Pentru părinți

portret părinte pe sârmă

Cine este părintele pe sârmă? Cum arată el? Te recunoști?

Încă de la primele mesaje, la crearea acestei comunități, în decembrie 2019, când eram 200 de părinți pe sârmă (majoritatea mame, dar erau vreo 3 tați și atunci), mi-am propus să mă arăt. Să mă cunoașteți. Să fiu sinceră și autentică, nu doar o mască construită să dea bine în social media. Sigur că asta nu înseamnă că mă cunoașteți la fel de bine ca soțul, prietenii din copilărie sau mama mea. Dar adesea, pe anumite subiecte, voi aflați primii ce-i în sufletul și în mintea mea. Acum câteva săptămâni, te-am îndemnat la puțină reciprocitate,  prin completarea chestionarului Portretul părintelui pe sârmă. 350 dintre voi au răspuns pozitiv și le sunt recunoscătoare.  Acest articol vine ca răspuns la cererile voastre de a dezvălui măcar câteva detalii relevante desprinse din răspunsuri.   Salutare, sunt părinte pe sârmă, mai precis, mamă pe sârmă Doar 4 tați au răspuns chestionarului (deci undeva peste 1%), deși pe grup, statistica spune că aprox. 6% din membri sunt bărbați. Deși sunt în număr mic, nu i-am uitat niciodată, eu, personal, am scris zeci de postări în comunitate reunite sub #tațiimplicați, un tată foarte implicat, George, a fost alături de noi din prima zi și a creat cea mai mare creștere din istoria grupului când ne-a menționat în direct la Europa FM. De asemenea, 4 tați au scris povești sau poezii pentru cartea colectivă pe care o vom lansa fooaarte curând, „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”,  iar dacă vrei să guști un crâmpei de poveste de tată, ce a scris cu multă emoție, vulnerabilitate și deschidere, o poți face aici. Revenim la mama pe sârmă. Cei mai mulți membri implicați în comunitate sunt mame. Mame ce au, în cea mai mare parte a lor, între 31 și 40 de ani. Cel mai reprezentativ procent din respondente are 2 copii, este căsătorită și a absolvit facultatea sau are studii postuniversitare.     Cum interacționează părintele pe sârmă cu comunitatea Cei mai mulți ați spus că sunteți părinte pe sârmă de 1-3 ani și că intrați zilnic pe grup.  Vă implicați uneori cu răspunsuri pe grup, atât la postările altor membri, dar și la ale moderatorilor.  Drag părinte pe sârmă! Să știi că avem nevoie de implicarea ta și ea contează. Tu contezi! Adesea vezi scris deja aceleași lucruri pe care l-ai fi spus și tu și te oprești. Însă fiecare e unic în felul său și poate ajuta prin împărtășire, și pe cel care cere ajutor, pe cei care citesc, dar și pe sine. Implică-te, comunică, nu sta în umbra, nu ești invizibil, meriți să fii văzut, înțeles, apreciat. Cel mai mult v-au ajutat pe grup – informațiile, resursele de calitate (din ghiduri, interviuri video, postări educative ale echipei PPS), răspunsurile, sfaturile echipei PPS date la postări ale părinților din comunitate, dar și atmosfera de înțelegere și suport, lipsa de judecată și blamare.   Adesea viața de părinte e copleșitoare Dacă și tu ai bifat (sau doar ai gândit)că te simți adesea copleșită de toate rolurile și pălăriile pe care le porți, află că nu ești singură. cele mai multe mame se simt astfel. Plus că majoritatea simte că nu petrece destul timp cu copiii săi. Aici, dragile mele, aș vrea să am o baghetă magică și să înlătur vinovăția care se strecoară pe nesimțite în mințile și inimile noastre și să îți insuflu pentru totdeauna certitudinea că nu e nevoie să le faci pe toate. E de ajuns cât faci. Ești de ajuns. Ai nevoie și de timp pentru tine.  Să te încarci. Să citești o carte. Să te relaxezi. Să visezi cu ochii deschiși. Să lenevești,  Iar copiii tăi vor învăța din asta că nu trebuie să le facă pe toate nici ei, că valoarea lor nu stă în cât de bine și mult performează. Că au dreptul și e ok să se odihnească. Să stea. Să nu facă nimic.    Cum se încarcă părintele pe sârmă? Îi place să citeasca cărți pe diferite domenii de specialitate, inclusiv de parenting sau dezvoltare personală, dar ascultă cu plăcere și podcasturi și alte resurse pentru inspirație.  Am fost atât de fericită să primesc această confirmare, căci eu sunt o mare iubitoare de cărți și învățare, de 3 ani și ceva organizăm cluburi de carte lunare și avem rubrici permanente cu recomandări de cărți pentru copii și adulți. La fel și postări lunare cu resurse de unde să ne luăm inspirație și infromații de calitate.   Ce te ține treaz noaptea? Una din cele mai bifate frustrări pentru părintele pe sârmă este legată de incertitudini în educație: uneori mă simt confuz/ă sau nesigur/ă în privința modului în care ar fi bine să gestionez diferite situații legate de creșterea și educarea copiilor mei. Cred că rezonăm foarte mulți cu această idee și adesea ne punem la îndoială și ne comparăm momentele noastre cele mai proaste cu cele mai bune momente ale celor din jur. Sau de pe rețelele sociale. În cartea „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”, vei citi peste 50 de povești autentice, reale, necosmetizate despre viața de părinte. Și vei vedea că nu ești singură și că toți cei 45 de autori au, la rândul lor, îngrijorări, necazuri, îndoieli, momente proaste, greșesc, chiar o dau în bară rău, și asta nu-i face părinți mai puțin buni. Doar părinți imperfecți, suficient de buni. Ne vedem pe plajele lumii, eventual citind și sorbind dintr-un cocktail În final, ne-am bucurat să citim despre cum arată o zi ideală în viața voastră, și parcă am visat și noi, echipa, odată cu voi. Printre ingredientele unei zile ideale pentru părintele pe sârmă, se află: tihna, râsetele, familia, altcineva să facă voastră, marea și plaja, cititul, odihna, natura, cuplul, și, mai ales, totul să fie fără alergătură și trezit la program fix.  Vă mulțumim, și eu și echipa PPS care a conceput și interpretat acest chestionar, pentru multe cuvinte de apreciere și recunoștință transmise, ne-au uns la suflet și ne-au reamintit cât de mult bine putem aduce în lume.

Mai multe »
club de carte principală

Participarea la clubul de carte PPS și ce-ți poate aduce ție

Cei care intră pe pagina ta, Adina, de unde știu că tu organizezi cluburi de carte de 3 ani? Așa m-a întrebat o mamă prietenă, membră și ea în comunitatea Părinți pe sârmă, dar și în grupul extrem de activ și efervescent de lectură. Eu am făcut ochii mari și am zis: Tu știi că ai dreptate. Nu am scris pe blog. Scriu pe grup, pun evenimentele, dar rar am timp să povestesc mai multe. Așa că poate e momentul s-o fac. Era prin 2021, la începutul anului când colega mea, Ina, a venit cu ideea de a organiza un club de carte. Pot să spun că nici nu mai organizasem, nici nu mai participasem la unul. Dar am zis: de ce nu? Așa a apărut, în martie 2021, prima ediție a clubului pe baza cărții: Tot ce nu ți-am spus de Celeste NG, iar primul moderator a fost o altă membră a echipei  Părinți pe sârmă, Adriana Zaharia. Am decis că vor fi lunare, o lună beletristică urmată de o alta cu o carte de parenting/psihologie și am dus-o așa… 3 ani și chiar mai bine. Ieri am avut cel de-al 34-lea club, iar 3 dintre ele au avut parte de ediții duble, fizice și online.  Dacă ești curios care sunt cele 34 de cărți citite și dezbătute la cluburile de carte PPS (părinți pe sârmă), le poți vedea aici, într-un scurt reel.    Și cu ce mă ajută să vin la cluburile de carte PPS? Dacă m-ar trezi cineva noaptea și ar zice: de mâine gata cu cluburile de carte… l-aș lua la bătaie.  Serios, cum să-mi iei bucuria asta, plăcerea asta burgheză, cum zice o bună prietenă. În vremurile acestea trăite pe repede înainte, să reușim, o dată pe lună să ne oprim și să ne conectăm, să discutăm despre o carte, despre idei, despre emoții, despre trăiri… e ceva unic. Dar asta e doar părerea mea subiectivă evident. Mai sunt multe alte motive pentru care ar putea să-ți placă să vii alături de noi sau, de ce nu, să organizezi chiar tu un club de carte cu prietenii sau colegii de serviciu. Am rugat câteva doamne minunate – care au particiapat de mai multe ori la cluburi de carte organizate de mine – să lase mărturia lor despre cum e la cluburile de carte și le-am reunit pe toate în acest articol. Le dau cuvântul femeilor minunate, cu mulțumiri pentru cuvinte și pentru că mi-au permis să le includ testimonialele în acest articol.   O comunitate de împărtășit idei de cărți și nu numai Clubul de lectură al Adinei? Să spun despre el că a fost contextul în care am găsit niște oameni tare frumoși, cu o minte deschisă și mereu dornici de perspective, de schimb de idei și emoții. Sau să spun că a fost locul în care am găsit niște cărți de care nici nu știam până atunci câtă nevoie aveam. Sau că ne-a oferit și surprize precum întâlnirea cu autorul. Sau poate să spun că m-a facut parte dintr-o adevarata comunitate în care zilnic împărtășim idei de cărți și nu numai. Sau că pot să cumpăr mai multe cărți datorită voucherelor cu care Adina vine către noi cu multă generozitate în a împărtăși. Ei bine, toate acestea sunt adevarate. Clubul de lectura al Adinei este un colț minunat cu energie vie și bună, cu zâmbet și idei, cu cărți și gânduri. Mihaela   Experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei Nu știu dacă e o dependență bună, dar vorba unei prietene: decât țigări, mai bine cărți. De când am descoperit cluburile de lectură de la Părinți pe sârmă, aproape că nu mai am loc în bibliotecă. Chiar dacă nu am reușit să ajung la toate, nu am rezistat să nu-mi cumpăr cărțile propuse și chiar unele din cele recomandate de participante. Am fost prezentă mai ales la cluburile de parenting căci acestea mi s-au părut utile și s-au potrivit mai bine și în programul meu, dar sunt convinsă că perspectivele diferite pot să-ți aducă momente de Aha chiar și din beletristică. Luna asta am înghițit cărțile Laurei Panazan si mi-am propus să particip la club nu numai pentu ca mi-au placut și mi-au deschis ochii în multe privințe, dar am ocazia să o cunosc pe autoare și poate chiar să schimbăm impresii. Recomand oricui astfel de experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și cu multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei. Cristina Blândețea și toleranța față de diversitate Nu am participat la alte cluburi de lectură decât în cadrul grupului „Părinți pe sârma”, așa că nu am cu ce să fac comparație, dar voi scrie lucrurile care îmi plac la aceste cluburi. Și îmi plac atât de mult încât în 2 ani am ratat 2 sau 3. În primul rând, nu a fost nicio carte propusă care să nu îmi placă sau cu care să nu rezonez (sigur că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, datorită acestor cluburi i-am descoperit, de exemplu, pe Frederik Bachman și pe Virginie Grimaldi, care au intrat în top 5 autori favoriți). În al doilea rând, cluburile sunt moderate cu blândețe și atitudinea participanților este una de respect reciproc: nu dă nimeni cu piatra dacă sunt păreri diferite și părerea niciuneia din noi nu e deasupra celorlate (nici măcar a moderatorilor). Mi se pare foarte interesant cum fiecare observă anumite fațete, cum aceeași idee poate fi privită diferit (prin filtrele personale, desigur). Consider asta un mare plus pentru a crește toleranța față de diversitatea de idei și de oameni din jurul nostru, deci aș zice că aceste cluburi sunt de un real folos în a-i înțelege mai bine pe ceilalți și astfel de a ne ajuta să ne adaptăm mai bine mediului în care trăim. Să mai spun și despre efortul Adinei Giurgea de a ne oferi în mod constant reduceri de la diverse edituri, ba chiar și

Mai multe »

Ajutor, copilul meu vrea să mă joc cu el non-stop!

În urmă cu 4 ani am primit în comunitatea Părinți pe sârmă un strigăt de ajutor de la o mamă care ne povestea că băiețelul ei de aproape 3 ani e nedezlipit de ea și o solicită să se joace efectiv toată ziua. Și acest articol este răspunsul meu extins mesajului ei, la care s-au adăugat câțiva ani cu alte zeci de interacțiuni pe același subiect și mai multe variabile, dar și paliere de înțelegere, mai ales odată cu instruirea mea continuă și cu certificarea ScreamFree Parenting pe care mi-am luat-o în 2021. Dacă și ai voștri copii, mai mici sau mai mari, își doresc să vă jucați toată ziua cu ei iar voi sunteți extenuați și sătui de această situație… Dar, pe de altă parte, vă simțiți vinovați/vinovate să îi refuzați că toate sfaturile de parenting spun că trebuie să te joci cu copilul, că trebuie să-i îndeplinești nevoile și să te dedici lui pentru sănătatea lui fizică, mentală și emoțională, acest articol este pentru voi! Copiii traduc iubirea prin joc… Este adevărat, copiii noștri depind de noi la începutul vieții, pentru hrană, pentru îngrijire, pentru iubire, pentru tot. La fel, ați citit probabil de nenumărate ori citatul cu copiii traduc iubire prin joc. Cu alte cuvinte, copiii au nevoie să ne jucăm cu ei nu doar să le shimbăm scutecele, să le dăm de mâncare și să le asigurăm nevoile de bază. Jocul face parte din dezvoltarea lor, emoțională, socială, fizică și mentală, este jobul lor de copii. Cu toate acestea… Jocul cu copilul nu le vine natural părinților, majorității cel puțin. Nu putem da în mintea copiilor, cum se spune, non-stop. Și nici nu e sănătos. Timpul special care este recomandat de majoritatea specialiștilor indiferent de filosofia pe care o îmbrățișează, este un timp de conectare și joacă profundă, când îi acorzi copilului 100% atenția ta. Fără telefoane, fără să te gândești la ce gătești diseară, să vorbești cu partenerul peste capul copilului, fără să te angajezi în vreo altă conversație sau activitate. Dar asta, vă poate spune oricine o practică, inclusiv specialiștii care fac asta de ani buni, nu o poate face cineva mai mult de 30 de minute pe zi. Majoritatea părinților încep cu 10-15 minute și urcă progresiv. Dacă acordați acest timp special copilului zilnic, veți reuși să-i satisfaceți nevoia de conectare și nu va mai fi așa de lipit de voi. Cum nimeni nu se poate juca, la această calitate și nivel de atenție mai mult de 30 de minute pe zi, ce se întâmplă în celelalte 4 ore și jumătate? Mămica di ne spunea că se joacă și 5 ore pe zi cu băiețelul. Cel mai adesea, ne jucăm cu ei simțind regret, resentimente, lipsa chefului, așa cum am face în fața oricărei activități la care suntem obligați, care trebuie. Regula de aur a jocului părinte/copil, după cum spunea Brian Sutton-Smith, un promotor al jocului, în cartea apărută în 1974, Cum să te joci cu copiii tăi (și când să n-o faci) este: Nu trebuie să te joci cu copilul zi și noapte. Dacă nu e plăcut/amuzant pentru toată lumea, pur și simpu, n-o face! Dacă simți că ești intruziv, sau simți că e o datorie sau ești prea îngrijorat, morocănos sau, pur și simplu extenuat pentru a te simți bine în joc, nu te juca. De ce? o să vă întrebați. Copiii simt această incongruență, această lipsă de autenticitate – ceea ce faci cu ceea ce simți nu sunt în armonie – și degeaba te joci 2 ore cu ei în starea asta, ei tot vor fi nemulțumiți și vor avea nevoia de conectare nesatisfăcută. Ca să înțelegem mai bine, gândiți-vă că sunteți cu persoana iubită, cu partenerul și petreceți 2-3 ore împreună. Dar el/ea e cu gândul în altă parte, e ușor distras, nu aveți contact vizual mai mult de 2 secunde, nu simți că vă pierdeți unul în brațele celuilalt, ci că nu știe cum să facă să treacă timpul mai repede să se apuce de altceva. Cam asta simte și copilul, la nivel instinctiv. Și insatisfacția lui și nevoia lui de conectare crește în loc să scadă. Dar mamele se pot juca non-stop cu copiii, le vine mănușă… Sau nu?! Pe de altă parte, s-a perpetuat această imagine despre părinți și, mai ales, despre mame, cum că ele n-ar fi decât niște roboței de împlinit nevoile și dorințele celorlalți. Presiunea e pusă de societate, în general, de rude, părinți, dar, cel mai mult e o povară pe care ne-o punem singure pe umeri. Aici nu o să mă lungesc prea mult, ci vă îndemn să (re)citiți postarea colegei mele psihoterapeut, Livia Istrate, despre autosacrificiu.  Ce înțelege copilul când tu ești disponibil/ă pentru el 24/24? Când spui Da la fiecare cerere de joacă indiferent dacă ai chef sau nu, indiferent dacă ai treburi importante sau urgente, ce înțelege copilul? Aici sunt mai multe variante, o să menționez doar două : înțelege că el e cea mai importantă persoană din univers și ceilalți sunt acolo să-l servească – ceea ce poate conduce la un viitor nacisist; preia modelul tău de auto-sacrificiu și-l duce mai departe; când va deveni părinte sau partener, se va sacrifica pentru copil/partener căci asta știe că fac oamenii ca să le arate celorlalți că îi iubesc E o poveste foarte frumoasă care vorbește fix despre acest fenomen și pe care i-am citit-o fiicei mele de niște zeci de ori cred, că și acum, la 10 ani spune că este povestea ei preferată de când era mai mică.  Povestea se numește R – Mami și este scrisă de Mihaela Cosescu, pe care sunt convinsă că mulți o știți deja. Îi mulțumesc că mi-a dat acordul ei să folosesc ilustrația de pe coperta cărții pentru a înfăția mesajul de la postarea inițială de pe grup. V-o las și vouă aici, căci vorbește de la sine. Ce putem face când al noștru copil ne solicită prezența, atenția și să ne jucăm cu el non-stop. În primul rând, primul lucru pe care trebuie să-l facem e să învățăm să spunem NU. Cel mai respectuos și responsabil NU este cel direct, ferm,

Mai multe »
parenting cu blândețe - îi permit

Îi permiți prea multe și parentingul cu blândețe prost înțeles

Când văd părinți care se plâng că ai lor copii fac tantrumuri, crize peste crize, le vorbesc urât sau încearcă să-i lovească, mă gândesc că sigur nu fac ceva bine. Sunt prea indulgenți. Cum îi crești, așa îi ai. I-ați scăpat de sub control cu totul, dragi părinți, cu parentingul vostru cu blândețe… Nouă nu ne permiteau părinții să facem așa ceva. Cam așa suna un comentariu din comunitatea Părinți pe sârmă cu câteva zile în urmă. În acel moment a încolțit în mintea mea un articol despre ce ne permiteam noi să facem și ce nu, ca și copii.  Poate și mai important este ce le permitem – sau nu – copiilor noștri azi.  Și de atunci au fost și mai multe comentarii și discuții despre parentingul cu blândețe și cumva, în mintea oamenilor, aceste două noțiuni îmbracă foarte multe haine, unele mai diferite decât altele. Sper să aduc puțină claritate. Ești curios cum le-am pus pe cele două împreună? Hai să-ți arăt! Mi-aș dori să-mi permit mai multe pentru copilul meu Pe de o parte, folosim această exprimare: a ne permite cu mult jind, cu părere de rău că nu putem face mai mult, cu regret că putem așa puțin. Râvnim să ne permitem mai multe. O casă mai mare, o vacanță pe care s-o țină minte peste ani la Disneyland sau poate în Laponia în satul lui Moș Crăciun, o educație aleasă… Sunt părinți care își doresc să își permită să-i dea pe copii la un sport, să le ia o îngheșată sau o hăinuță mai bună… dar nu pot.  Ne dorim să ne permitem mai multe lucruri materiale. Să avem mai mult. Să le dăm mai mult copiilor.  Adesea nevoia noastră de a ne permite vine din lipsurile pe care le-am trăit în propriile familii când nu ne permiteam vacanța aceea la mare – și trebuia să ne mulțumim cu mersul la bunici. Nu ne permiteam geaca aceea de blugi sau de piele, și trebuia să ne mulțumim cu geaca de fâș de anul trecut. Când nu ne permiteam mâncarea de la Irish Pub (exemplul meu), și atârnam de-un suc vreo 2 ore cât stăteam și despicam firu-n patru al zilei de la liceu. Când zic nu ne permiteam, mă refer evident la părinții noștri. Că ei erau responsabili de bunăstarea familiei, depindeam de ei financiar, așa cum e, de altfel, firesc.  Acum ne permitem – cei mai mulți din bula noastră – mult mai multe lucruri materiale. Dar emoțional? Ce ne permitem? Citește și articolul: Lasă-l, dragă, face așa doar pentru atenție!   Noi nu ne permiteam să facem atâtea figuri… noi de ce nu făceam tantrumuri și crize de câte ori nu ne convenea ceva? Răspunsul la întrebarea de mai sus ar putea fi foarte scurt. Și simplu. Că ne-o luam????, dar asta nu e ceva ce poți scrie într-un articol… sau poate e?!  Nu ne permiteam să facem crize, să ne plângem, să arătăm ce nu ne convine, oricum nu zgomotos, pentru că… Aveau destule pe cap, părinții noștri. De la grija zilei de mâine – oare ce le mai dau de mâncare? – până la probleme la seriviciu ori adesea problemele din familie: un soț abuziv, consumul de alcool, cearta cu soacra, o mamă care făcea prea multe și era epuizată, etc. Nu mai aveau timp și răbdare pentru tantrumurile noastre.  Pur și simplu nu era loc.  Noi nu aveam loc să facem figuri. Să batem din picioare. Erau altele mult mai urgente. Mai grave. Mai presante. Oare eram așa de diferiți, când eram mici? Născuți fără gena asta a obrăzniciei și emoțiilor intense… oare? Tot copii și noi, cu același emoții intense pe care nu aveam habar să le gestionăm, cu aceleași nevoi și probleme, cu nemulțumiri și mici drame de copii provocate de vreun conflict cu colegii la școală, când doamna învățătoare ne-a spus că scriem cu picioarele sau vecina care ne-a reproșat, de față cu toată lumea, că suntem plângăcioși. Sau gălăgioși. Sau orice critică la adresa noastră care ne-a făcut să ne simțim mici, neimportanți… nedemni de iubire poate. Și cum să ne ducem la părinți să le spunem toate astea? Că aveau destule pe cap. Nu își vedeau capul de treburi. De griji. De probleme. Sau poate am fost o dată, de 5 ori, de 10 și ni s-a arătat că nu e loc de noi. De emoțiile noastre, de nemulțumirile noastre, de dramele noastre copilărești. Astea sunt fleacuri, doar n-o să te tăvălești  pe jos din cauza asta? Nu-ți permit! Cine te crezi să faci crize și să faci pe nemulțumitul aici? Nu ți-e rușine? Și-uite așa am ajuns de la neajunsurile financiare – nu ne permitem – la cele emoționale.  De fapt, părintele este cel care nu-și permitea emoțional să ne asculte. Să ne mai dea și nouă atenție. Să bage în seamă emoțiile noastre. Dramele noastre, așa copilărești cum erau. Certurile cu prietenii care par niște fleacuri de la înălțimea părintelui, dar pentru copil sunt niște catastrofe.   Cum ar fi să fim părinții care își permit, emoțional, să îi facă loc copilului – cu totul, în viața lui? Acum suntem părinți, nu mai suntem copiii aceia mici, neajutorați, cărora nu li se permit prea multe (de partea cu permisul financiar nici nu ne sinchiseam noi prea mult) și ne dorim să ne permitem. Să ne permitem lucrurile care nouă ne-au lipsit în copilărie. Să le dăm copiilor ce noi n-am avut. Vacanțe, dacă nouă ne-au lipsit, mingii de piele (să compenseze pentru mingea aia cumpărată din banii proprii care s-a spart așa de repede), haine frumoase, noi, cumpărate de la Mall, nu ca ale noastre de la second-hand. Cum ar fi să le permitem mai multe emoțional ? Eu le permit copiilor să facă tantrumuri, crize, să aibă emoții intense. Mă și gândesc cum ai putea interzice asta? E ca și cum ai zice: degetul ăsta nu e bun, hai să-l tăiem, nu ne permitem să-l arăți pe-aici. Emoțiile sunt părți din noi, nu putem să le tăiem,

Mai multe »
adolescenți, răbdare, scrisoare

Dragă mamă și tată! scrisoare de la adolescentul vostru

Acum vreo 2 ani am citit pe internet o scrisoare de la un adolescent către părinții lui. Sigur că e creată de un adult, o mamă de 3 copii care a scris știind câte ceva despre transformările extraordinare prin care trec adolescenții și modurile în care dezvoltarea creierului le afectează întregul comportament. Și atunci am tradus-o pentru comunitatea Părinți pe sârmă iar acum am decis s-o împărtășesc public și să anunț astfel că aul 2024 voi scrie des și extins pe blog și pe toate canalele media asociate despre adolescență. Sunt mama unui adolescent de aproape 15 ani, o preadolescentă de 10 ani și instructor de parenting și de vreo 4 ani citesc și aplic ceea ce știu despre adolescență. Îmi doresc să te ajut și pe tine să înveți să ai răbdare cu adolescentul tău, să-l înțelegi mai bine, să nu renunți la el orice ar fi și să nu te mai temi atât de adolescență. Să o privești cu încredere și cu … răbdare.    Dragă mamă și tată, Vă rog, aveți răbdare cu mine. Nu pot gândi prea clar acum pentru că o porțiune destul de consistentă din cortexul meu prefrontal nu e dezvoltată. E o bucată destul de importantă, care are adesea de-a face cu gândurile raționale. Vedeți voi, nu va fi complet dezvoltată până la 25 de ani. Și de unde mă uit eu, 25 pare tare departe. Dar iată ce-aș vrea să știe părinții mei… Creierul meu nu e dezvoltat complet…încă. Nu contează că sunt deștept; chiar și o notă perfectă la testul de matematică nu mă scutește de etapele de dezvoltare normale prin care trecem cu toții. Raționamentul și inteligența sunt 2 lucruri complet diferite. Și, în același timp, același lucru care face ca al meu creier să fie extrem de flexibil, creativ și absorbant ca un burete, mă face și impulsiv. Nu neapărat neglijent sau nesăbuit, dar mai impulsiv decât voi fi mai târziu în viață. Vă rog, aveți răbdare cu mine. Așa că atunci când vă uitați la mine ca și cum aș avea 10 capete, când am făcut ceva prostesc, sau am eșuat în a face ceva deștept, nu prea mă ajutați! Voi, adulții răspundeți situațiilor folosindu-vă cortexul prefrontal (raționalul) dar eu sunt mult mai înclinat să răspund cu amigdala (partea emoțională). Și atunci când mă întrebați, La ce te gândeai? Răspunsul e că nu mă gândeam, cel puțin nu așa cum vă gândiți voi. Puteți să dați vina pe mine sau pe mama natură, dar oricum ar fi asta e situația. În acest moment din viața mea înțeleg că mă iubiți, dar prietenii mei sunt totul pentru mine. Vă rog să înțelegeți asta. În acest moment, îmi aleg prietenii, dar nu vă lăsați păcăliți, sunt cu ochii pe voi. Cu foarte mare atenție! Vă rog, aveți răbdare cu mine. Iată ce puteți face pentru mine: 1. Modelați ceea ce reprezintă maturitatea Văd toate comportamentele pe care le modelați și aud toate cuvintele pe care le rostiți. Poate nu vă ascult, dar vă aud. Par insensibil/surd la sfaturile voastre, parcă aș purta o vestă anti-glonț, dar faptele și cuvintele voastre ajung la mine. Vă promit. Dacă continuați să îmi arătați calea, vă voi urma chiar dacă fac multe, multe ocoluri înainte de a ne atinge destinația. 2. Lăsați-mă să înțeleg lucrurile pe cont propriu/pe propria piele Dacă îmi permiteți să trăiesc consecințele propriilor mele acțiuni, voi învăța din ele. Vă rog, lungiți puțin lesa (a se citi libertatea) și lăsați-mă să mă prind singur de lucruri. Cu cât o fac mai des, cu atât voi dezvolta mai multă încredere și reziliență. 3. Povestiți-mi despre voi Vreau să-mi spuneți toate poveștile nebuniilor făcute de voi ca adolescenți și ce ați învățat din ele. Și apoi oferiți-mi spațiul să fac același lucru. 4. Ajutați-mă să privesc în perspectivă Reamintiți-mi mereu de imaginea mare (big picture). Îmi voi da ochii peste cap la voi și voi scoate tot felul de mormăieli. O să vă comunic foarte clar că nu aveți cum să înțelegeți prin ce trec. Dar vă aud. Chiar vă aud. E greu pentru mine să văd dincolo de bălăriile în care m-am împotmolit. Ajutați-mă să văd în mare și să mă concentrez pe scopurile pe termen lung. Reamintiți-mi că acest moment va trece. 5. Țineți-mă în siguranță Vă rog, reaminți-mi că drogurile și condusul nu se amestecă. Spuneți-mi în continuare că mă veți salva din orice situație periculoasă, fără furie, fără morală, fără întrebări. De asemenea, spuneți-mi din nou și din nou că sunteți acolo să mă ascultați, când am nevoie de voi. 6. Fiți buni Voi învăța bunătatea de la voi dacă sunteți neobosiți în bunătatea față de mine și într-o zi voi imita acel comportament. Niciodată nu mă umiliți și, vă rog, nu fiți cruzi cu mine. Faceți-mi pe plac când spun că le știu pe toate. Probabil ați făcut același lucru la vârsta mea. Renunțați să mă corectați. 7. Arătați interes față de lucrurile care îmi plac Uneori voi alege să împărtășesc pasiunile mele cu voi, și mă voi simți bine dacă îmi veți valida interesele, arătând măcar interes față de ce vă spun. Într-o zi, când ceața adolescenței se va ridica, veți găsi un adult încrezător, puternic, competent și bun în locul adolescentului posac. Între timp, puneți-vă centurile de siguranță. Vă rog, aveți răbdare cu mine. Cu dragoste, Adolescentul vostru Text de Helene Wingens, scris în 2020, găsiți aici varianta originală, pe pagina autoarei.  Tradus de Adina Giurgea Citește și articolul: 13 lucruri pe care le-am învățat de când sunt mamă Dacă vrei să afli mai multe despre adolescență, poți porni de la cele peste 20 de pagini dedicate acestei etape de vârstă pe care le găsești în e-book-ul creat de mine,  „De la naștere la adolescență. Ghidul tău de înțelegere a etapelor de dezvoltare a copilului”, pe care îl primești cadou la abonarea la newsletter. Ai buton chiar aici, la terminarea articolului.

Mai multe »
Siguranță auto principal

Siguranța auto a copiilor nu este opțională

Acesta este un articol pe care mi-aș dori să nu trebuiască să-l scriu. Mi-aș dori să trăiesc într-o lume în care nu sunt 186.300 de vieți de copii pierdute în fiecare an. Mi-aș dori ca toți părinții să fie conștienți, să-și poarte copilul în scaun auto încă de la primul drum cu mașina (adeseori drumul de la maternitate acasă), ca toată lumea să poarte centura de siguranță în mașină, indiferent pe ce loc stă, o lume în care să nu vezi copii de 1 an în brațele mamelor în mașină ori alții care ocupă locul din față, fără centură, fără scaun, la doar 3-4 ani. Îmi doresc să trăiesc într-o lume în care traversăm cu copiii noștri doar prin locurile permise, pe treceri de pieton și nu mergem cu 80 de km/h pe un drum cu restricție la 40, doar pentru a ajunge mai devreme cu câteva minute. Știu, sunt o idealistă. Și această lume nu există. Și de aceea simt să scriu, și eu, un nou text pentru cei care-și doresc să-și crească copiii într-o lume în care siguranța chiar este pe primul loc.    Cea mai mare rată de mortalitate pe șoselele europene Nu știu dacă vă surpinde sau nu, dar România este, dintre țările europene, cea mai nesigură în ce privește siguranța pe șosele. Din păcate, zilnic, în Romania se pierd 5 vieți pe șosele. Clasamentul general al ratelor de decese la nivel de țară nu s-a schimbat semnificativ în ultimii ani, cele mai sigure drumuri rămânând cele din Suedia (21 de decese la un milion de locuitori) și Danemarca (26 per milion), în timp ce România (86 per milion) și Bulgaria (78 per milion) au raportat cele mai ridicate rate de decese în 2022. Media UE a fost de 46 de decese cauzate de accidente rutiere la un milion de locuitori (sursa Comisia Europeană) Și pentru că subiectul siguranței auto este pentru mine unul drag, dar și dureros, în același timp, am răspuns pozitiv invitației de a mă alătura primei Conferințe Internaționale dedicate Siguranței în Trafic a Tinerilor din Sud Est-ul Europei, organizată de Fundația Siguranță Auto Copii, pe 11 iulie 2023.   Timp de 7 ore am ascultat specialiști din afara țării, din România, invitați precum Titi Aur sau Dumitru Prunariu, psihologi și părinți, cu toții dornici să creeze o schimbare în bine. Cu siguranță, este un domeniu extrem de vast și drumul pentru a ajunge de la țara din fruntea clasamentului la vieți pierdute pe șosele către viziunea zero împărtășită de majoritatea țărilor europene, este unul lung. Avem nevoie de drumuri mai bune, de sisteme de control al vitezei instalate peste tot, de mașini mai bune și cu sisteme de siguranță avansate, de un management al traficului inteligent, de autorități și mai implicate, de a respecta legile, plus amenzi pe măsură, de educație în școli și acasă, de campanii de informare și de stimulare. Dar eu ce pot face, concret? Să realizezi că ești atât de mic, doar un om, iar problemele și soluțiile ce trebuie implementate atât de complexe, te poate face să te simți neputincios.  Dar orice schimbare mică a început așa, de la un om. Un om conștient, dornic să nu mai închidă ochii, să facă ce trebuie pentru a-și ține copiii în siguranță, indiferent că asta nu ne garantează că totul va fi bine. Dacă ne referim la copiii de la naștere la 13 ani, raportul ETSC (Consiliul European de Sigurnță a Copiilor) ne spune că: jumătate din copiii decedați pe șoselele europene sunt pasageri (în autoturisme, de obicei); o treime  sunt pietoni; 11% sunt bicicliști. Pe de altă parte, pentru copiii de peste 13 ani, decesele în rândul conducătorilor sau pasagerilor mopedelor și motocicletelor sunt preponderent băieți. Mai mult, 9 din 10 vieți pierdute dintre motocicliști sunt de băieți.  Citește și Contra-voința sau de ce ne opun rezistență copiii Ce măsuri minime de siguranță ar trebui să implementeze un părinte? Scaunul auto obligatoriu în mașină, în orice călătorie.  Scaunul auto este singurul element de siguranță pasivă al autovehiculelor adaptat copiilor. Dacă este instalat corect, adaptat vârstei copilului, reduce riscul de deces al copilului în cazul unui accident rutier cu până la 80%.  Aveți mai jos o imagine ilustrativă dintr-un material informativ pregătit de Siguranță Auto Copii, însă găsiți informații, îndrumare și ajutor la instalare chiar la ei, pe site, grupul de Facebook sau chiar la sediul lor. Despre celelalte măsuri de protecție ca și pieton, biciclist sau motociclist, vă invit să căutați resurse și poate voi relua și eu cu ocazia unor campanii de informare relevante. Și părinții și școala au obligația de a-i învăța pe copii cum să traverseze, la ce să fie atenți și, bineințeles să le fie exemple ca și pietoni. O altă soluție foarte bună mi s-a părut oferta de cursuri de conducere preventivă și de instruire privind siguranța în trafic a copiilor și familiilor, oferite de Academia Titi Aur.   Dacă un părinte ar ști toate aceste lucruri, ar mai spune mie nu mi se poate întâmpla? Într-o discuție cu fetița mea de 9 ani jumătate, îi povesteam despre cum scaunul auto și centura salvează vieți. Și când am discutat despre exemplele zilnice de copii în brațe în mașini, copiii de 3-5 ani care ocupă locul din față pe care le vedem pe stradă, știți ce mi-a zis? Părinții aceia nu știu, mami! Nu au cum să știe pericolele și să nu facă nimic… trebuie să le spunem! Și stau și mă întreb. Oare să aibă dreptate fiica mea? Cu siguranță sunt mult mai multe implicate, nu doar conștientizarea și informarea. Dar pe partea aceasta putem lucra cu toții. Și o să o fac și eu, prin acest articol. Știați că… În cazul unui impact, un copilul de 27 de kg fără centură de siguranță este propulsat cu o forță de 1200 kg la o viteză de doar 48 km/h? În cazul unui accident la 30 km/h probabilitatea de deces este de 15-20%, în schimb la 50 km/h ele cresc la 80%? Și dacă s-ar atinge o cotă de folosire corectă a scaunele auto pentru

Mai multe »
multitasking - imagine principală

Ești maestră la multitasking? Și dacă asta te face să-ți pierzi cumpătul mai des?

Să fii părinte e greu. Când ajungi într-o stare de epuizare, somnul neîntrerupt pe timpul nopții e un vis îndepărtat, parcă ești un câmp cu mine pe care copiii tot sar și toate par să-ți explodeze în față, atunci e foarte probabil să intri într-o zonă în care să-ți pierzi des cumpătul.  Să-ți spun un secret: nu există părinte care nu-și pierde cumpătul. Dar ca să îți mai dezvălui un secret, o să-ți spun că dacă vrei să faci pași concreți, clari spre a-ți gestiona mai bine emoțiile, ar fi bine să renunți la multitasking.  Acesta este marele meu aha după ce am ascultat-o pe Carla Naumberg, autoarea cărții Cum să nu-ți pierzi cumpătul, apărută la editura Corint, carte pe baza căreia am organizat în februarie un club de lectură pentru părinții cititori din comunitatea Părinți pe sârmă. Și dacă tot am avut un moment aha, de ce să nu-l împărtășesc cu voi, poate vă va ajuta și pe voi măcar să vă pierdeți cumpătul mai rar cu 10%. Ce-i cu multitasking-ul? Multitaskingul – a trece de la un task la altul sau a jongla cu mai multe de-odată, aceasta e definiția. Și pe lângă că-i un mit, cauzează și foarte mult stres. Și dacă tot auzim peste tot despre stres și cât de rău ne face, haideți să ne lămurim, cu ajutorul cuvintelor autoarei ce este stresul: Stresul este convingerea, sentimentul sau gândul că nu putem face față lucrurilor care ni se întâmplă. Să zicem că în timp ce conduci, îți mai arunci și un ochi pe telefon la mesajele de la soțul cu ce cumpărături trebuie să iei la supermaket înainte de a a junge acasă și îl asculți pe copil când îți povestește în lacrimi cum s-a certat cu cel mai bun prieten, plus că în capul tău se învârt încă 5 lucruri (ce să gătești la cină, oare am trimis emailul ăla? etc). E multitasking ca la carte, sigur l-ai identificat. Ca să fie și mai ușor de vizualizat, închipuie-ți că jonglezi cu 10 mingii de-odată, fiecare de o altă dimensiune și consistență. Ghici ce se va întâmpla? Bingo. Vei scăpa o parte din mingii pe jos. Dar în cazul nostru, al mamelor, mingiile respective arată ca în imaginea de mai jos. Totuși, ați putea spune că femeile sunt mai bune la multitasking decât bărbații. Însă acesta este un mit ce trebuie spulberat și există deja studii consistente care au concluzionat că a face mai multe lucruri în același timp nu este o abilitate a niciunui sex, de fapt e cam improbabil. Mai mult, consumul mental este foarte mare și ne ia mai mult timp și facem mai prost acele lucuri pe care le facem în același timp cu altele. Dacă și tu te simți mult prea încărcată de lucruri pe care trebuie să le faci și să le ții minte, acea listă infinită de lucruri de făcut și de ținut minte pentru bunul mers al familiei și casei, este foarte probabil să fii afectată de ceea ce se numește încărcătura mentală (mental load, în original). Poți citi pe larg despre asta în articolul meu: Munca invizibilă de pe umerii mamelor. De asemenea, cercetările citate de Carla Naumberg au demonstrat că multitasking-ul ne crește stresul în mod indirect astfel: Ne distrage atenția și crește probabilitatea să scăpăm tigaia, copilul sau să ne ardem cu aburii ciorbei; Ne crește anxietatea și ne reduce creativitatea, iar asta se poate traduce într-o îngrijorare supradimensionată și o gamă limitată de soluții; Crește probabilitatea ca noi să ratăm informații și indicii importante. Când faci 5 lucruri în același timp e greu să observi că cei mici sunt suprastimulați și prea somnoroși și atunci criza e doar o chestiune de timp. Ne face mai puțin eficienți. Doar avem impresia că facem mai multe lucruri în același timp. În realitate, facem lucrurile pe jumătate, dacă nu cumva le stricăm și ne ia de două ori mai mult timp să le ducem la bun sfârșit decât dacă le-am fi făcut pe rând. Ei, dacă știam că e așa de rău, încetam demult. Acum nu mai fac 5 lucruri în același timp, fac doar unul. Am auzit mulți părinți care se lăudau că ei au capacitatea să le citească copiilor povestea de noapte bună, iar în capul lor să se deruleze lista de taskuri pe a doua zi, gândurile la soacra bolnavă, soțul gelos și câinele care trebuie dus la veterinar. Cu părere de rău te anunț că asta se numește tot multitasking. Și îți face la fel de rău. Iar pericolul de a-ți pierde cumpătul dacă al tău copil are o întrebare, mai vrea (Doamne ferește) încă o poveste sau vrea să meargă pentru a treia oară la baie înainte de culcare (doar să se asigure) e aproape de 100%.   Cum să nu mai faci multitasking Ca să setăm așteptări realiste și să mai domolim din încărcătura acestui task (încă unul), o să-ți împărtășesc cuvintele autoarei de la începutul acestui capitol: Vreau să îți fie clar: nu spun că ar trebui să îți propui ca niciodată să nu mai faci mai multe lucruri simultan.Este imposibil, așa că fă bine și trece asta în dosarul ChestiilePerfecteCareNuSeVorÎntâmplaNiciodată, apoi închide-l la loc. Vreau doar să încerci să observi cum se leagă multitasking-ul de pierderea cumpătului și să privești single-tasking-ul ca pe una din numeroasele strategii la care poți recurge atunci când ai nevoie să îți calmezi butoanele. Iată procesul în 4 pași pe care ni-l recomandă autoarea pentru a nu mai face multitasking: Conștientizează că faci multitasking Poți alege să faci un singur lucru o dată Decide dacă acum este momentul să faci un singur lucru Continuă, orice ar fi. Bine, bine, toate par simple în teorie, practica ne omoară. Știu că ți-a trecut prin cap gândul acesta, stai liniștită nu ești singură! Dar pentru că am promis mereu ca în momentul în care termini un articol sau orice resursă de-a mea, să știi practic cum să implementezi măcar un pas diferit pentru a-ți îmbunătăți experiența de părinte, o să-ți las, punctual, câteva idei cheie cu care am rămas eu după

Mai multe »
Mamă rea - secundară

Ești o mamă rea, o să-i spun lui tati să-și ia altă soție!

Acum vreo 4 ani, pe când mezina mea cea dulce avea 5 ani, mi-a făcut cea mai intensă declarație de dragoste: O să vorbesc cu tati să-și ia altă soție! Eram în mașină și s-a nimerit să ne oprim la o trecere de cale ferată, așa că am putut să mă întorc la ea și s-o văd cât era de încordată, de tensionată, se simțea durerea în vocea ei că trebuia să-mi spună asta dar emoțiile ei erau mai intense de-atât! Cum am reaționat vă zic mai la finalul articolului, deocamdată haideți să explorăm împreună această dureroasă declarație pe care o auzim uneori de la copiii noștri. Te urăsc! Ești o mamă rea! Unele din cele mai dureroase momente ca mame (dar și pentru tați e același lucru cu siguranță) este când copilul îți spune:  Te urăsc! Aș vrea să nu mă fi născut în familia asta! De-abia aștept să cresc mare și să nu vă mai văd! culminând cu Ești o mamă rea! Ne e așa de teamă de aceste cuvinte ale copiilor încât suntem în stare să renunțăm la principii, la reguli, la limite, la acel NU pe care știm că trebuia să-l spunem de acum 10 minute, la orice decât să simțim durerea și sentimentul acela profund de neapreciere din partea copiilor. Iar când se întâmplă simțim furie, resentimente, neputință, durere, toate amestecate… Și emoțiile acestea aduc (sau reînvie) gânduri precum: uite câte fac pentru tine și tu ești nerecunoscător!; ți-am dat tot ce-am avut mai bun, nu te-am bătutu, nu te-am pedepsit, am încercat să fiu o mamă bună și uite cum mă răsplătești! Ce fac cei mai mulți oameni în astfel de situații? Țipă la copil, îi spun că nu-i permit asemenea limbaj, încep o tiradă de argumente pentru a demonstra contrariul, pedepsesc – în principiu, reacționează deconectându-se de sine și de copil și mărind distanța dintre ei, rănind și lezând relația dintre ei. În plus, acest răspuns din partea noastră are toate șansele să întărească comportamentul copilului și astfel de atacuri să se repete. Pentru că obțin o reacție puternică din partea noastră (oare de ce atenția negativă e mai bună decât lipsa ei? ) Citește aici mai multe despre motivele pentru care copiii caută atenția noastră în cele mai nepotrivite feluri.  Iar noi să ne simțim vinovați că am reacționat atât de agresiv, poate violent, poate am pedepsit sau am smucit copilul… dar cum să reacționezi altfel când copilul te face cu nervii??? Nu ești tu când îți pierzi cumpătul! Știți deja celebra reclamă la batonul de ciocolată cu alune și replica Nu ești tu când ți-e foame, nu? La fel, nu ești tu când îți pierzi cumpătul, când vezi o amenințare în puiul acela supărat, mâhnit, însingurat – ascuns bine sub o pojghiță de furie. Dar cam asta se întâmplă când o luăm personal, copilul devine inamicul, devine din copilașul de un metru, care abia îți vine până la piept sau doar până în talie, un monstru mare care te acaparează pentru că, nu-i așa?, amenință cea mai mare valoare a ta: valoarea ta de mamă bună.  Oare chiar asta se întâmplă? Are copilul această putere? Și această capacitate? De a decide dacă ești sau nu o mamă bună? Și oare nu se întâmplă același lucru și cu copilul? Este el în cea mai bună formă când spune asta? Are nevoile îndeplinite, se simte conectat, iubit, în siguranță când reacționează astfel? Dacă vrei să citești mai multe despre ce se întâmplă în creierul nostru când emoțiile intense ne acaparează, am scris pe grup despre asta și cu jocuri de rol pentru a-i învăța și pe copii despre emoțiile intense și ce se întâmplă când îți pierzi cumpătul. Dar haideți să înțelegem ceva foarte clar: aceste cuvinte nu sunt despre tine! Cum să nu fie personal când mie îmi spune că sunt o mamă rea? Că doar nu vorbește cu altcineva? Știu! Te-ai săturat ca toată lumea să-ți spună: n-o lua personal! când copilul spune vreo trăznaie, te rănește sau îți vorbește cu o vădită lipsă de respect. De parcă trebuie să înduri orice, doar că el e copil.  Pare că îi acorzi copilului, din oficiu, un permis de liberă trecere (sună mai bine engelzescul free pass), un fel de pretext pentru a spune orice-i trece prin cap și a te răni… Ok, trage aer în piept, 1,2,3,4, expiră prelung, 1,2,3,4,5,6 și acum revino la articol. Dacă nu ești încă pregătit să continui, respiră așa încă de 2-3 ori. Gata. Mai bine?   Dacă tu le iei personal și-ți spui toate acele lucruri groaznice despre copilul tău, ai toate șansele să reacționezi violent din acea durere (și nu te învinovățește nimeni dac-o faci, toți am cedat în astfel de momente) vei răspunde din poziția de copil rănit (cel interior) și îi vei da puterea ta de părinte responsabil copilului. Mai sus te întrebam dacă al tău copil are puterea să decidă dacă ești un părinte bun. Ei bine, nimeni nu are puterea să decidă asta, cu excepția noastră și a-i da unui copil (indiferent de vârstă) responsabilitatea emoțiilor tale (el te face pe tine să te simți un părinte rău) este nu doar foarte nedrept pentru amândoi, ci și extrem de împovărător pentru el. Închipuie-ți așa: Tu îi predai rolul de șofer unui copil care nici nu ajunge la pedale! Tu ce-ți spui despre tine sau despre copil când auzi: ești o mamă rea? Emoțiile noastre sunt amplificate sau domolite în funcție de ce ne spunem: dacă tu știi foarte clar că aceste cuvinte nu sunt despre tine și e vorba doar de suferința și supărarea copilului pe care nu știe cum altfel să le exteriorizeze, vei întâmpina acest presupus atac cu maturitate, cu calm, ca un adult. Vei privi dincolo de cuvinte și ceea ce vei vedea este un copil care strigă după ajutor, că nu se poate controla, că e copleșit de emoții, că are nevoie de tine să-i arăți că de fapt tu ești o mamă bună și poți să fii alături de el în momentele lui cele mai proaste, căci

Mai multe »
Dacă nu esti cuminte nu mai vine Mosul

Dacă nu ești cuminte, nu mai vine Moșu!

Ideea acestui articol s-a născut acum aprox. 5-6 ani, pe când eram la serbarea de Crăciun a copiilor, o serbare plină de inspirație și însemnătate, care a avut loc pe scena Teatrului Țăndărică din București. La finalul serbării, așa cum se întâmplă de obicei, a apărut Moș Crăciun, un bătrânel tare înțelept și sfătos a cărui întreagă performanță s-a învârtit în jurul lui a fi cuminte. O sută și ceva de ochișori îl priveau pe Moșul plini de fascinație și nerădare să-i audă întrebările și cuvintele frumoase iar el îi tot dădea înainte cu „ai fost cuminte?” sau „să fiți cuminți, că altfel la anul nu mai vin!” Ce a înțeles copilul despre cumințenie și Moșul? Ca să fie mai concret, poate și puțin amuzant, Moșul i-a întrebat pe copii dacă au spart vreun geam, dacă s-au bătut și… încă vreo 2 lucruri de genul acesta. Pe drumul de întoarcere de la serbare, fetița de 5 ani mă întreabă: „Mami, eu și M (fratele mai mare) am spart și un geam și ne mai și batem câteodată…. Asta înseamnă că nu merităm să vină Moșul la noi???” Fetița mea a înțeles că venirea Moșului este condiționată de cumințenia ei. Nu mai conta că în sală erau copii creativi, inteligenți, inventivi, curioși, exploratori ori talentați… Poate unii dintre ei vor deveni în viitor gimnaști sau sportivi de performanță, medici care salvează vieți, artiști și scriitori, ingineri și arhitecți sau învățători și profesori ce vor insipa generații de copii. Dar Moșul nu a pomenit nimic de toate acestea, doar despre a fi cuminte! De ce e așa de important pentru noi să avem copii cuminți? Cumva, noi, cei crescuți în anii ’70-’80, am crescut în cultura lui a fi cuminte. Pe atunci, să ai un copil cuminte era un motiv de mândrie, o recunoaștere a faptului că ești un părinte bun. Iar să NU ai un copil cuminte era o mare rușine, o dezamăgire pentru familie și comunitate. Să fii cuminte înseamnă practic să asculți de părinți și de persoanele care te iubesc și-ți vor binele și, de obicei, știu mai bine decât tine că doar tu ești mic și ….prostuț, ca să ne exprimăm elegant. Să fii cuminte înseamnă să faci ce ți se spune când ți se spune, să nu ieși din cuvântul celor mari, să nu faci năzdrăvănii, să nu fii obraznic și chiar să nu fii rău. În principiu, să ai un copil cuminte este mult mai ușor pentru părinți. Și toată lumea știe că viața părinților e complicată, grea, obositoare și alte o mie de atribute nu tocmai dezirabile. Așa că ce-i rău în a vrea să ai o viață mai ușoară când vine vorba de copilul tău? Nimic, dacă te gândești doar la ziua de azi. Dar… Ce fel de adult va deveni copilul cuminte? „Atunci când îi întreb pe părinţi ce fel de oameni şi-ar dori să devină copiii lor, niciunul nu-mi răspunde că ar vrea să fie supuşi şi ascultători. Toţi vor să crească oameni fericiţi, siguri pe ei, independenţi, generoşi. Dar un copil educat să nu iasă din cuvântul adultului se va transforma într-o persoană lipsită de iniţiativă şi de curaj, care va aştepta să primească îndrumări de la alţii“, este de părere autorul internațional Alfie Kohn. E nevoie să ne hotărâm noi, ca părinți, care sunt valorile noastre în cadrul familiei. Ce este mai important pe termen lung? Dacă ne dorim ca ai noștri copii să gândească, să ia decizii potrivite, să îndrăznească și să aibă curaj, să învețe și să progreseze atunci va trebui să-i ghidăm pe acest drum. Să le acceptăm curiozitatea și să le răspundem la miile de întrebări, să le oferim mai multe opțiuni și să-i invățăm să aleagă, să le permitem să greșească și să învețe din greșeli, să cadă și să fim acolo dacă au nevoie de o mână de ajutor pentru a se ridica. Pe de altă parte, dacă alegem varianta mai ușoară, educația lui „fii cuminte!”, am putea să avem o viață mai ușoară cât sunt copiii mici – probabilitatea scade pe măsură ce cresc – însă trebuie să fim conștienți de câteva lucruri. Unii copii cuminți ajunși la adolescență vor deveni rebeli și vor încălca regulile cu orice ocazie, indiferent de consecințe. Și asta pentru că până atunci a ales să pună deoparte ceea ce simte, gândește sau vrea el, copilul, pentru ceea ce simt, gândesc sau vor adulții din jurul lui. Și acum a venit momentul să le arate tuturor că el e altfel, complet separat și diferit de familia lui. Sau la maturitate vor fi supuși, obedienți și nu vor duce viața pe care și-o doresc pentru că, pur și simplu, nu au curajul să spună ce gândesc și ce simt de teamă că vor fi judecați și respinși. Dacă vrei să afli mai mult despre cum să atragi cooperarea copilului, nu obediența (adică acea cumințenie), citește articolul meu.  Pericolele creșterii unui copil cuminte Un copil cuminte ascunde de multe ori neîncrederea în a se arăta așa cum este de teamă că nu-l va mai iubi nimeni… Teama de a nu fi destul de bun, de a nu se ridica la înălțimea standardelor impuse de părinți, de a dezamăgi sau de a fi judecat sunt doar câteva din temerile care transformă un copil vesel, curios și dornic să exploreze lumea într-unul retras, supus care-și reprimă emoțiile și nu-și dezvoltă o voce interioară proprie. Dr. Al. Siebert, autor internațional premiat și fondator al Centrului de Reziliență din Statele Unite ale Americii, a concluzionat, în urma studiilor clinice, că dorința părinților de a avea un copil cuminte poate duce la formarea unui adult incapabil să facă față provocărilor vieții. Cu alte cuvinte, un viitor adult cu un nivel de reziliență scăzut, o capacitate limitată de a face față evenimentelor stresante și de a reuși să se adapteze în condiții ostile. Eu nu mi-am dorit niciodată copii obedienți, doar cooperanți  Și nici nu sunt, doar știți vorba „ai grijă ce-ți dorești că se va împlini!” E doar o mică diferență între un copil cuminte și

Mai multe »
Abilități digitale - SuperCoders

Tu cum îți pregătești copilul pentru lumea de mâine? (P)

Te trezeşti de dimineaţă cu alarma telefonului mobil. Mergi la baie şi, de cele mai multe ori, profiţi de câteva minute de linişte pentru a-ţi verifica mesajele de pe Facebook, Whatsapp, e-mail sau, pur şi simplu, să te amuzi cu un filmuleţ cu pisici pe YouTube. Te pregăteşti repede de ieşit din casă, iei o gură de cafea – dacă mai apuci – zorești copiii să se grăbească – mai ales dacă ai copii de grădiniță sau adolescenți – pui repede ceva pe masă în chip de mic dejun şi alergi spre maşină pentru a nu întârzia…. din nou. Nici n-ai ajuns bine în maşină şi porneşti aplicaţia gps a maşinii sau de pe telefon ca să-ţi arate drumul mai puţin aglomerat. Cred că nu e nevoie să mai continuu înşiruirea acţiunilor noastre zilnice care sunt, într-un fel sau altul, legate de noile tehnologii, de gadgeturi, de device-uri fără de care viaţa pare de neimaginat. Peste tot se vorbește despre IT, despre calculatoare, gadgeturi și inteligență artificială și nici nu e de mirare. Fiecare pas al vieții noastre pare cumva legat de lumea digitală.   Nu mai e loc și pentru copilul meu în lumea tehnologiei Precis te-ai gândit că majoritatea copiilor de azi vor să se facă gameri, IT-iști și alte meserii legate de tehnologie și computere și că piața va fi plină, așa că mai bine îl încurajezi pe al tău să se facă inginer, avocat sau poate afacerist. Ori poate are un talent și îl încurajerzi să urmeze calea artelor sau sporturilor. Ei bine, poate te surprinde să afli, dar România se situează pe ultimul loc, alături de Bulgaria, în ceea ce privește numărul de tineri cu experiență în folosirea limbajelor de programare conform celor mai recente statistici de la Uniunea Europeană referitoare la abilitățile digitale printre tinerii din România. Iar piața muncii, deși românii sunt cunoscuți drept pricepuți în domeniul acesta, nu e nici pe departe saturată sau măcar pe aproape de nivelul celorlalte țări sau a mediei europene. Așa că există piață destulă pentru ca al tău copil să activeze în lumea digitală. Și nici măcar nu e nevoie să se facă gamer.   De ce să îți încurajezi copilul să dobândească abilități digitale? Probabil ai auzit deja că majoritatea joburilor pe care le vor face copiii noștri nici nu există… încă. Avem o misiune grea, aceea de a-i pregăti pentru o lume necunoscută, nouă. Daaaar, avem ceva indicii despre cum va arăta și ce abilități vor fi necesare, de exemplu, binecunoscuta publicație internațională Forbes publică periodic un top 10 al celor mai importante abilități pentru următorii ani. Ghiciți ce abilitate se află în fruntea clasamentului pentru următorii 10 ani?   Alfabetizarea digitală Da, indiferent că al tău copil va lucra într-un domeniu precum IT-ul, în telecomunicații, în domeniu artelor sau al asistenței sociale, va avea nevoie de abilități digitale. Pe scurt, alfabetizarea digitală presupune abilitatea de a învăța, a lucra și a naviga prin viața de zi cu zi în lumea digitală. Și asta presupune nu doar să știe să folosească dispozitive, programe software, aplicații și alte servicii digitale (cum ar fi plata cu cardul sau cumpărăturile online) ci și s-o facă în siguranță și cu încredere. Iar aici rolul nostru, al părinților, devine unul de mentori, de ghizi ai copiilor în această lume, fie că o facem noi, fie că o externalizăm către programe și cursuri ce o pot face cu profesionalism și încredere.   Gândirea critică și creativitatea sunt și ele în top 5 Te-ai gândit vreodată cât de important este ca al tău copil să discearnă ceea ce citește online? Sau ce aude la școală? Să cântărească, să compare, să identifice sursele de știri false, să facă diferența între o sursă de încredere și o părere? Ei bine, toate acestea se încadrează la abilități de gândire critică și este una din cele mai importante abilități indiferent ce cale va alege în viață. Una din cheile pregătirii copiilor pentru o lume nouă, cea a viitorului este să le cultivăm creativitatea. Ei, că nu s-or face toți artiști! Dacă ți-a trecut asta prin cap vreau să redau aici o foarte scurtă și revelatoare definiție a creativității pe care am găsit-o în articolul din Forbes: Creativitatea este transpunerea ideilor din imaginație în realitate. Iar ea va fi necesară indiferent de domeniul de activitate, despre viața personală ce să mai spunem. Gândirea creativă ce cuprinde abilități precum rezolvarea problemelor, ideile noi, gândirea out-of-the-box, soluții la blocaje și implementarea lor, vor fi niște vor fi abilități critice pentru succesul în lumea de mâine.   Știi care este proiectul ce combină abilitățile digitale, gândirea critică și creativitatea?     Programul care-l poate ajuta pe copilul tău să capete abilități digitale, să-și folosească gândirea critică și să fie creativ este SuperCoders. SuperCoders a fost lansat în 2014 de Orange România, împreună cu Simplon România, cu scopul de a promova educația digitală și folosirea responsabilă și utilă a tehnologiei în rândul tinerei generații. De anul acesta, Fundația Orange s-a alăturat inițiativei. Până acum, peste 3900 de copii au beneficiat de experiența SuperCoders, dintre care 650 doar în ediția de anul trecut. PROGRAMUL ESTE DEDICAT COPIILOR CU VÂRSTE ÎNTRE 10 ȘI 14 ANI DIN TOATĂ ȚARA, PASIONAȚI DE TEHNOLOGIE. Prin învățarea limbajelor simple de programare, aceștia pot să construiască lumi noi, să dea frâu liber imaginației și să descopere oportunitățile nemărginite de învățare pe care le oferă tehnologia. Programul cuprinde trei etape: Caravană, Competiție națională și Academie, fiecare având un rol important în dezvoltarea de abilități și competențe digitale necesare copiilor pentru viitor, poți citi despre fiecare pe site-ul programului. Pentru că la data publicării acestui articol etapa caravanei s-a încheiat, vă voi povesti despre Competiția națională și Academia.   În Competiția națională copiii trebuie să creeze o poveste interactivă. În baza noțiunilor pe care le-au dobândit în cadrul atelierelor de Scratch (din etapa Caravanei sau din cunoștințele proprii) și mizând pe creativitate, aceștia trebuie să-l ajute pe supereroul Coder, personajul principal al programului, să ducă la bun sfârșit o nouă misiune, ce vizează consumul responsabil de resurse. Mai exact, ce presupune pentru copii această etapă: Să

Mai multe »