Pastila de inspirație

club de carte principală

Participarea la clubul de carte PPS și ce-ți poate aduce ție

aprilie 25, 2024

Cei care intră pe pagina ta, Adina, de unde știu că tu organizezi cluburi de carte de 3 ani? Așa m-a întrebat o mamă prietenă, membră și ea în comunitatea Părinți pe sârmă, dar și în grupul extrem de activ și efervescent de lectură. Eu am făcut ochii mari și am zis: Tu știi că ai dreptate. Nu am scris pe blog. Scriu pe grup, pun evenimentele, dar rar am timp să povestesc mai multe. Așa că poate e momentul s-o fac. Era prin 2021, la începutul anului când colega mea, Ina, a venit cu ideea de a organiza un club de carte. Pot să spun că nici nu mai organizasem, nici nu mai participasem la unul. Dar am zis: de ce nu? Așa a apărut, în martie 2021, prima ediție a clubului pe baza cărții: Tot ce nu ți-am spus de Celeste NG, iar primul moderator a fost o altă membră a echipei  Părinți pe sârmă, Adriana Zaharia. Am decis că vor fi lunare, o lună beletristică urmată de o alta cu o carte de parenting/psihologie și am dus-o așa… 3 ani și chiar mai bine. Ieri am avut cel de-al 34-lea club, iar 3 dintre ele au avut parte de ediții duble, fizice și online.  Dacă ești curios care sunt cele 34 de cărți citite și dezbătute la cluburile de carte PPS (părinți pe sârmă), le poți vedea aici, într-un scurt reel.    Și cu ce mă ajută să vin la cluburile de carte PPS? Dacă m-ar trezi cineva noaptea și ar zice: de mâine gata cu cluburile de carte… l-aș lua la bătaie.  Serios, cum să-mi iei bucuria asta, plăcerea asta burgheză, cum zice o bună prietenă. În vremurile acestea trăite pe repede înainte, să reușim, o dată pe lună să ne oprim și să ne conectăm, să discutăm despre o carte, despre idei, despre emoții, despre trăiri… e ceva unic. Dar asta e doar părerea mea subiectivă evident. Mai sunt multe alte motive pentru care ar putea să-ți placă să vii alături de noi sau, de ce nu, să organizezi chiar tu un club de carte cu prietenii sau colegii de serviciu. Am rugat câteva doamne minunate – care au particiapat de mai multe ori la cluburi de carte organizate de mine – să lase mărturia lor despre cum e la cluburile de carte și le-am reunit pe toate în acest articol. Le dau cuvântul femeilor minunate, cu mulțumiri pentru cuvinte și pentru că mi-au permis să le includ testimonialele în acest articol.   O comunitate de împărtășit idei de cărți și nu numai Clubul de lectură al Adinei? Să spun despre el că a fost contextul în care am găsit niște oameni tare frumoși, cu o minte deschisă și mereu dornici de perspective, de schimb de idei și emoții. Sau să spun că a fost locul în care am găsit niște cărți de care nici nu știam până atunci câtă nevoie aveam. Sau că ne-a oferit și surprize precum întâlnirea cu autorul. Sau poate să spun că m-a facut parte dintr-o adevarata comunitate în care zilnic împărtășim idei de cărți și nu numai. Sau că pot să cumpăr mai multe cărți datorită voucherelor cu care Adina vine către noi cu multă generozitate în a împărtăși. Ei bine, toate acestea sunt adevarate. Clubul de lectura al Adinei este un colț minunat cu energie vie și bună, cu zâmbet și idei, cu cărți și gânduri. Mihaela   Experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei Nu știu dacă e o dependență bună, dar vorba unei prietene: decât țigări, mai bine cărți. De când am descoperit cluburile de lectură de la Părinți pe sârmă, aproape că nu mai am loc în bibliotecă. Chiar dacă nu am reușit să ajung la toate, nu am rezistat să nu-mi cumpăr cărțile propuse și chiar unele din cele recomandate de participante. Am fost prezentă mai ales la cluburile de parenting căci acestea mi s-au părut utile și s-au potrivit mai bine și în programul meu, dar sunt convinsă că perspectivele diferite pot să-ți aducă momente de Aha chiar și din beletristică. Luna asta am înghițit cărțile Laurei Panazan si mi-am propus să particip la club nu numai pentu ca mi-au placut și mi-au deschis ochii în multe privințe, dar am ocazia să o cunosc pe autoare și poate chiar să schimbăm impresii. Recomand oricui astfel de experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și cu multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei. Cristina Blândețea și toleranța față de diversitate Nu am participat la alte cluburi de lectură decât în cadrul grupului „Părinți pe sârma”, așa că nu am cu ce să fac comparație, dar voi scrie lucrurile care îmi plac la aceste cluburi. Și îmi plac atât de mult încât în 2 ani am ratat 2 sau 3. În primul rând, nu a fost nicio carte propusă care să nu îmi placă sau cu care să nu rezonez (sigur că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, datorită acestor cluburi i-am descoperit, de exemplu, pe Frederik Bachman și pe Virginie Grimaldi, care au intrat în top 5 autori favoriți). În al doilea rând, cluburile sunt moderate cu blândețe și atitudinea participanților este una de respect reciproc: nu dă nimeni cu piatra dacă sunt păreri diferite și părerea niciuneia din noi nu e deasupra celorlate (nici măcar a moderatorilor). Mi se pare foarte interesant cum fiecare observă anumite fațete, cum aceeași idee poate fi privită diferit (prin filtrele personale, desigur). Consider asta un mare plus pentru a crește toleranța față de diversitatea de idei și de oameni din jurul nostru, deci aș zice că aceste cluburi sunt de un real folos în a-i înțelege mai bine pe ceilalți și astfel de a ne ajuta să ne adaptăm mai bine mediului în care trăim. Să mai spun și despre efortul Adinei Giurgea de a ne oferi în mod constant reduceri de la diverse edituri, ba chiar și

Mai multe »
emoții în farfurie - imagine principală

Emoții în farfurie și relația noastră cu mâncarea

februarie 10, 2024

Relația noastră cu mâncarea ne însoțește încă din perioada intrauterină și până la ultima suflare. E peste tot, în jurul nostru. E în amintirea (inconștientă) a sânului mamei ce mă hrănea; e micul dejun luat alături de părinți la 6 dimineața înainte să plece la muncă, pe vremea comunistă; e în mirosul de mucenici de casă făcuți de mamaie cu care ne aștepta de la școală în fiecare an, de 9 martie; e în zilele când râdeam la masă cu fratele meu și ne speriam reciproc că tata e la geam și ne privește (până venea, dar nu mai credeam); e în ciorba pe care o puneam înapoi în oală, ștergând cu grijă marginea, să nu observe mama… lista e infinită. Tu te-ai gândit vreodată la relația ta cu mâncarea? Mâncarea nu e importantă pentru mine, m-am trezit spunând într-o zi în terapie.  Am rămas și eu trăsnită când am realizat ce-am spus. Oare chiar așa să fie? Mănânc doar ca să supraviețuiesc? Nu are nicio altă semnificație mâncarea? Ba da, mi-a șoptit o voce în cap, mâncarea te aduce la masă cu oameni dragi, are rol de socializare. De altfel, ai și observat în primul paragraf că referirile nu sunt la mâncare, ci la oameni. Tu ai făcut pace cu tine și cu farfuria ta? Am parafrazat puțin subtitlul cărții semnate de Ancuța Coman-Boldișteanu, ca să te anunț că azi îți voi împărtăși impresiile mele după citirea cărții ei: „Emoții în farfurie. Cum să faci pace cu tine și cu farfuria ta” Am emoții să scriu această recenzie, căci e o carte tare specială, atât de plină de emoții, care te invită să te uiți spre tine, să te cunoști, să te descoperi, să te accepți, așa cum ești. Probabil mulți oameni când văd titlul se gândesc la încă o carte care le promite să slăbească, le arată în 10-15 pași ce trebuie să facă să ajungă la greutatea ideală. Sau măcar să devină normoponderali. Dacă ăsta a fost primul tău gând, te înșeli. Cartea și autoare nu promit nimic. Nu îți promite că vei slabi, că îți vei iubi corpul, că vei deveni stăpân al farfuriei, al emoțiilor, al deciziilor conștiente sau măcar la cârma propriei vieți. Dar îți arată ceva mult mai important. Calea, drumul, printre toate.  Citește și despre pozitivitatea toxică sau cum ne băgăm emoțiile sub preș   Autoarea te ia dă mână și te conduce, pas cu pas, prin emoțiile din farfurie In primul rând, face asta prin exemplul personal și apoi prin poveștile multor clienți din terapie, care au traversat aceste procese împreună cu ea. Plus o grămadă de cercetare și știință recentă. Dar nu vreau să te conving să citești Emoții în farfurie, ci vreau să las cartea, conținutul ei valoros, să-ți vorbească. Eu doar am selectat  câteva citate, care te vor conduce prin câteva porturi (la figurat, ai ghicit) ale relației tale cu mâncarea. Iar dacă eși deja trist că nu poți ține cartea în mâinile tale, îți dau o veste bună: se găsește și în format electronic.  Nu putem separa mâncarea de emoție. Nici influența semnificativă a părinților noștri, din ecuație „Ne întâlnim în farfuriile noastre cu noi. Ne întâlnim cu bucuriile și cu durerile noastre. Cu primele relații semnificative de atașament. Cu iubirea pe care am primit-o, așa cum am primit-o și cât am primit-o. Cu iubirea pe care ne-am dorit-o în doze mai mari sau mai altfel și după care tânjim. Cu tristețea și cu neputința noastră. Cu părinții, cu bunicii, cu strămoșii, cu relația de cuplu. Cu resursele și cu vitalitatea. Emoțiile din farfuriile noastre nu sunt rele. Ele, oricare ar fi, ne oglindesc pe noi. Oglindesc interiorul nostru. Ne spun că ceva acolo funcționează cum ne dorim sau că e timpul unei schimbări.”   „Nevoile neîmplinite în perioada timpurie lasă o foame emoțională pe interior, care poate fi liniștită făcând pace cu mama, dar și învățând să liniștești azi, într-un mod sănătos, nevoile rămase neîmplinite ale acelui copil. În această ultimă frază pot încăpea ani de terapie, în funcție de cum a decurs această importantă relație din viața fiecăruia dintre noi.” (relația cu mama)   „Tata are legătură cu a face. El este cel care face lucruri pentru bunăstarea familiei, cel care aduce banii, implicit mâncarea, în casă. În multe familii unde tatăl a fost absent, unul dintre copii ajunge să se masculinizeze și să meargă mult înspre a face, prin a avea el grijă de familie, încercând să protejeze și să îi ofere cele de trebuință. De multe ori, mai mult decât e nevoie!” (relația cu tata)   Furie pe pâine. Kilogramele de tristețe. În primele capitole Ancuța te poartă prin povestea ei și relația ei cu mâncarea, îți arată părți vulnerabile din ea pentru ca apoi să te aducă în scenă, să te invite să lucrezi cu tine.  Te invită să te ridici din fotoliul neputinței, ca simplu observator, și să te iei în primire, să te cunoști (și relația cu mama, cu tata), să te hrănești, să te iubești. Aici vin în scenă emoțiile din farfurie și rolul lor. Îți sună cunoscut vreun scenariu? „Se întâmplă să nu ne dăm seama că, atunci când suntem furioși, se află acolo sinele unui copil mic și speriat, care cândva nu a știut să se apere în fața reacției de furie a părinților, care de cele mai multe ori a fost manifestată nesănătos, prin agresivitate. Acum încearcă să sperie el, să țină la distanță pe oricine ar putea să îi facă rău. Și, așa cum spuneam în capitolul 2, ca mecanism inconștient, corpul poate crește în dimensiuni pentru a părea fioros.”   „Nicio caserolă de înghețată nu a adus persoana care a plecat mai aproape și niciun bol de popcorn nu a făcut lumină pe interior. Uneori le spun clienților mei că poate e mai bine să se depună, întrucât e mai puțin dureros și periculos să avem o hemoragie emoțională pe exterior decât una pe interior. Mai bine să se vadă. E și acesta un mod prin care ne putem da

Mai multe »

Vrei să fii fericit? Iată obiceiurile unui creier fericit

ianuarie 6, 2024

La început de an și nu numai, cu toții ne dorim să fim mai fericiți, să putem să ne bucurăm mai mult de ce ne aduce anul sau clipa, să ne simțim împliniți, mulțumiți, recunoscători, recunoscuți, mândri și apreciați. Poate părea lipsit de poezie și surpinzător, însă fericirea e strâns legată de 4 substanțe produse de creierul nostru. Azi v-am pregătit un articol despre cele 4 substanțe ale creierului nostru ce ne produc senzația de fericire. Dar și ce obiceiuri să introducem sau să consolidăm în viața noastră pentru a le stimula și alte câteva idei utile din cartea „Creierul fericit.Obiceiuri pentru a creste nivelul de serotonina, dopamina, oxitocina si endorfina” de Loretta Graziano Breuning. Cele 4 substanțe ale unui creier fericit Mai jos aveți o imagine denumirea celor 4 substanțe și ce reprezintă fiecare dintre ele. La finalul articolului veți putea descărca un vizual cu o provocare de 30 de zile de fericire, unde le-am inserat pe toate cele 4, prin obiceiuri și acțiuni mici, zilnice. Acum intrăm puțin în detalii despre fiecare și despre ce putem noi face pentru producerea fiecăreia. Oxitocina – conectarea fii tu însuți un prieten bun pentru tine; yoga, masaj, îmbrățișări, orice atingere fizică, sărutul, sexul; construiește încrederea pe baza de “proxy” (un prieten virtual, un animal, grupuri de oameni, cum e și comunitatea Părinți pe sârmă) (re)construiește încredere pierdută (fă pași către persoana care te face să te simți neplăcut). Dopamina – anticiparea e adeseori mai puternică decât îndeplinirea obiectivului sărbătorește micile victorii; fă pași mici către un obiectiv nou; plănuiește în minte o vacanță; scrie-ți obiectivele, vizualizează-le; împarte o sarcină neplăcută în părți mici; ridică/coboară ștacheta, astfel încât să te simți provocat, dar nu copleșit. Serotonina – sentimentul de mândrie, de admirație socială exprimă mândrie legat de ceea ce ai făcut – o dată pe zi, spune autoarea (într-un mod nu foarte vanitos ar fi de preferat); observă influența pe care o ai, bucură-te de ea; petrece zilnic timp afară, expus la lumina naturală; vizualizarea sau rememorarea unor momente/evenimente plăcute din trecut; fă pace cu ceva ce nu poți controla. Endorfinele – modul natural al corpului de a-ți da o porție de euforie pentru a te ajuta să supraviețuiești Endorfinele sunt responsabile de faptul că nu mai simțim durere când suntem într-o situație de supraviețuire (suntem alergați de un hoț sau alergăm după copilul în pericol) însă există și moduri mai pașnice de a ne activa endorfinele: râs plâns ocazional mișcarea și exercițiile fizice activitățile tip streching sau mișcare lentă tip tai chi, qi gong combinația între efort fizic și plăcere/bucurie este puternică, deci caută să faci activități fizice care îți plac. Citește și despre pozitivitatea toxică și cum ne influențează ea nivelul de fericire.  Câteva idei de pus în practică și o percepție realistă și benefică asupra fericirii  Deși fiecare tip de personalitate are un tip de substanță favorită la care apelează pentru a-și lua doza de fericire, doar prin echilibrarea lor vom ajunge la un grad superior de fericire, la nivelul creierului. Pont: dacă ești maestru la dopamină, atunci încearcă să aduci fericirea prin celelalte zone explorate mai puțin. Valabil pentru orice altă substanță.  SUBSTANȚELE CARE FAC OPUSUL, PRODUC NEFERICIRE, SUNT LA FEL DE IMPORTANTE CA CELE CARE PRODUC FERICIREA Corpul și creierul nostru nu au fost proiectate pentru ca noi să fim mereu fericiți iar substanțele care ne semnalizează că suntem în pericol sau că e nevoie să schimbăm ceva, sunt la fel de importante. NIMIC NU TE VA FACE FERICIT PENTRU TOTDEAUNA Creierul nostru se obișnuiește cu obiceiurile și cu acțiunile noastre repetate iar în timp nu va mai aduce aceeași satisfacție. Acest proces se numește habituare. E nevoie să fim creativi și să ne adaptăm iar asta ne permite să explorăm și să descoperim lucruri noi, să creștem și să evoluăm. A TRĂI ÎNSEAMNĂ SĂ FACEM MEREU ALEGERI, DECI SĂ NU FUGIM DE DECIZII Fiecare alegere are atât costuri cât și beneficii, nu există decizii perfecte, bune sau rele. Există doar o cântărire a costurilor versus beneficiilor. Dacă așteptăm contextul perfect pentru o decizie doar cu beneficii, așa ceva nu există. Cele 10 instrumente ce ne vor ajuta să practică obiceiurile ce ne provoacă fericirea Oglindirea. Oglindește oamenii care au obiceiurile pe care vrei și tu să le cultivi. Echilibru. Cum ziceam mai sus, echilibrează cele 4 tipuri de substanțe. Graft – altoire. Inserează un obicei nou pe bazele unuia vechi, deja existent. Energie – un nou obicei îți va consuma mai multă energie decât unul vechi; dacă e important pentru tine, prioritizează și pune energie mai multă în noul obicei în defavoarea unora vechi. Moștenirea – orice e legat de perpetuarea speciei noastre, de a ne transmite genele, moștenirea, va atrage substanțele fericirii. (Exemple: căutara rădăcinilor, conectarea cu copiii, clădirea a ceva ce să dăinuie după ce nu vei mai fi). Distracția – dacă găsim bucuria dintr-o activitate, o vom putea face mai mult timp și cu rezultate mult mai bune. Bucăți mici – împarte sarcinile în porțiuni mici, gestionabile; celebrează după fiecare bucățică câștigată; obiective mici repetate, îndeplinite cu entuziasm. Satisfice (nu e greșit, așa e denumirea științifică) – caută soluțiile satisfăcătoare, nu perfecțiunea. A te simți bine cu o soluție satisfăcătoare e mult mai plăcut decât să investești energie infinită pentru optimizare – e foarte posibil ca costul să fie prea mare față de recompsensă. Plănuiește. Construiește noi circuite înainte să ai nevoie de ele. În mijlocul furtunii poți doar să gestionezi în cazul cel mai bun, adesea doar reacționezi, nu mai ai energie de construit. Vizualizează – vizualizează cum vei trăi, ce vei simți, cum va arăta viața ta când îți vei fi împlinit un anumit obiectiv. Aceasta te va ajuta foarte mult căci creierul nu face diferența între realitate și imaginar. Acestea sunt cele mai importante idei cu care am rămas în urma cărții și pe care am simțit să le împărtășesc cu voi. Sper din suflet să vă fie de folos. Aștept cu drag orice întrebare sau nelămurire! În final, cu ce ai rămas? Și pentru că am promis un vizual pe care-l

Mai multe »
Workshop cupluri - iubire

Cine mai are timp de iubire și workshopuri pentru cupluri?

septembrie 16, 2023

După 15 ani de căsătorie și aproape 21 de relație te gândești că nu mai ai nimic de aflat despre partener… Că știi totul despre iubire, știi totul despre el, doar îl știi ca pe tine, de … o viață de om, practic, nu? Ei bine, eu nu cred că mă știu așa de bine nici pe mine, abia acum încep să întrezăresc părți din mine. Unele de acum 2 decenii nici nu le găsesc prin cotloane, pe când altele abia acum își arată fața sau… colții. Așa că nu presupun că îmi știu partenerul de 21 de ani, soțul și tatăl copiilor mei așa de bine. De câte ori am făcut-o am primit câte o lecție… Sunt dispusă să descopăr. Să-l descopăr mai bine pe el. Să mă descopr mai bine pe mine. Să ne (re)descoperim pe noi. Și voi meritați o zi de iubire – așa ne-a propus Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu, autoare de cărți și om ce crede în iubire, Laura pe care o admir, citesc și prețuiesc de ceva timp. Articolul de azi nu e unul obișnuit, nu e cu sfaturi, recomandări, strategii sau scurtături, e cu emoție. Emoția primului workshop pentru cupluri la care am fost, alături de soțul meu, la final de iulie, la Brașov.   Ce poate face pentru noi un workshop pentru cupluri? Cu toții visăm la acele experiențe transformatoare care – eventual instant și prin magie – să ne ajute să avem o relație armonioasă cu zero conflicte, comunicare suflet la suflet și regăsirea îndrăgostirii de la început. Dar v-aș minți dacă v-aș spune că asta o să primiți de la un workshop, un retreat sau orice altă expriență în cuplu. De ce? Pentru că aceste așteptări nici măcar nu sunt realiste, sunt doar continuarea poveștii romanțate care ni se vinde prin toate basmele și filmele Disney. Sunt așteptările noastre de copii. Dar acum nu mai suntem copii, ci adulți în toată firea și, deși parcursul fiecărui cuplu e diferit, una din stațiile obligatorii ar trebui să fie: așteptările la control. Unii au oprit acolo în terapia de cuplu, alții au citit poate mult pe subiect, alții au mai fost pe la evenimente cu și despre cupluri. La workshopul O ZI PENTRU IUBIRE. Cum depășim blocajele relaționale, ne-am scuturat bine de așteptarea să avem o relație fără conflicte. Mai mult, am înțeles că a ne uita la conflict ca la ceva de care vrem să fugim, pe care să-l ocolim, ne face un mare deserviciu. Ne ține la distanță. Ridică un zid între două suflete care vor să își vorbească, iar conexiunea emoțională – care e acea stare după care tânjim cel mai mult în relațiile apropiate – este înăbușită. Am înțeles și că din conflict putem crește. Din ciocnirea nevoilor noastre putem să-l înțelegem mai bine pe celălalt, povestea lui de viață, rănile lui, putem face loc pentru povestea lui, pentru perspectiva lui, pentru nevoile lui ALĂTURI de ale noastre. Nu e ori ori. E și și. Dar nu e ușor să nu vezi conflictul ca pe inamic. Sau pe partener. Care e rolul tău în conflictul din cuplu? Majoritatea cuplurilor vin la terapie, povestea Laura în primul ei volum, Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu. Așteptări nerealiste, cu gândul că celălalt are o problemă și e nevoie să-l repare. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, cred că așa am pășit și eu la prima ședință de terapie de cuoplu. Dar curând am aflat cum ambii contribuie la conflict, ambii îl întrețin și nu pe celălalt trebuie să-l schimbăm, ci dinamica relației noastre este cea care ne aduce suferința și acolo e cheia.  Cu cât unul strigă mai tare (dulăul) cu atât celălalt se izolează și se ascunde (ariciul). Dacă nu știi ce-i cu dulăii și aricii de care vorbesc, pesemne că nu știi despre cărțile Laurei Pănăzan, Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu, vol. 1 și 2, al treilea e în scriere acum. Citește mai multe despre ele și despre terapia EFT aici. Tu știi ce rol jucați în cuplu? Cum influențați dinamica relației voastre? Ceea ce faceți, spuneți sau exprimați nonverbal construiește sau dărâmă puntea dintre voi. La workshop am făcut multe săpături interioare pentru a ne găsi propriile răspunsuri, să înțelegem ce povești ne spunem când lucrurile o iau razna, ce gânduri ne inundă, ce temeri profunde ne copleșesc și când am mai trăit acele lucruri. Cum ar fi să primești ajutor pentru a înțelege această dinamică, această circularitate, această furtună, ciclon, blocaj, deconectare, vârtej? Cum ar fi să-i dai un nume și să poți să vorbești despre asta, să te prinzi primul când apare, să îl tragi de mânecă pe partener? Toate acestea le-am experimentat și exersat în Ziua de iubire.    Nici aici nu scapi de rănile copilăriei Nu e un secret pentru nimeni (sper) că în relația de cuplu apar toate fantomele lăsate să zburde libere în relația cu părinții noștri, adică rănile copilăriei. Chiar am scris la un moment dat despre asta și mi-am amintit de un film unde cuplul era în pat cu ambele perechi de părinți, părinții ei și părinții lui. Aia da imagine puternică. Atunci am râs, mi s-a părut haioasă, dar e cât se poate de reală. Un alt lucru interesant, un mare moment aha pentru mine, a fost acum câțiva ani când îi ascultam pe unii dintre cei mai cunoscuți cercetători în domeniul relațiilor de cuplu, creatorii dilogului IMago, Harville Hendrix și Helen Hunt: 90% din frustrările noastre față de partener sunt cauzate de experiențele noastre din trecut. Înseamnă că doar 10% din problemele prezente cu partenerul, sunt despre el!   Când te-ai gândit ultima oară cum influențează aceste răni ale copilăriei cuplul actual? Când ați discutat despre asta, ați împărtășit crâmpeie din povestea voastră?  Când l-ai lăsat pe partener să te vadă cu adevărat? Să vadă suferința ta, temerea ta cea mai profundă, fără să pui masca de furie, nedreptate, îndreptărțire, victimă? O parte din workshop am dedicat-o, prin exerciții practice

Mai multe »
Terapie de cuplu - interviu

Copilul sau relația de cuplu… aceasta este întrebarea

iunie 6, 2023

Mai țineți minte cele două cărți despre un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu? Metafora atât de sugestivă pentru cele două roluri în cuplu a fost scornită de Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu și autoare, prietenă a comunității noastre despre care ți-am mai povestit. Și pentru că după citirea ambelor ei cărți și live-ul de pe grup de acum un an, tot mai aveam niște întrebări pentru Laura, am rugat-o să ne dea un interviu… sau, mai degrabă, aș spune că am invitat-o să țeasă, alături de noi, o poveste despre Ea și EL, despre familie, despre IUBIRE.   Bună ziua, tuturor! Mulțumesc pentru invitație, Adina. E o bucurie și o oportunitate pentru mine să mă adresez comunității Părinți pe sârmă, să pledez pentru iubire în fața unui auditoriu „încercat” și totuși interesat de o temă de suflet.   Întâi a fost iubirea. Din doi au devenit 3. Cum influențează relația de cuplu venirea pe lume a unui copil? E întrebarea cea mai potrivită pentru această comunitate și mă ajută să explic adjectivul „încercat” de mai sus. Dar cred că orice părinte știe răspunsul din prima lună a sa în acest rol provocator: lucrurile se schimbă radical în cuplu odată cu venirea copilului. Eu doar certific ceea ce ați trăit cu toții pe pielea voastră. A fi părinte aduce foarte multe responsabilități, ne obligă să ne inventăm abilități peste noapte, ne sufocă toate celelalte roluri ale noastre, atentează la timpul, energia și importanța relației de cuplu. Până la urmă, dacă ne gândim, înțelegem că e chiar necesar ca o mama să poată renunța la cariera pe care o pune în stand-by un timp, la unghiile perfecte, la ieșirile cu prietenele, etc. E sănătos ca un tata să își poată lăsa de-o parte hobby-urile, amicii sau serialul preferat. E nevoie ca ei să dea totul spre puiul abia născut… care nu mai lasă loc nici de prea multă intimitate. Îmi amintesc că la doar o lună după nașterea primului nostru copil, ne întrebam: oare ce făceam cu timpul acum o lună? Părea infinit în comparație cu goana în care trăiam acum, ca niște slujbași pe plantație pentru puiul nostru, cu tot entuziasmul începutului. Și totuși, cuvântul cheie în acest răspuns este… „un timp”. Dacă la început pare că nu mai e loc de nimic altceva, e benefic să ne întoarcem la celelalte roluri mai devreme sau mai târziu. Iar rolurile de iubiți sunt precum cele de părinți pentru un alt copil mai mare: nu pot suporta prea multă amânare. Nu-i putem spune celuilalt copil: „nu mai am timp și energie pentru tine acum!” Vom găsi modalități de a adapta relația cu el la noua situație. Vor fi amânări și frustrări, dar nu renunțări definitive. Iar timpul micșorat va fi de calitate, cu o concentrare a prezenței și a dedicării părintelui. La fel e și în cuplu: vom pândi și vom fura timp pentru „noi doi”. Pentru că el ne dă energie să facem față noilor provocări. Să ne sprijinim unul pe altul, să ne povestim nereușitele zilei, să ne alinăm și să ne îmbărbătăm reciproc, toate acestea fac din rolul de partener de cuplu o resursă pentru rolul de părinte. Împreună e mai ușor. Și fizic, și emoțional. Un părinte e „încercat” de două ori. O dată pentru că a fi părinte depășește ce și-a imaginat individul înainte (și prin complexitate, și prin frumusețe, amândouă fiind copleșitoare). A doua oară pentru că iubirea pare să nu mai aibă locul pe care inițial îl patrona și acum e nevoie de efort pentru a-l crea. Deci și relația de cuplu trebuie reinventată, adaptată, concentrată. Credința mea este că deși initial cele două roluri (de partener și de părinte) intră în concurență, putem face loc în inimă amândurora. Așa cum facem loc iubirii pentru al doilea copil. Doar modelele celor de dinaintea noastră ne fac să credem că e de ales copilul și de pus pe locul doi relația de cuplu. Sau că trebuie să ne sacrificăm renunțând la noi ca indivizi, la carieră sau la dreptul nostru de fericire în amor pe altarul iubirii față de urmași. Nu e de ales între rolul de mamă și cel de femeie sau între rolul de tată și cel de bărbat. E loc și nevoie de toate. Ba mai mult, ele se completează și ne definesc într-un mod plenar.   De ce are nevoie copilul de la părinții lui ca și cuplu? Cum ajută sau influențează o relație de cuplu bună versus una deficientă creșterea puiului? Copilul are nevoie chiar de la naștere de ambii părinți. Pentru că mama se va epuiza fără să aibă spatele asigurat de tata. Chiar dacă rolul mamei în alăptare, de exemplu, este primordial, cu cât e mai prezentă și figura tatălui în viața și în gestionarea zilei unui copil, cu atât el se va dezvolta mai armonios. Părinții ar trebui să fie pilonii de bază de la care pleacă alte ramificații relaționale. Răspundeam cândva cuiva din grupul Părinți pe sârmă că nicio supermamă nu va putea oferi totul. Un copil e mai bogat atunci când are, pe lângă grija și căldura mamei, ghidajul și încurajarea tatălui, plăcintele și poala bunicii, poveștile și glumele bunicului. Toate sunt feluri de a primi afecțiune. A rămâne doar mama figura de atașament e prea puțin și poate fi sufocant, în același timp. Părinții sunt Adam și Eva, spun eu. Modelul de masculin-feminin este dat de relația lor. De la ei aflăm cum sunt femeile, sunt sunt bărbații, ce șanse are iubirea pe planeta asta, ce fel de fete sau băieți suntem. Avem nevoie să aflăm de la ei că părinții noștri sunt diferiți, că uneori au conflicte venite din aceste diferențe, dar că ajung să se asculte reciproc și să adune cele două viziuni. Ne influențează negativ să îi credem identici, într-o înțelegere perfectă („nu se certau niciodată”) sau într-o luptă fără sfârșit („nu se ascultau niciodată suflet cu suflet”). E dureros și traumatizant pentru copil să îi perceapă pe unul

Mai multe »
Jocuri- The Funny Brands

Mama nu se pricepe deloc la … jocuri?

mai 18, 2023

Mama nu se pricepe deloc să… tacă, zise adolescentul. Aici e un fel de râde ciob de oală spartă că el când se pornește, nu-l oprești nici cu Poliția. Dar asta e subtitrarea, părerea lui e a lui și o respectăm. Dar nah, când ești adolescent și mama îți tot repetă ce ai de făcut sau să nu uiți X sau Y lucru, ori se apucă să-ți facă teoria chibritului (da, știu, nu e o idee bună, dar îmi mai scapă, ce să fac?) atunci ți se pare că vorbește mult, mult prea mult. După una rece, neapărat trebuie să vină și una mai călduță, pentru echilibru. Fetița mea scumpă, de 9 ani, îmi reproșează că toată ziua o pup. Yap, sunt vinovată, mai ales când mi se spune direct: nu mă mai pupa atât, mai tare îmi vine s-o pup. Bineînțeles că n-am putut rezista să-i povestesc despre ziua aceea caldă și înmiresmată de noiembrie, botezul, când după slujbă, preotul a zis: azi nu pupați copilul, da? iar eu nici n-am ieșit bine din biserică și deja o pupam. Asta e! M-ați prins! Sunt o mamă vorbăreață. Și pupăcioasă. Dar asta nu e tot… De un lucru nu mă poate acuza nimeni, că nu joc jocuri Și ce fel de jocuri i se potrivesc mănușă unei persoane vorbărețe? Ați ghicit! Jocuri cu conversații. Care creează conversații. Întotdeauna am crezut în puterea conversațiilor zilnice cu copiii, dar și cu adulții, de a educa și insufla valori, principii, credințe, a-ți face gândirea vizibilă și a te lăsa văzut și cunoscut. Dar cum faci asta în lumea noastră haotică când totul se desfășoară pe repede înainte? Când nu ai timp să te plictisești în liniște și să-ți treacă prin cap să-l întrebi ceva cu adevărat important pe cel de lângă tine sau să-ți amintești ceva semnificativ despre tine pe care să-l împărtășești. Când cele mai multe conversații sunt administrative (inclusiv sau, mai ales, între parteneri). Când 80% din ce le spunem copiilor sunt directive, ordine sau corectări. Când la primul semn de plictis, deschidem televizorul, butonăm telefonul și ne trezim după jumătate de oră de scrollat că nici nu mai știm de ce am intrat. Când să mai avem conversații? Cu sens, conectare, umor și scântei în priviri? Sau când le facem loc? Răspunsul simplu e că nu prea au loc. E nevoie să creăm noi spațiul. Și contextul. Și starea pentru a avea astfel de conversații fără de care am fi niște colegi de apartamente, fără a ne cunoaște cu adevărat, fără a fi cunoscuți, fără șansa să ne apropiem unii de alții într-un mod profund, uman, semnificativ. Și noi am reușit să creăm acest spațiu prin jocurile cu cartonașe de la The Funny Brands. Am început să ne jucăm cu ele acum vreo 2-3 ani, primele seturi cumpărate au fost: Dacă aș…, Emoții și sentimente și Testul relației. Le foloseam aproape zilnic, când mâncam toți 4, împreună. Ah, despre Testul relației am o amintire foarte dragă. Era în timpul pandemiei când am vorbit cu niște prieteni din State, el și ea, să ne vedem pe zoom, să mai vorbim. Și ca să fie cu amuzament și vulnerabilitate, ne-am apucat să jucăm Testul relației, și ne-a prins ora 2 noaptea și noi tot în fața laptopului, pe zoom cu prietenii noștri eram (ne-a ajutat și diferența de fus orar) . De 2 ori am făcut asta. După asta, am primit jocul Amintiri, iar apoi, în decembrie când am avut promoția din comunitatea Părinți pe sârmă  am luat cam tot ce vedeți în imagine. Cel mai mare ajutor a fost în drumul nostru cu mașina prin Europa Când le-am spus prietenilor că vom face un road trip în primăvară, vreo 4000 de km în 9 zile, cu tot cu copiii au zis că suntem foarte curajoși. Sau c-am luat-o razna. Adevărul e mereu undeva la mijloc, dar cert e că cele mai multe probleme mi le-am făcut pentru multele ore petrecute în mașină. Că o să epuizăm toate jocurile, toată creativitatea, răbdarea și o să ajungem să-i lăsăm ore-n șir la ecrane. Doar să avem liniște. Sigur că am recurs și la ecrane (câteva ore pe zi), au mai și dormit (Doamne ajută), însă cel mai mare ajutor a venit de la pachetul meu secret. Știți ce-am făcut? Am combinat câte un teanc din cele mai apreciate jocuri ale copiilor marca The Funny Brands (Cât de bine ne cunoaștem în familie, Adevăr sau provocare și Lucruri care nu îmi plac) într-un singur pachet. Da, era super burdușit, scuze Alex (Alex Zamfir, tata lor, a jocurilor și cel mai bun tată al lui Mark), dar ne-a fost de mare ajutor. Noi jucăm o variantă unică (cred eu) a jocului, în sensul că toți răspundem la toate întrebările. A fost interesant pentru copii să afle că mie nu-mi place c-am moștenit de la părinții mei spiritul critic și asprimea. Că soțul a plâns la Avatar. Și eu. Când eram cu toții la cinema. Ce supărați au fost că nu i-am tras și pe ei de mânecă să vadă… Că nu pot sta serioși când se uită la mine, inevitabil râd. Ce să mai zic de provocarea asta: ce ai vrea să-și amintească oamenii despre tine? Eu am zis c-aș vrea să-și amintească că am fost un om bun. Și o mamă bună. Că m-am străduit. Mereu. Și că orice s-ar fi întâmplat am căutat soluții. Cea mică a zis că ea e prea tânără s-o întrebăm asta, are timp să se gândească. Mai acceptați și provocări, de ce alegeți doar adevărul? După care ne-a reproșat că noi alegem doar adevărul (la adevăr sau provocare), n-avem și noi curaj să alegem provocările? Și apoi a venit provocarea asta: Imaginează-ți că stai față în față cu tine, copilul de 10 ani, și vorbește cu acel copil. Am răspuns eu provocării și i-am spus Adinei mici că nu e nevoie să fie mereu puternică, și deșteaptă și cea mai bună. Că poate s-o ia mai ușor. Și să se mai

Mai multe »
Relația de cuplu - recomandare

Tu mai crezi în iubire? 2 cărți care te vor ajuta s-o faci, fie că ești dulău, fie că ești arici

aprilie 20, 2023

În urmă cu aproape doi ani am primit o recomandare foarte călduroasă spre o carte despre relația de cuplu de la una din mamele din comunitatea Părinți pe sârmă. Era un volum cu o copertă tare simpatică – un dulău cu colții scoși amenințător și un arici temător, cu lăbuțele încrucișate pe piept, a apărare. Semăna cu coperta unei cărți de copii. Doar că nu era. Nici pe departe. Sau da? Și poate că ariciul și dulăul sunt copiii noștri interiori ajunși acum într-o relație de iubire?   Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu: Vol. 1 Așteptări nerealiste Când am citit volumul 1 nu știam cine este Laura Pănăzan, nu o cunoșteam și nici măcar nu știam că va mai urma un al doilea volum. La lansarea celui de-al doilea am aflat de unde a pornit ideea acestei cărți. Autoarea, Laura Pănăzan, și-a dorit să scrie o carte (inițial era doar o broșură) care să ajute clienții veniți la terapie de cuplu să aibă o vedere de ansamblu și așteptări realiste cu privire la procesul terapeutic. Și, s-a gândit ea, poate îi va inspira și pe colegii terapeuți începători să lucreze cu cupluri. Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu prezintă așteptările nerealiste, prejudecățile cu care oamenii vin la terapie sau care îi împiedică să facă acest pas atunci când au nevoie. Vrei să tragi cu ochiul la câteva din aceste aștepări? Ajută-mă să-l repar! În iubire nu e nevoie de efort! Perfecțiunea! Acestea sunt doar 3 din cele 11 așteptări pe care le dezbate Laura în primul volum, așteptări care, fie că ajungem la terapie sau nu, ne cam dau de furcă multora dintre cei care ne aflăm într-o relație de cuplu. Cum ar fi să tragi cu urechea la procesul terapeutic? Prin această carte, cu acordul clienților mei, te las să tragi cu urechea și să-ți faci o idee despre ce se întâmplă în spațiul terapeutic. Mă aștept să fii un pic… curios, dar și un pic temător. Cum ești? scria autoarea pe blogul personal la lansarea cărții. Recunosc, eu am fost curioasă. Și încântată. Și răvășită odată ce am intrat mai adânc în poveste. Subiectul e clar, terapia de cuplu, fix pe modelul EFT (emotional focused therapy) aceeași terapie a cărei beneficiară am fost și eu și soțul în ultimii ani și cu care rezonez foarte mult. Ceea ce reușește autoarea este incredibil: printr-o scriitură vie, plină de autenticitate și sinceritate, plus o doză sănătoasă de umor, ne invită, cu fiecare capitol, să luăm loc pe canapeaua din cabinet, alături de un cuplu (de obicei format dintr-un dulău și un arici, la figurat evident). Aici ne conduce prin procesul terapeutic, prin gândurile, emoțiile și strădania ei de a deschide minți și suflete, prin modul în care poveștile sau incapacitatea de a da acces la poveștile celor doi, are un sens, un sens ce te poate elibera, îți poate oglindi propria poveste sau te poate pune pe gînduri. Cert e că te mișcă. Nu rămâi indiferent. Am recunoscut replici, tehnici, dar cel mai important, trăiri umane, autenticitatea de a te arăta imperfect și dornic de a fi văzut, auzit și iubit așa cum ești. Am regăsit bucățele din mine în fiecare poveste, în fiecare cuplu, în fiecare el și ea, în fiecare terapie. E o carte pe care o recomand tuturor cuplurilor, indiferent de cât de bine se înțeleg (sau nu), singurul avertisment ar fi: nu citi cartea dacă nu ești pregătit să-ți schimbi percepțiile rigide despre el (sau ea) și despre sufletul uman și interacțiunea dintre 2 oameni. Iubirea nu doare. Relația de cuplu poate suferi, dar nu iubirea e de vină Pe parcursul cărții mi-am pus multe semne, au fost multe paragrafe, propoziții sau pagini întregi care m-au impactat sau care mi-au răsunat în minte. Aici e o pagină întreagă (sau puțin mai mult), pe care mi-ar plăcea s-o citească fiecare om ce respiră. Oamenii au nevoie de oameni. Suntem ființe sociale dependente de relațiile cu ceilalți. Când iubim și ne simțim iubiți, avem energie să creștem în toate domeniile vieții. Când nu avem iubire, parcă nimic altceva nu ne poate cu adevărat mulțumi. Încercăm să substituim pe cineva cu ceva: prin fumat, mâncat compulsiv, shopping, consum de alcool sau de substanțe, jocuri de tot felul, muncă excesivă, studiu extrem, citit intensiv, cult pentru curățenie, vizionări TV, navigări pe net, de la interacțiuni pe rețele sociale până la căutări de idoli sportivi, politici, religioși, intelectuali ori artistici. Toate aceste surogate ne dau iluzorii stări de bine. Ne alină temporar. Ne spală creierii un pic, cât să uităm de o stare de rău, de o lipsă profundă. Dependențele nesănătoase ne oferă beneficii subțirele. Validări de moment. Dar ne spoliază de energie pe termen lung. Tocmai pentru că minciuna costă. E nevoie de un mare consum din proria vitalitate ca să te poți păcăli. Ca să ții departe de conștient adevărul despre tine, setea reală de iubire. Dorul. Durerea. Iubirea nu doare. Doare neiubirea. Iubirea înalță. Iubirea te crește. Dacă tu crezi că mă refer doar la iubirea primită de tine, ia aliniatul de la capăt și citește-l și dinspre iubirea pe care o oferi. Ție și celorlalți.   Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu: Vol. 2 Emoții în pielea goală Ne aflăm la aproape 2 ani distanță de prima întâlnire cu ariciul și dulăul. Dar situația e diferită. Deja o cunosc pe autoare personal, am reușit să strecor în programul ei atât de aglomerat chiar și o întâlnire live în comunitatea Părinți pe sârmă, unde am vorbit despre aceeași dinamică. Și pentru că relația de cuplu este unul din subiectele cele mai aprinse pentru părinții pe sârmă, live-ul este în top 3 al celor mai vizionate live-uri de pe grup. Te invit și pe tine să-l (re)vezi, după ce termini acest articol. Cartea e mai mult poveste decât teorie (deși am aflat deja că Laurei îi place să fie profesoară, iar capitolul meu preferat scris astfel se numește „Transpiră ca

Mai multe »
Cărți cadou dph

Cărți și jocuri numai bune de pus sub brad

decembrie 2, 2022

Când vine luna decembrie și începe goana după cadouri și văd sutele de promoții online, magazinele ticsite de produse, care mai de care mai sclipicioase, colorate și tentante, mă blochez. Intru în decision fatigue, nu reușesc să mai aleg nimic. Mi s-a întâmplat deseori să văd ceva ce-mi place în vitrina unui magazin, iar în interior să nu mai știu efectiv ce să aleg din cauza ofertei prea bogate. Dacă ați pățit și voi la fel, articolul meu vă poate ajuta, de data asta nu să alegeți cizmele potrivite (cam la asta mă uitam eu cel mai des în vitrina magazinelor), ci cărțile potrivite de pus sub brad sau cărți cadou pentru copiii din viața voastră. Am adunat în articol o serie de recomandări de cărți pentru copii (fie că sunt mici și le citești cu voce tare ori citesc chiar ei), jocuri și o carte bonus pentru părinți conștienți care sper să vă ajute să luați decizii înțelepte, fără blocaje și consum energetic prea mare, plus cu o reducere de 15%, citiți despre ea la finalul articolului.   Pentru preșcolari – numai bune de citit cu voce tare Colecția Ema și Eric de Ioana Chicet Macoveiciuc Nu mai e un secret pentru nimeni că cei mici iubesc cărțile Prințesei Urbane. Sunt scrise cu multă gingășie, pline de umor și istețime, iar cei doi protagoniști din seria cu Ema și Eric, sunt puși mereu pe șotii, buclucași și numai buni de iubit. Fix cum sunt și copiii noștri. Așa că nu e de mirare că aceasta este prima mea recomandare.  Nu ai cum să greșești fie că alegi „Crăciunul perfect al Emei” sau „CuMINTE de Crăciun” ori cele mai noi apariții despre protejarea naturii, „Planeta e casa noastră” ori „Ema și Eric au grijă de natură”, cărticică cartonatăm potrivită și pentru cei de 2 ani. Poți răsfoi oferta completă a titlurilor publicate de Prințesa Urbană la Didactica Publishing House și să alegi ceea ce vi se potrivește sau noile apariții care vă lipsesc din colecție. Cine mă urmărește de mai mult timp știe că am fost mereu o ambasadoare a cititului cu voce tare. Dacă și tu vrei să afli cele 9 beneficii ale cititului împreună, te invit la secțiunea Despre cărți și lectură.    „Iubirea”,o poveste de adaptare la grădiniță sau școală Iris, fetița din poveste, vede iubirea peste tot în jurul ei. Dar când trebuie să meargă pentru prima oară la școală, începe să se îngrijoreze că nu va mai simți iubirea pentru că nu îi mai are alături (fizic) pe mami tati, Buna și Bunul, pe fratele mai mic sau pe cățelul Oscar. Iubirea este ca o legătură, ca o sfoară care ne leagă una de cealaltă și se poate întinde atât de mult cât este nevoie! i-a spus mama ei la plecare. Va fi de ajuns povestea cu sfoara, blândețea doamnei Bunătate, învățătoarea, ori prietenia copiilor pentru ca ea să se adapteze la școală și să regăsească iubirea din jurul ei? Vă las pe voi să descoperiți asta, dar vă promit că o să iubiți povestea, ilustrațiile absolut superbe și ai voștri copii vor dori să le-o citiți din nou și din nou.     Pentru cititori independenți Librăria magică a dorințelor de Katja Frixe Acum copilul tău e cititor independent, fie că citește 2-3 pagini pe zi sau citește câte o oră încontinuu, această carte îl va capta și îl va purta prin lumi… nu chiar idilice și tocmai de aceea o apreciez așa de mult, este o poveste reală, plină de trăiri, emoții și subiecte sensibile, fix ca în viață.  „Uneori trebuie să ajungi în vârful tristeții pentru a putea apoi coborî muntele cu îndrăzneală și a deschide ochii spre frumusețea din jurul tău.” Cartea tratează cu delicatețe subiecte inconfortabile precum divorțul părinților, despărțirea de cea mai bună prietenă, adaptarea la o școală nouă, dar și multe alte aspecte cotidiene ale vieții. Dar Clara, protagonista volumului, nu este singură, își găsește alinarea alături de doamna Eule în biblioteca dorințelor, unde are parte de înțelegere, mult amuzament alături de motanul Gustaf (motanul ce vorbește în rime), recomandări fix pentru starea ei de spirit, dar și de delicioase prăjiturele cu ciocolată. Dar totul se termină cu bine, chiar dacă viața nu e mereu așa cum ne așteptăm iar acceptarea este cea mai bună cale de a merge mai departe, asta dacă nu punem la socoteală cuvintele înțelepte ale bibliotecarei, doamna Eule: „Astăzi nu este o zi pentru proastă dispoziție!” Dacă vrei să afli mai multe, îți spun din start că există și volumul doi, cu un hamster amuzant, cu câinele Chifteluță, cu profesoara poreclită Băgăcioasa și lecturi la lumina lunii!   Luna și pădurea magică de Usch Luhn Pentru că diversitatea culturală este importantă pentru ca ai noștri copii să ia contact și cu alte culturi decât cea engleză și cea americană – cele mai multe traduceri provin din această zonă – recomand o carte plină de fantezie și dragoste de natură, scrisă de un autor german. Luna, o fetiță curajoasă care iubșete natura, se alătură animalelor pădurii (pe care le înțelege cu ajutorul flautului fermecat care-o ajută să vorbească cu ele) dar, în același timp, și oamenilor, în lupta lor de a-i împiedica pe braconieri să facă rău pădurii. Editura DPH continuă demersul de a promova circulația internațională a operelor literare de înaltă calitate și accesul copiilor români la literatura europeană pe segmentul de mediu, ecologie și salvarea planetei, și demarează un proiect ce include publicarea a 16 titluri apreciate internațional. Acestea au fost publicate inițial în Franța, Germania și Suedia și vor fi traduse și adaptate publicului din România. Proiectul se va desfășura pe parcursul a doi ani iar primele patru titluri din această colecție, care au fost lansate în luna noiembrie 2022, sunt cele pe care le vedeți în imagine, pe lângă „Luna și Pădurea magică”, dedicată copiilor de 7-10 ani, seria cu Barnabe, care se adresează celor mai mici de 2-5 ani, iar „Misiunea planeta” este o carte interactivă, cu sfaturi de la Maud Fontenoy, prima femeie care

Mai multe »
9-lucruri-de-când-era-mică-amintiri

9 lucruri pe care să și le amintească fiica mea de când era mică

septembrie 23, 2022

Acum 9 ani venea pe lume ea. Al doilea copil și prima fetiță. Știam deja ce înseamnă să fii mamă de 4 ani și ceva, dar habar n-aveam ce înseamnă să fii mamă de fată. Dar eram pregătită s-o cunosc, s-o dezmierd, să mă bucur de ea, s-o iubesc. Că doar am visat să am o fată demult, practic din liceu. De altfel, de atunci am știut și numele pe care îl va purta. Noroc să nu i-am spus soțului (prieten pe atunci) de la primele întâlniri despre asta că ar fi fugut mâncând pământul. Ei bine, să ne întoarcem în prezent și înainte de a vă spune lucrurile pe care mi-ar plăcea mie să și le amintească despre copilărie, iubita noastră fetiță, Iris, o să vă spun cum s-a născut această idee. „Vă rog, scuzați dezordinea, noi creăm amintiri aici.” autor necunoscut Întâi de toate, simt nevoia să spun că am fost mereu conștientă de trecerea timpului, de faptul că nu vor fi mici pentru totdeauna și mă și închipuiam pe o terasă, balansându-mă ușor într-un leagăn și râzând cu gândul la năzbâtii și cuvinte de duh spuse de omuleții aceștia doi ai noștri. Și m-am surprins adeseori într-un moment de bucurie, de râs cu gura până la urechi, de liniște sau de uimire în fața a ceva mai mare decât noi, că fac fotografii mentale. Un fel de Kodak moments, vă amintiți? Acele momente pe care le fotografiem în mintea noastră pentru a nu le pierde niciodată. Chiar am încetat să mai vreau să le surpind cu telefonul (că trece magia) ci doar cu sufletul.   Eu am momentele mele Kodak, dar dacă ei nu și le mai amintesc?   Ei bine, în vara asta eram eu într-o dispoziție melancolică și începusem să rememorez o grămadă de momente simpatice, amuzante sau chiar înduioșătoare de când erau mai mici. Și constat că la unele amintiri ale mele cu ei (nu de când erau bebeluși, ci mai recente) se uită la mine ca… cu ochi stăini și goi, ca să mă exprim plastic. Vă dați seama uimirea mea și indignarea, cum se poate așa ceva. Păi voi știți cât am muncit eu să creez acele amintiri? Nu se poate ca mintea voastră să nu le fi înregistrat! Trebuie să facem ceva, rapid. Uitarea nu e o opțiune.  Și am făcut cu Iris o agendă specială care se numea chiar așa: Lucruri pe care aș vrea să mi le amintesc despre copilărie. Ghiciți de câte ori a scris în ea? O dată. Nici nu mai știu pe unde e, chiar am căutat-o.  Așa că în momentul când se apropia ziua ei și mă gândeam să scriu un articol special, mi-am amintit de dorința mea de a păstra amintirile dragi și ce alt mod mai bun decât să scriu un articol, să rămână pentru posteritate. Să se ia cu mâinile de cap peste 10 ani ce chestii îi treceau prin ca maică-si. Pe bune. Sigur jumătate nici nu și le va aminti așa. Dar ce mai contează? E articolul scris de mine! Mă rog, i-am cerut acordul să-l scriu și i-am spus și câteva din cele 9 amintiri pe care vreau să le reînvii și a fost de acord. Ce să-i faci? A crescut, nu mai pot spune și scrie ce vreau eu despre ea.   9 lucruri pe care aș vrea să și le amintească fiica mea de când era mică   (1) Joaca de-a bebelușul de fiecare dată când îi fac baie. Și asta în fiecare zi de când avea doar vreo 2 ani și chiar era mică și până acum la 9 ani. Și acum îmi cere s-o înfășor în halatul de baie și s-o duc în brațe până în mijlocul casei unde să le-o prezint tuturor (tati și fratele, de obicei) pe bebelușa mea. Care scâncește, merge de-a bușilea, plânge, gângurește sau chiar vorbește stâlcit și spune cel mai dulce:„mama”. Da, și acum când are 26 de kg, și doar câteva kg peste dublul greutății ei, îmi cere să fac asta. Și eu o fac. Pentru că o iubesc și știu. Știu că e așa de bine să fii bebeluș și să te privească toți, să minuneze de boțul de om care abia s-a născut.   (2) O să-mi fie dor de coada ta! Încă de când avea câteva luni, fiica mea a avut o relație specială cu părul meu. La început își încâlcea mâna în el, mă trăgea de păr (auch), mă mângâia mai tâziu, iar pe la 2 ani jumătate a ajuns să adoarmă seara doar cu mâna în părul meu. Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine, să-mi umble cineva în păr, e printre cele mai neplăcute lucruri din lume. Așa că relația ei cu părul meu era greu de tolerat pentru mine. Efectiv mi se strângea stomacul de fiecare dată când îi simțeam mâna în păr, o agitație interioară începea să prindă contur și-mi venea să fug… departe. După ce am reușit s-o învăț să nu mă mai tragă de păr și am văzut cât de mult se liniștea ea cu mâna-n părul meu, am început să mă relaxez și să îmi accept soarta???????? Dar lovitura de grație, replica pe care eu nu o voi uita niciodată este cea pe care mi-a spus-o în pragul ușii, la 3 ani, când pleca spre grădiniță, împreună cu tati: O să-mi fie dor de coada ta! Cu asta m-a dat gata! Eu eram coada mea și iată cum neplăcerea mea că ea se liniștea cu mâna în părul meu s-a disipat. Nu știu cum o să-ți amintești asta când vei crește, sper cu amuzament, dar și cu certitudinea că ești iubită iar nevoia ta de liniștire a fost importantă pentru mine. Că tu ești importantă pentru mine. Psssss! Și nu durează o veșnicie, pe la 5 ani uitase deja de asta. Există speranță????   (3) Serile noastre de citit împreună După 2 556,75 de seri petrecute citindu-ți zic că nu sunt chiar exagerată să îmi

Mai multe »
Animații-Disney-familie

Animații Disney pe care orice familie ar trebui să le urmărească

iulie 16, 2022

Am fost întrebată adesea despre filmele noastre preferate, despre animațiile care ne aduc laolaltă, fie pe canapea, fie în sala de cinema. Astfel s-a născut acest articol. Am creat 2 liste cu animații Disney, una cu cele clasice pe care eu cred că orice copil al trebui să le urmărească în copilărie, iar a doua cu animații din ultimii 10-15 ani pe care le apreciem enorm, atât noi, părinții, cât și copiii. Pe cele noi le-am văzut în majoritatea cazurilor la cinema, când au apărut și de curând ne-am dorit să revedem o parte din animațiile clasice pe care le aveam înainte pe CD-uri. Cd-uri pe care le-am donat (sau aruncat, nici nu mai rețin) așa că ne-am dat seama că nu avem unde să le mai vedem. După ceva timp de reflectat, am decis să ne facem abonament la Disney+, pe un an. Toate animațiile recomandate în acest articol pot fi vizionate pe această platformă. Menționez că nu am nicio afiliere sau vreo legătură cu Disney+, doar împărtășesc din experiența noastră, de familie.    Animațiile nu sunt doar pentru copii Vi s-a întâmplat să urmăriți o animație alături de copii și să vă distrați la fel de bine ca ei? Nouă da. Ba aș zice că mai mult. Plus că de multe ori am rămas cu multe mesaje profunde, lecții de viață ori glume subtile în urma unei animații bune, lucruri pe care copiii nu le-au perceput. Animațiile nu sunt doar pentru copii. Și nu vorbesc aici despre animații 18+ sau cele create special pentru adulți. Animațiile Disney pe care le-am menționat în articol (ca și altele, de altfel) m-au atras ca și adult datorită mesajelor profunde, lecțiilor de viață, umorului de bună calitate, muzicii superbe, dar și pentru că ne ajută să cunoaștem lumi diferite, concepte și valori diferite de ale noastre și pot isca discuții și conversații profunde cu copiii noștri, indiferent că au 4 sau 15 ani. Acum 2 zile am descoperit un nou motiv, prin experiența băiatului nostru de 13 ani. Revedea părți dintr-una din animațiile lui preferate de când era mic:„Sabia din piatră” și mi-a mărturisit că se emoționa până la lacrimi la una din faze. Și acum o mai face. Aici e motivul bonus de care ziceam: reușim să cunoaștem mai îndeaproape lumea interioară a copiilor noștri, experiențele și percepțiile lor, ceea ce simțeau și credeau în urmă cu mai mulți ani când poate nu aveau vocabularul sau curajul de a mărturisi anumite trăiri.   Animații Disney clasice Azi vă prezint filme de animație clasice – 1937 – 1990, nu sunt toate, însă sunt preferatele copiilor mei și, după umila mea părere, animații pe care orice copil ar trebui să le vadă cel puțin o dată în timpul copilăriei. Din experiența mea, de minim 4 ori sunt văzute. Albă ca zăpada și cei 7 pitici – 1937 (durată 83 min.) Pinocchio 1940 (durată 88 min.) Dumbo 1941 (durată 64 min.) Cenușăreasa 1950 (durată 72 min.) Alice în țara minunilor 1951 (durată 75 min.) Peter Pan 1953 (durată 74 min.) Frumoasa adormită 1959 (durată 75 min.) 101 Dalmației 1961 (durată 79 min.) Pisicile aristocrate 1970 (durată 79 min.) Robin Bood 1983 (durată 83 min.) Mica Sirenă 1989 (durată 83 min.) După cum probabil ați remarcat, majoritatea lung-metrajelor animate create de Studiourile Walt Disney au avut la bază povești și basme ale Fraților Grimm sau ale lui Hans Chrstian Andersen. Idee care, am aflat cu amuzament, că a fost întâmpinată cu mult scepticism și mulți credeau că basmele transformate în animații nu au nicio șansă. Animații Disney moderne – din ultimii 15 ani Animațiile din ultimele decenii sunt mai mult bazate pe scenarii orginale iar nouă ne plac mult mesajele pe care le găsim în filme, poveștile pline de transformări, de curaj, de perseverență, de unicitate, de omenie, despre emoții, moarte sau maturizare. Selecția de mai jos conține animații Disney moderne ce merită văzute și revăzute, și care sper, cu timpul, să devină la fel de apreciate precum sunt acum cele din categoria clasice.  Ratatoille 2007 (110 min.) Wall – E 2008 (100 min.) Deasupra tuturor (Up) 2009 (96 min.) Brave – (Neînfricata) – 2o12 (100 min.) Cei 6 super eroi 2014 (98 min) Întors pe dos (Inside Out) 2015 (102 min) Vaiana 2016 (103 minute) Zootopia 2016 (108 minute) Coco 2017 (109 min.) Soul 2020 (100 min) Luca 2021 (95 minute) Encanto 2021 (109 minute) Roșu Aprins 2022 (100 minute) Consultă lista cu toate animațiile Disney aici.   Cum folosim noi animațiile Disney ca timp de familie? Pentru noi, filmele reprezintă un ritual de conectare, un mod de a petrece timp de calitate împreună.  Citeste aici mai multe despre cum să întărim relația de atașament a copiilor față de noi, la orice vârstă.   3 moduri prin care folosim vizionarea de filme ca timp de calitate în familie Seara de filme în familie. Organizat o dată pe săptămână, într-o zi anume sau când reușim să fim toți acasă. Încercăm să obținem unanimitate în ce privește filmul ales, însă uneori alegem și câte un film care copiilor nu li se pare grozav la început, dar până la final sunt foarte încântați. Pentru astfel de ocazii, seriile sunt foarte bine primite la noi în familie. De curând am început să vizionăm seria filmelor Războiul stelelor.  Mersul la cinema. Reușim cam o dată pe lună să mergem la cinema împreună și cel mai des cinematograful ales este cel din Veranda Mall (zona Obor), din 2 motive. Adesea suntem singuri în sală și asta ne dă senzația că avem o experiență vip, plus că acolo am mâncat cei mai buni nachos. Vizionarea unui film – experiență cadou de ziua unuia din copii. În ultimii 6 ani, i-am oferit o astfel de experiență băiatului nostru, doar lui cu unul sau amândoi dintre noi (părinții). Și ca să fie și mai așteptat momentul, filmele acestea erau unele recomandate pentru vârste mai mari decât vârsta lui. Un fel de interzis, dar se acceptă în contextul ăsta, că noi suntem cu tine să-ți explicăm și să

Mai multe »