 79% dintre copii au fost hărțuiți în timp ce se jucau online. Copilul meu ar vorbi cu mine, ar veni să ceară ajutor, știe că sunt aici să îl protejez. Potrivit statisticilor, cei mai mulți nu ar vorbi cu adulții: 90% dintre copii și adolescenți nu povestesc unui adult despre experiența de a fi hărțuit online, unul dintre motive fiind că aceștia nu consideră întâmplările ca fiind relevante sau importante. Situația este, cu siguranță, îngrijorătoare și e nevoie să facem mai mult pentru a preveni, dar și gestiona corespunzător astfel de situații. De aceea, Orange a lansat campania „Mai mult loc pentru încredere”, prin care dorește să crească conștientizarea față de cele mai întâlnite pericole din mediul online: cyberbullying și phishingul și să vă ofere soluții pentru a vă proteja de acestea. Copilul tău se joacă Roblox sau Fortnite? Povestește-i despre Safe Zone Pentru conștientizarea cyberbullying în gaming, Orange a creat Safe Zone, un spațiu de suport împotriva cyberbullying în Fortnite și Roblox, unde sunt prezenți copii din întreaga lume. În Safe Zone, copiii și adolesecenții află informații despre cyberbullying și cum pot primi ajutor de la specialiști, totul în mod interactiv. Cum funcționează Safe Zone? În timp ce se joacă pe platformele Fortnite sau Roblox, gamerii vor întâlni cabine virtuale portocalii în care se pot refugia. Acestea se numesc Safe Zone. Când intră în Safe Zone, sunt întâmpinați de un bot, Orange Droid. El îi poate ghida către un quiz despre cyberbullying sau către informații care îi pot ajuta într-o situație de cyberbullying. Gamerii care răspund corect la quizul din Safe Zone deblochează surprize, prin care câștigă apoi recompense în joc. Astfel, au parte de un dublu câștig: recompense plus mai multe detalii despre cum se pot proteja de cyberbullying, sfaturi, precum și informații despre numărul de telefon la care pot solicita asistență: numărul unic național 119. În Fortnite, există acum cabine Safe Zone pe șase insule, care pot fi accesate de câteva milioane de utilizatori din întreaga lume, iar în Roblox, minigame-ul The Impossible Obby are o cabină de conștientizare și protecție împotriva cyberbullyingului.   Apelează gratuit 119 în caz de cyberbullying Dacă ai nevoie să raportezi o situație de cyberbullying sau să primești consiliere psihologică, sună gratuit la numărul de telefon 119. Numărul poate fi apelat gratuit din orice rețea din România. Spune-i și copilului tău despre el, scrie-l pe frigider, discută despre asta. Dacă nu-ți cere ajutor ție, măcar să apeleze la niște oameni instruiți și dornici să ajute, nu prietenilor care probabil sunt la fel de vulnerabil ca și el.   Cum să reacționezi dacă ești părinte, iar copilul tău a fost hărțuit online În primul rând, asigură-te că se simte și este în siguranță. Este nevoie să-i arăți prin cuvinte și acțiuni că îți dorești același lucru ca el, ca cyberbullyingul să înceteze. Faceți împreună un plan cu care să fie de acord. Printre altele: Roagă-l să treceți împreună prin lista de contacte și să-ți povestească câte ceva despre fiecare persoană. Empatizează cu el și asigură-l că nu-și va pierde accesul la internet. Majoritatea tinerilor ascund părinților că sunt hărțuiți, de teamă că nu vor mai avea acces online. Ridică problema în cadrul școlii, în grupul de părinți, cu profesorii și directorul. Contactează cel

Mai multe »
Toleranța la frustrare - imagine principală

Cum creștem toleranța la frustrare a copiilor

octombrie 1, 2022

Lui Matei îi plac puzzle-urile. Azi a primit unul nou, dar nu reușește să potrivească piesele și după 2 minute îl împrăștie peste tot și anunță nervos: „Nu pot! Renunț!” Ariana se chinuie de vreo 10 dimineți să-și lege șireturile, dar sfârșește aproape mereu luându-și încălțările cu arici, că nu-i iese și nici nu vrea ajutorul părinților. Plus că în jumătate din cazuri se tăvălește și aruncă cu încălțările îndărătnice. Luca a intrat la școală și are teme la matematică. Doar vreo 2 exerciții cu calcule simple. După primul exercițiu nereușit, iese furtunos trântind ușa și țipă în urma lui: „Eu nu mai fac. Sunt prea grele”   Dacă ești părinte, ca și mine, ai trecut printr-o astfel de situație de cel puțin 10 ori (adevărul e că 1000 sau 1 milion ar fi mai aproape de adevăr). Copiii se frustrează destul de ușor și ți-ai dori să vadă că e doar un mic obstacol, nu e sfârșitul lumii. Ți-ai dori… … să treacă peste emoția asta și să persevereze. … să aibă răbdare să încerce și a 5-a oară. …să nu se mai tăvălească pe jos doar pentru că nu i-a ieșit desenul, nu se potrivește piesa de puzzle sau li se dărâmă turnul lego abia ridicat. Astea sunt copilării, cum oare nu-și dau seama? Da, poate de la înălțimea ta par copilării, dar de la înălțimea lor de oameni mici, ele par grave. Și mari. Și au nevoie de tine să-i ajuți să  le vadă la dimensiunea lor reală. Ei bine, dragi părinți, azi vorbim despre toleranța la frustrare.  Să începem.   Ce este toleranța la frustrare și de ce atâția părinți și-o doresc pentru copiii lor A avea o toleranță scăzută la frustrare presupune inabilitatea de a-ți regla propriile emoții în fața unui obstacol, a pierderii controlului sau a incapacității de a obține ceea ce-ți dorești. Copiii cu o toleranță scăzută față de emoțiile de disconfort manifestă iritabilitate, izbucniri emoționale sau tantrumuri când lucrurile nu ies așa cum vor ei. Cred că cei mai mulți părinți își doresc copii care pot tolera emoția de frustrare, care să se auto-liniștească și să găsească soluțiile potrivite de  ieșire din impas. Cred că ne dorim asta și de la noi, ca adulți. Chiar așa, tu cum reacționezi când ești frustrat?  Când cineva ți-a blocat mașina și nu poți pleca la serviciu? Când e blocată intersecția sau tot drumul și întârzii la serviciu? Când exact bluza aceea superbă, redusă, e luată de altcineva? Și era ultima bucată…   Frustrarea e o emoție benefică Știu că acum nu pare așa pentru majoritatea cititorilor. Pentru a înțelege cum să-i ajutăm pe copiii noștri să își crească toleranța la frustrare e nevoie să ne raportăm corect la emoție. Și să le transmitem asta prin toți porii noștri. Din nou, e nevoie să le fim modele. (nu scăpăm de teaba asta cu modelul nici în gură de șarpe????????) Frustrarea este o emoţie benefică pentru că ne motivează să îndepărtăm obstacolul din calea noastră. Depunem mai mult efort sau venim cu soluții creative şi, de multe ori, aceste lucruri ne ajută să fim cu un pas mai aproape de realizarea scopurilor noastre. Ca orice emoţie, şi frustrarea a evoluat pentru a ne asigura supravieţuirea şi dezvoltarea. Doar pentru că nu ne dă un sentiment plăcut, de siguranţă, şi ne scoate din zona de confort, nu înseamnă că nu ne e utilă, ba dimpotrivă. Dacă am vedea frustrarea ca pe o provocare de a învăţa, de a ne adapta, de a găsi soluţii, de a vedea lucrurile din mai multe perspective…de a evolua? Atenție! Copiii nu pot face asta singuri. Au nevoie de noi! Dacă vrei să citești mai multe despre frustrare, am scris deja un articol despre asta pe grupul Părinți pe sârmă. Acum c-ai înțeles cum stă treaba cu frustrarea, hai să vedem cum îi ajutăm pe cei mici să-și crească toleranța la frustrare. Copiii au nevoie de noi pentru a trece în mod sănătos prin frustrare Dacă frustrarea este o emoție, atunci de ce cei mai mulți dintre noi ne blocăm în a repara comportamentul produs de frustrare? Ei bine, pentru ca ei să poată să își gestioneze eficient emoțiile neplăcute (deci să se auto-regleze) au nevoie să fi trăit de multe, multe ori co-reglarea. Mai simplu spus, au nevoie să vadă și să simtă că noi le suntem alături în acele momente când simt frustrare, cu susținere și înțelegere, în procesul acesta de a sta cu emoțiile, să vadă că ele nu sunt periculoase, nu sunt de speriat și sunt trecătoare. Și de vreme ce partea responsabilă de auto-control și gestionarea optimă a emoților se maturizează ultima în procesul de dezvoltare a creierului (unii speciliști spun 25 alții chiar 32), este complet nerealist să-i cerem unui copil de 2 ani, de 8 sau chiar de 15 să își gestioneze emoțiile neplăcute (cum e frustrarea) cu maturitate, de fiecare dată. Ei sunt în plin proces de învățare a gestionării emoționale, astfel că e nevoie ca noi, în primul rând, să avem răbdare cu nerăbdarea lor. Plus că e nevoie să ne adaptăm limbajul și strategiile în funcție de vârstă și gradul de înțelegere sau maturitate emoțională al copilului.   6 pași pentru a-i ajuta pe copii să trăiască sănătos frustrarea – când apare (1) Acceptăm și normalizăm emoția de frustrare, înțelegem că ea poartă un mesaj, căutăm să-l decodificăm împreună. Îți doreai foarte mult jucăria și ea este prea sus și nu reușești să ajungi la ea. Am înțeles bine? (2) Stăm alături de copil în timp ce trăiește acea emoție dificilă pentru el, incapacitatea de a ajunge la lucrul dorit. Astfel îl învățăm una din cele mai importante abilități ale auto-reglării: a sta în emoție, a o trăi, a o consuma, a nu fugi de ea. (3) Observăm şi verbalizăm emoţia fără a ne grăbi să intervenim, să salvăm ziua, să furnizăm soluții pe tavă. Observarea şi descrierea, fără judecată, a faptelor ne ajută să eliberăm din presiunea emoţională şi să evităm amplificarea

Mai multe »
9-lucruri-de-când-era-mică-amintiri

9 lucruri pe care să și le amintească fiica mea de când era mică

septembrie 23, 2022

Acum 9 ani venea pe lume ea. Al doilea copil și prima fetiță. Știam deja ce înseamnă să fii mamă de 4 ani și ceva, dar habar n-aveam ce înseamnă să fii mamă de fată. Dar eram pregătită s-o cunosc, s-o dezmierd, să mă bucur de ea, s-o iubesc. Că doar am visat să am o fată demult, practic din liceu. De altfel, de atunci am știut și numele pe care îl va purta. Noroc să nu i-am spus soțului (prieten pe atunci) de la primele întâlniri despre asta că ar fi fugut mâncând pământul. Ei bine, să ne întoarcem în prezent și înainte de a vă spune lucrurile pe care mi-ar plăcea mie să și le amintească despre copilărie, iubita noastră fetiță, Iris, o să vă spun cum s-a născut această idee. „Vă rog, scuzați dezordinea, noi creăm amintiri aici.” autor necunoscut Întâi de toate, simt nevoia să spun că am fost mereu conștientă de trecerea timpului, de faptul că nu vor fi mici pentru totdeauna și mă și închipuiam pe o terasă, balansându-mă ușor într-un leagăn și râzând cu gândul la năzbâtii și cuvinte de duh spuse de omuleții aceștia doi ai noștri. Și m-am surprins adeseori într-un moment de bucurie, de râs cu gura până la urechi, de liniște sau de uimire în fața a ceva mai mare decât noi, că fac fotografii mentale. Un fel de Kodak moments, vă amintiți? Acele momente pe care le fotografiem în mintea noastră pentru a nu le pierde niciodată. Chiar am încetat să mai vreau să le surpind cu telefonul (că trece magia) ci doar cu sufletul.   Eu am momentele mele Kodak, dar dacă ei nu și le mai amintesc?   Ei bine, în vara asta eram eu într-o dispoziție melancolică și începusem să rememorez o grămadă de momente simpatice, amuzante sau chiar înduioșătoare de când erau mai mici. Și constat că la unele amintiri ale mele cu ei (nu de când erau bebeluși, ci mai recente) se uită la mine ca… cu ochi stăini și goi, ca să mă exprim plastic. Vă dați seama uimirea mea și indignarea, cum se poate așa ceva. Păi voi știți cât am muncit eu să creez acele amintiri? Nu se poate ca mintea voastră să nu le fi înregistrat! Trebuie să facem ceva, rapid. Uitarea nu e o opțiune.  Și am făcut cu Iris o agendă specială care se numea chiar așa: Lucruri pe care aș vrea să mi le amintesc despre copilărie. Ghiciți de câte ori a scris în ea? O dată. Nici nu mai știu pe unde e, chiar am căutat-o.  Așa că în momentul când se apropia ziua ei și mă gândeam să scriu un articol special, mi-am amintit de dorința mea de a păstra amintirile dragi și ce alt mod mai bun decât să scriu un articol, să rămână pentru posteritate. Să se ia cu mâinile de cap peste 10 ani ce chestii îi treceau prin ca maică-si. Pe bune. Sigur jumătate nici nu și le va aminti așa. Dar ce mai contează? E articolul scris de mine! Mă rog, i-am cerut acordul să-l scriu și i-am spus și câteva din cele 9 amintiri pe care vreau să le reînvii și a fost de acord. Ce să-i faci? A crescut, nu mai pot spune și scrie ce vreau eu despre ea.   9 lucruri pe care aș vrea să și le amintească fiica mea de când era mică   (1) Joaca de-a bebelușul de fiecare dată când îi fac baie. Și asta în fiecare zi de când avea doar vreo 2 ani și chiar era mică și până acum la 9 ani. Și acum îmi cere s-o înfășor în halatul de baie și s-o duc în brațe până în mijlocul casei unde să le-o prezint tuturor (tati și fratele, de obicei) pe bebelușa mea. Care scâncește, merge de-a bușilea, plânge, gângurește sau chiar vorbește stâlcit și spune cel mai dulce:„mama”. Da, și acum când are 26 de kg, și doar câteva kg peste dublul greutății ei, îmi cere să fac asta. Și eu o fac. Pentru că o iubesc și știu. Știu că e așa de bine să fii bebeluș și să te privească toți, să minuneze de boțul de om care abia s-a născut.   (2) O să-mi fie dor de coada ta! Încă de când avea câteva luni, fiica mea a avut o relație specială cu părul meu. La început își încâlcea mâna în el, mă trăgea de păr (auch), mă mângâia mai tâziu, iar pe la 2 ani jumătate a ajuns să adoarmă seara doar cu mâna în părul meu. Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine, să-mi umble cineva în păr, e printre cele mai neplăcute lucruri din lume. Așa că relația ei cu părul meu era greu de tolerat pentru mine. Efectiv mi se strângea stomacul de fiecare dată când îi simțeam mâna în păr, o agitație interioară începea să prindă contur și-mi venea să fug… departe. După ce am reușit s-o învăț să nu mă mai tragă de păr și am văzut cât de mult se liniștea ea cu mâna-n părul meu, am început să mă relaxez și să îmi accept soarta???????? Dar lovitura de grație, replica pe care eu nu o voi uita niciodată este cea pe care mi-a spus-o în pragul ușii, la 3 ani, când pleca spre grădiniță, împreună cu tati: O să-mi fie dor de coada ta! Cu asta m-a dat gata! Eu eram coada mea și iată cum neplăcerea mea că ea se liniștea cu mâna în părul meu s-a disipat. Nu știu cum o să-ți amintești asta când vei crește, sper cu amuzament, dar și cu certitudinea că ești iubită iar nevoia ta de liniștire a fost importantă pentru mine. Că tu ești importantă pentru mine. Psssss! Și nu durează o veșnicie, pe la 5 ani uitase deja de asta. Există speranță????   (3) Serile noastre de citit împreună După 2 556,75 de seri petrecute citindu-ți zic că nu sunt chiar exagerată să îmi

Mai multe »
ascultare-cooperare - imagine reprezentativă

Cum să mă asculte copilul fără să repet de 100 de ori sau să ridic tonul

august 31, 2022

Ajutor! Copilul meu nu mă ascultă până nu repet de 100 de ori sau țip la el. Ce-i de făcut? Cred că acesta este cel mai frecvent lucru pe care îl aud de vreo 4 ani încoace de când interacționez zinic cu zeci și sute de părinți. Și tu ai probleme cu ascultarea sau, poate, neascultarea din partea copiilor? Dacă da, ai răbdare până la finalul articolului (care nu e scurt deloc), dar promit că la final vei avea mai multă claritate despre subiect, dar și mai multe stretegii de a atrage ascultarea și cooperarea copiilor. Ce înțelegem prin ascultare, mai exact? Ni s-a vândut această poveste conform căreia, dacă le spunem ceva copiilor, ei trebuie să ne asculte. Fără să crâcnească, fără întrebări, obiecții și ezitare.  Dar acest lucru este chiar periculos. Asta înseamnă în mod automat, că ceea ce spune altă persoană este mai important decât ceea ce simțim, gândim, decât nevoile noastre sau dorințele noastre. Acest lucru se traduce prin obediență. Știai că ființa umană este înzestrată cu o rezistență la constrângere? Aceasta se numește contra-voință și am scris pe larg despre ea pe grupul Părinți pe sârmă, puteți (re)citi articolul aici. De ce să nu-ți dorești un copil obedient?  Copiii obedienți devin adeseori adulți obedienți, incapabili să-și manifeste propria personalitate, să-și exprime emoțiile și să se apere. Aceștia sunt, din păcate, și victimele cele mai probabile ale bullying-ului, ale abuzurilor de toate felurile (inclusiv sexuale), ale presiunilor impuse de grup pentru a încerca lucruri noi (spre exemplu: alcool, fumat sau consum de droguri). Aceștia sunt copiii, tinerii care nu pot să spună NU, pentru că acest răspuns nu le-a fost acceptat în familie. Sau, dacă nu devin obedienți, se pot situa în extrema cealaltă, a rebeliunii. Unii copii ascultători, ajunși la adolescență, vor deveni rebeli și vor încălca regulile cu orice ocazie, indiferent de consecințe. Și asta pentru că, până atunci, au ales să pună deoparte ceea ce simt, gândesc sau își doresc, acordând prioritate gândurilor, dorințelor, cerințelor adulților din jurul lor. Iar acum a venit momentul să arate tuturor că ei sunt altfel, complet diferiți de ceilalți membri ai familiei lor. Ce-ar fi să renunțăm la ascultarea oarbă și să căutăm cooperarea? Da, e mai ușor să ai un copil care te ascultă, un copil cuminte. Cei care au, în mod natural, un copil mai liniștit, care are tendința de a fi introspectiv, de a gândi mai profund și matur, se pot simți norocoși. Cum rămâne cu noi, restul? Adică majoritatea… Nouă ne rămân copiii dificili, încăpățânați, îndărătnici, copiii care pot fi caracterizați prin multe alte apelative asemănătoare? Nu, dragi părinți, nici eu, nici voi nu trebuie să facem astfel de comparații între copii. Copiii sunt pur și simplu copii. Majoritatea comportamentelor pe care le percepem drept neascultare sunt, de fapt, comportamente naturale, ce presupun curiozitate, explorare, învățare.  Sau poate reacții automate, asupra cărora copiii nu au control, pentru că nu știu încă să le gestioneze. Un copil cu un tip de atașament securizant – care constituie startul ideal în viață – va explora și va împinge limitele, granițele. Copiii care au primit atenție și iubire necondiționată și ale căror nevoi au fost împlinite (atenție! nevoile nu dorințele), simt că sunt importanți, că vocea lor este auzită, că ceea ce simt sau gândesc ei e important, astfel că se exprimă. Și, de multe ori, noi, părinții, resimțim vocea lor, dorința lor de a se face auziți, nevoia lor de independență, ca pe o ofensă personală. Însă e important să identificăm motivul pentru care neascultarea copilului ne-a deranjat așa de tare. Poate că nouă nu ni s-a permis asta când eram mici, poate fi teama despre care vorbeam mai devreme. Dacă simți că al tău copil caută permanent atenție, adesea în cele mai nepotrivite feluri, citește acest articol.  Cum atragem cooperarea, nu doar ascultarea?  Acum că am stabilit că este contraproductiv și chiar periculos să pretindem ascultare de fiecare dată din partea copiilor noștri, ce facem, totuși, pentru a atrage cooperarea lor? În primul rând, să-i ascultăm noi pe ei – (eu v-am prevenit că se va ajunge și la asta!) Da, ai auzit bine. În momentul în care te poți conecta cu copilul, privindu-l în ochi și ascultând ce are de spus, dar și vorbindu-i calm și respectuos, ai deschis ușa cooperării. Copilul nu mai simte nevoia să te contrazică sau să recurgă la comportamente nepotrivite pentru a-ți atrage atenția. O are deja. Știe că îl vezi, îl asculți, îl înțelegi. Și asta e, de cele mai multe ori, de ajuns pentru ca el să vrea să coopereze. Cum rămâne cu celelalte situații în care trebuie să ceri un lucru de 10 ori (bine, bine, de 100) pentru ca el să fie facut sau să ridici tonul pentru a te face auzit? Vrei să spui că nu trebuie să mă asculte? În primul rând, e nevoie să fim conștienți că ai noștri copii – ca ființe unice și separate de noi, care își doresc să fie căpitanii propriilor vase (a se citi vieți) – nu pot fi controlați. Poate că sună dur dar, gândește-te pentru un minut. Nicio ființă nu o poate controla pe alta (excludem forța), indiferent că vorbim de copii, soț, soție, soacră și așa mai departe. Și nimeni nu poate să ne controleze pe noi. Deci orice încercare a noastră de a-i manipula, de a-i determina să facă ce vrem noi, de a-i convinge de adevărul nostru – toate acestea neavând, de obicei, nimic de-a face cu nevoile și dorințele lor – vor fi sortite eșecului. „Când vorbim pentru a ne împlini propriile nevoi în loc să vorbim cu ei pentru a ne conecta cu adevărat, copiii noștri simt agenda noastră (nevoia noastră de control) și se închid în loc să se deschidă. Poți să lași impresia că vorbești pentru a te conecta cu copilul dar dacă ești cu adevărat sincer cu tine, încerci, de fapt, fie să-i determini să vadă punctul tău de vedere fie să schimbi ceva în comportamentul lor. Copiii prind această energie pe loc și imediat își ridică un scut defensiv și se închid față de tine.” – este de părere Dr. Shefali Tsabary,

Mai multe »
atenție - imagine principală - parinti-pe-sarma

Lasă-l, dragă! Face așa doar pentru atenție!

mai 4, 2022

Știi când copilul te trage de fustă, scrie pe pereți sau se trântește pe jos și se găsește cineva (bunica, vecina, vreun trecator sau chiar partenerul, uneori chiar noi, să recunoaștem) care-ți zice „Lasă-l, dragă, nu vezi că vrea doar atenție?!” Până la urmă cum e cu căutarea de atenție a copiilor? De unde au învățat-o? Cum îi dezvățăm? E mai bine să-i ignorăm până le trece sau cum să facem? Răspunsurile la aceste întrebîri și multe altele, le găsiți în articolul meu de azi. ATENȚIE: e un articol lung!   Și dacă am înlocui termenul de „căutator de atenție” cu „căutător de conectare”? Atenția înseamnă conectare pentru copil. Copiii au nevoie de atenție precum plantele au nevoie de soare și apă. Acești copii nu sunt copii răi, răsfățați, obraznici sau alte etichete negative, ci doar caută conectarea cu persoanele cele mai importante din viața lor și au o nevoie de bază neîmplinită: atenția și iubirea. Copilul învață din experiență cum să-ți atragă atenția Prin încercare și eroare, pe măsură ce cresc, copiii înțeleg ce le atrage atenția adulților și ce-i îndepărtează. Pentru că cei mici sunt dependenți de noi, fac orice pentru a obține dragostea și hrana emoțională (atenția) de care au nevoie. Totuși, când copiii nu primesc un răspuns consistent și constant la semnalele lor, devin disperați. Teama de abandon amenință supraviețuirea fizică și emoțională a copilului. Din lipsa de suficientă interacțiune pozitivă, copilul va dezvolta tactici negative pentru a atrage atenția adulților. Ne spunem că noi le oferim copiilor timpul și atenția noastră din plin. Totuși, care este calitatea acestei atenții? Cât timp putem sta conectați la copil, fără vreun telefon în mână, fără să facem mâncare sau să aranjăm câte ceva prin casă? Și de câte ori nu ne trezim că stăm cu copilul, însă discutăm cu partenerul peste capul copilului ori ne zboară mintea la ce avem de făcut, de mâncat, ce ne așteaptă la job? Cum să răspundem acestor comportamente de atragere de atenție 1. Găsește motivul din spatele comportamentului Comportamentul este un mesaj, o comunicare către noi, cu cât reușim să înțelegem acest lucru mai repede, cu atât vom reuși să răspundem nevoilor reale ale copilului mai ușor și să intrăm în conflict mai rar. 2. Oferă-i timpul tău (deci atenția ta, intenționat) Soluția despre care am vorbit adesea în articolele mele din ultimii 4 ani este petrecerea unui timpul special, în care să-i acordăm atenție 100% copilului. E evident că nu putem petrece ore în șir 100% conectați la copii și nu asta este nevoia lor ci să petrecem 15-30 de minute de timp special cu ei, timp de joacă și conectare, fără întreruperi, fără distrageri, fără dojeni, doar conectare profundă, prin joc, ascultare și atenție pozitivă. Este de preferat ca aceste minute de timp special să se realizeze zilnic sau măcar o dată la 2 zile și să se facă individual, cu fiecare copil în parte, în condițiile în care aveți mai mulți copii. 3. Dă-i timp și spațiu pentru joaca liberă Ideea centrală este că un copil care este suprastimulat, cu un program rigid și încărcat, eventual care este și impus, căruia nu i se dau opțiuni de a alege sau de a refuza o anumită activitate, se va răzvrăti împotriva acestei lipse de timp liber, de libertate, prin comportamente negative. 4. Concentrează-te pe comportamentele pozitive Sau, cu alte cuvinte, surprinde-l când e bun mai degrabă decât când face lucruri cu care nu ești de acord. Caută ocaziile în care poți să faci o remarcă pozitivă, când poți să-l lauzi (în mod real, concret și specific nu laude goale) și să-i apreciezi eforturile, strădania, realizarea sau măcar intenția. 5. La fel de important este ca tu, ca părinte, să-l vorbești de bine pe copil celor din jur Cât de des nu auzim părinți care se plâng de copiii lor altor părinți, bunicilor sau învățătoarei, eventual și cu el prin zonă? Copiii au nevoie să știe că îi apreciem și că îi vedem cu adevărat nu că au un polițist în jur care vrea doar să-i amendeze când greșesc. 6. Folosește des cuvintele de apeciere și de încurajare Un copil care are constant nevoia de a fi văzut și auzit, este un copil nesigur pe el, cu o încredere în sine șubredă sau slăbită. Acest lucru ne indică unde e nevoie să lucrăm, cu jocuri și activități, cuvinte și atitudini care să-i construiască încrederea în sine. 7. Rezistă tentației de a oferi atenție negativă Cu alte cuvinte, când vezi că al tău copil se poartă irațional/ nepotrivit, rezistă tentației de a-l certa, a țipa, a-l cicăli sau a-i ține morală. Reacțiile negative nu vor face altceva decât să întrețină ciclul interacțiunilor negative. Folosește limitele ferme, dar blânde pentru a opri comportamentul, fără a acorda atenție negativă. Și probabil ați mai auzit și de faptul că atenția negativă e mai bună decât nimic, că e tot atenție, dar tot rămâne întrebarea: De ce îmi cere copilul atenție prin comportamente negative și nu alege să o ceară pur și simplu? Aici, primul răspuns care-mi vine în minte e că nu sunt adulți. Le cerem să știe să-și gestioneze emoțiile, să comunice asertiv și să descifreze exact ce au nevoie, dar asta e o performanță demnă de un adult. Și nu unul obișnuit, ci unul matur emoțional. Până atunci, e mult muncă de detectivi de făcut, de ascultat și pus piesele puzzle-ului împreună. 8. Renunță la vinovăție Trebuie să fim conștienți că nu suntem vinovați de tot ce face copilul așa cum nu suntem responsabili de toate reușitele lui. Lumea îi judecă foarte mult pe părinți și e foarte greu să faci față presiunii sociale când copilul tău face o criză sau se tăvălește pe jos într-un magazin, dar părerea lor nu e responsabilitatea ta. Nu reacționa împins de presiunea momentului că veți face mai rău și copilului și relației voastre. Mai degrabă, întoarce-te la regulile de bază, asigură-l pe copil că e în siguranță, iubit și înțeles și căută cauza comportamentului. Cum comportamentul părinților întreține acest circ vicios

Mai multe »