Copilul sau relația de cuplu… aceasta este întrebarea

Terapie de cuplu - interviu

Mai țineți minte cele două cărți despre un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu?

Metafora atât de sugestivă pentru cele două roluri în cuplu a fost scornită de Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu și autoare, prietenă a comunității noastre despre care ți-am mai povestit.

Și pentru că după citirea ambelor ei cărți și live-ul de pe grup de acum un an, tot mai aveam niște întrebări pentru Laura, am rugat-o să ne dea un interviu… sau, mai degrabă, aș spune că am invitat-o să țeasă, alături de noi, o poveste despre Ea și EL, despre familie, despre IUBIRE.

 

Bună ziua, tuturor! Mulțumesc pentru invitație, Adina. E o bucurie și o oportunitate pentru mine să mă adresez comunității Părinți pe sârmă, să pledez pentru iubire în fața unui auditoriu „încercat” și totuși interesat de o temă de suflet.

 

Întâi a fost iubirea. Din doi au devenit 3. Cum influențează relația de cuplu venirea pe lume a unui copil?

E întrebarea cea mai potrivită pentru această comunitate și mă ajută să explic adjectivul „încercat” de mai sus.

Dar cred că orice părinte știe răspunsul din prima lună a sa în acest rol provocator: lucrurile se schimbă radical în cuplu odată cu venirea copilului. Eu doar certific ceea ce ați trăit cu toții pe pielea voastră. A fi părinte aduce foarte multe responsabilități, ne obligă să ne inventăm abilități peste noapte, ne sufocă toate celelalte roluri ale noastre, atentează la timpul, energia și importanța relației de cuplu.

Până la urmă, dacă ne gândim, înțelegem că e chiar necesar ca o mama să poată renunța la cariera pe care o pune în stand-by un timp, la unghiile perfecte, la ieșirile cu prietenele, etc. E sănătos ca un tata să își poată lăsa de-o parte hobby-urile, amicii sau serialul preferat.

E nevoie ca ei să dea totul spre puiul abia născut… care nu mai lasă loc nici de prea multă intimitate.

Îmi amintesc că la doar o lună după nașterea primului nostru copil, ne întrebam: oare ce făceam cu timpul acum o lună? Părea infinit în comparație cu goana în care trăiam acum, ca niște slujbași pe plantație pentru puiul nostru, cu tot entuziasmul începutului.

Și totuși, cuvântul cheie în acest răspuns este… „un timp”. Dacă la început pare că nu mai e loc de nimic altceva, e benefic să ne întoarcem la celelalte roluri mai devreme sau mai târziu. Iar rolurile de iubiți sunt precum cele de părinți pentru un alt copil mai mare: nu pot suporta prea multă amânare. Nu-i putem spune celuilalt copil: „nu mai am timp și energie pentru tine acum!”

Vom găsi modalități de a adapta relația cu el la noua situație. Vor fi amânări și frustrări, dar nu renunțări definitive. Iar timpul micșorat va fi de calitate, cu o concentrare a prezenței și a dedicării părintelui.

La fel e și în cuplu: vom pândi și vom fura timp pentru „noi doi”. Pentru că el ne dă energie să facem față noilor provocări. Să ne sprijinim unul pe altul, să ne povestim nereușitele zilei, să ne alinăm și să ne îmbărbătăm reciproc, toate acestea fac din rolul de partener de cuplu o resursă pentru rolul de părinte. Împreună e mai ușor. Și fizic, și emoțional.

Un părinte e „încercat” de două ori. O dată pentru că a fi părinte depășește ce și-a imaginat individul înainte (și prin complexitate, și prin frumusețe, amândouă fiind copleșitoare). A doua oară pentru că iubirea pare să nu mai aibă locul pe care inițial îl patrona și acum e nevoie de efort pentru a-l crea. Deci și relația de cuplu trebuie reinventată, adaptată, concentrată.

Credința mea este că deși initial cele două roluri (de partener și de părinte) intră în concurență, putem face loc în inimă amândurora. Așa cum facem loc iubirii pentru al doilea copil. Doar modelele celor de dinaintea noastră ne fac să credem că e de ales copilul și de pus pe locul doi relația de cuplu. Sau că trebuie să ne sacrificăm renunțând la noi ca indivizi, la carieră sau la dreptul nostru de fericire în amor pe altarul iubirii față de urmași.

Nu e de ales între rolul de mamă și cel de femeie sau între rolul de tată și cel de bărbat. E loc și nevoie de toate. Ba mai mult, ele se completează și ne definesc într-un mod plenar.

 

De ce are nevoie copilul de la părinții lui ca și cuplu? Cum ajută sau influențează o relație de cuplu bună versus una deficientă creșterea puiului?

Copilul are nevoie chiar de la naștere de ambii părinți. Pentru că mama se va epuiza fără să aibă spatele asigurat de tata. Chiar dacă rolul mamei în alăptare, de exemplu, este primordial, cu cât e mai prezentă și figura tatălui în viața și în gestionarea zilei unui copil, cu atât el se va dezvolta mai armonios. Părinții ar trebui să fie pilonii de bază de la care pleacă alte ramificații relaționale.

Răspundeam cândva cuiva din grupul Părinți pe sârmă că nicio supermamă nu va putea oferi totul. Un copil e mai bogat atunci când are, pe lângă grija și căldura mamei, ghidajul și încurajarea tatălui, plăcintele și poala bunicii, poveștile și glumele bunicului. Toate sunt feluri de a primi afecțiune. A rămâne doar mama figura de atașament e prea puțin și poate fi sufocant, în același timp.

Părinții sunt Adam și Eva, spun eu. Modelul de masculin-feminin este dat de relația lor. De la ei aflăm cum sunt femeile, sunt sunt bărbații, ce șanse are iubirea pe planeta asta, ce fel de fete sau băieți suntem. Avem nevoie să aflăm de la ei că părinții noștri sunt diferiți, că uneori au conflicte venite din aceste diferențe, dar că ajung să se asculte reciproc și să adune cele două viziuni. Ne influențează negativ să îi credem identici, într-o înțelegere perfectă („nu se certau niciodată”) sau într-o luptă fără sfârșit („nu se ascultau niciodată suflet cu suflet”).

E dureros și traumatizant pentru copil să îi perceapă pe unul slab și pe celălalt puternic; unul bun, unul rău; unul victimă, unul agresor.

E ca și cum copilul ar trebui să se dezică de unul dintre părinți, să renunțe de fapt la jumătate din ceea ce este el.

 

Noi ne-am orientat către terapia de cuplu atunci când am văzut că relația noastră șchipătândă impacta negativ copiii, când începusem să contaminăm parentingul nostru cu problemele din relația de cuplu. Este ceva comun sau ceva rar? Părinții sunt mai conștienți de consecințele unei relații de cuplu nu prea grozave în creșterea copiilor?

Multe cupluri vin la terapie de dragul copiilor: „le facem rău cu certurile noastre” sau „avem principii de educație prea diferite”.

Mie mi se pare de bine. E o altă lupă prin care să vedem ceva ce altfel am fi ignorat între și în noi. De fapt, și copilul, și cuplul ne provoacă să creștem mai mult ca indivizi.

Copiii pot ajunge să fie un simptom al problemelor de cuplu tărăgănate: prin comportamente indezirabile/ delicvente sau chiar prin boli.

Ei miros deconectarea părinților și atunci când conflictul este ținut secret.

Pentru că sunt foarte dependenți de părinți, sunt și îngrijorați de povestea dintre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Se simte ca sfârșitul lumii să nu fie bine ei, ba chiar ca vină personală, ca rușine față de alții. Crește nivelul de stres al copilului, e perturbat de la a fi liber, prezent, concentrat, își deplasează frustrarea în alte relații în care devine agresiv sau indiferent și chiar îi scade imunitatea.

Nu în ultimul rând, pentru că iubirea este o nevoie psihologică de bază, universală, sentimentul că ea e în pericol se simte și la noi adulții ca o amenințare de viață. Ne crește nivelul de stres până la disperare, suntem mai puțin liberi, prezenți, concentrați, ne scade imunitatea, ne deplasăm frustrarea și în alte relații în care devenim agresivi sau indiferenți… ajungem să fim mai nervoși, mai intruzivi sau mai neglijenți față de copiii noștri.

 

Cea care propune sau aduce partenerul la terapie de cuplu este, de cele mai multe ori femeia. Ce poți să le spui doamnelor care se plâng că numai ele fac eforturi, că de ce totul trebuie să pice pe umerii femeii?

De obicei, dulăii aduc aricii la terapie. Și cum dulăii sunt în 85% din cazuri femei, ele sunt cele care sesizează primele nereguli în relație, ele le latră, ele le aduc la doctor să le repare. Aricii sunt antrenați de mici să evite emoțiile și să găsească soluții, așa că ei vor vedea partea plină a paharului, vor face haz de necaz, vor încerca să se reconecteze prin sex, vor pune preș și floricele peste emoția negativă, ca să fie pace în lume.

În tabloul acesta pare că dulăul vigilent e mereu supărat, agitat, transpirat și cu mânecile suflecate, iar ariciul ignorant e indiferent, amorțit, poate chiar relaxat și fericit. De fapt acestea sunt doar moduri diferite de a gestiona durerea deconectării dintre ei. Unul dă foc la sat ca să mai vadă cineva incendiul din casă, altul se căznește să țină ochii închiși și să zâmbească pentru a aplana situația. Sunt lucrurile pe care le făceau și atunci când erau mici și se certau Adam și Eva. Sau poate că acum sunt dulăi pentru că atunci au fost arici pitiți sub ace sau chiar durici înghețați de spaimă și acum au în sfârșit voce… de leu.

Eu văd doi oameni în suferință, cu aceeași tulburare interioară, dar cu moduri opuse de exprimare exterioară, niciuna eficientă. Nici supraresponsabilizarea dulăului anxios și presiunea pusă pe celălalt, nici neputința și paralizia ariciului nu fac lucrurile să se schimbe. Doar întrețin un tipar de interacțiune nefuncțional între ei. Lătratul dulăul închide ariciul care pleacă rostogol și asta îl face pe dulău să explodeze. E un dans fără sfârșit în care responsabilitatea este egală (nu-mi place să vorbesc în termeni de vină, dar dacă preferați așa, și vina e egală).

Cred că femeia reușește mai ușor să aducă bărbatul la terapie (să îl scoată de sub țepi) făcând eforturi să vorbească din suflet (nu lătrând) despre îngrijorarea ei cu privire la relație, invitând blând la conștientizare:

„Nu suntem bine, iubire, hai să nu renunțăm la noi și să cerem ajutor! Știu că e greu pentru tine să recunoști că e atât de grav și că e rușinos să ne expunem relația, că de la tine pare un pas spre separare, dar eu te invit să ne luăm de mână și să avem grijă de relația noastră, să o îmbunătățim!”

De ce ea? Pentru că ea vede (distorsionat, amplificat) ceea ce el nu vede.

 

Puteți achiziționa cărțile Laurei din imagine, în format fizic sau ebook de aici

Când se termină terapia de cuplu? Cum arată un cuplu care a traversat cu succes toate etapele din terapia EFT (emotional focused therapy)? Există o perioadă medie în care cuplurile ajung aici?

Terapia de cuplu se termină cu succes în cabinet atunci când ea continuă între cei doi acasă.

Când ei au învățat să se asculte reciproc: dulăul mai lasă loc pe scenă și altcuiva, ariciul reușește să își exprime emoțiile. Nu mai este despre un dulău care înnebunește de suferință și un arici care rănește prin indiferență, ci despre două suflete rănite care pot fi ascultate pe rând de doi adulți sănătoși. Abia atunci ne dă „doi”, când reușim să îi vedem pe amândoi. Să îi vedem în exterior înseamnă să îi aducem în inima noastră empatic pe amândoi. Ca să facem asta, personalitatea noastră crește în două dimensiuni interioare: cel care se înțelege pe sine și se poate povesti blând, cel care îl ascultă, îl poate primi în inima lui și îl poate alina pe celălalt.

Cuplurile vin cu problematici diferite și au ritmuri diferite de schimbare. Unii vin să rezolve ceva punctual, cum ar fi pierderea unei sarcini: au o relație bună, dar resimt pierderea ca fiind dificilă și cuvintele greu de spus. Alții vin după o viață în care au crescut copii și au fost slujbașii perfecți, renuntând la ei, ignorând relația. Plecarea copiilor de acasă îi lasă fără sens și îi confruntă cu realitatea relației. E diferit. Cuplurile tinere vin cu mai multă încredere, cu mai puțină rușine de terapie, sunt mai deschise să învețe, de obicei.

Dacă în copilăria celor doi parteneri discuțiile de suflet au fost imposibile și emoțiile au fost ignorate, tiparul e mai vechi, nu e doar despre relație. Ceva ce s-a scris de la începutul vieții sau chiar de dinainte de asta (există dulăi și arici și în generațiile anterioare care nu s-au putut auzi emoțional), e imposibil să le dau o rețetă și să îi trimit acasă fericiți. E un proces mai lung, dar care va aduce treptat sănătate în toate relațiile lor ca indivizi.

Un proces terapeutic dus până la capăt durează rareori sub nouă luni. Aș pune o medie de un an și jumătate pentru că îmi cereți. Dar cred că nu e de calculat în cifre, ci în întâlniri emoționale. Nu e de pus presiunea timpului, ci de avut răbdare și blândețe pentru vindecare. Nu e de încadrat într-un șablon, ci de onorat specificul și problematica fiecărui cuplu.

Sigur, e nevoie de efort și costă. Chiar și pentru mine e un efort și un cost să trec prin furtunile lor. Mi-e mai ușor dacă ajungem mai iute la lumina. Dar dincolo de durată, sentimentul de a fi împreună cu ei la rău și apoi la bine, face toți banii. Merită să transpir și să plâng cu ei, pentru că eu știu cum arată luminița de la capătul tunelului, cu sufletele lor îmbrățișate, cu dreptul la iubire recâștigat. Așa că am speranță și atunci când par grei și prevăd că o să dureze mult.

Faptul că vin la terapie cu regularitate, faptul că sunt dispuși să învețe lucruri noi, să conștientizeze ce îi blochează și cum participă personal la nefuncționalitatea cuplului reprezintă factori de progres în terapie și în relație, indiferent de unde am plecat. Uneori e mult până acolo, unii obosesc și renunță. De foarte multe ori oamenii reușesc să se deschidă față de ei înșiși și față de partenerii lor. Chiar și când procesele sunt incomplete, eu văd creșterea lor din ședințele parcurse. Chiar și atunci când intimitatea la care îi invită actul terapeutic nu mai este una dorită de ei, a urma un proces sănătos de încheiere ghidată a relației amoroase îi face să se asculte sufletește până la a accepta punctul de vedere diferit și a-l putea lua în calcul în parteneriatul parental care continuă.

 

Am primit și câteva întrebări concrete din comunitate. Le redau mai jos exact așa cum le-am primit. 

Când ajungem să ne certăm, eu și cu soțul meu avem senzația că totul e gata, dacă ne certăm nu rămâne totul la nivel de ,,acum nu e bine”, ci imediat ne gândim la divorț. Parcă am vrea să fie totul perfect, iar dacă nu e, de ce nu e.

Ideea de iubire perfectă și de îndrăgostire veșnică este apanajul basmului cu două jumătăți identice aruncate prin lume, care s-au căutat și s-au (re)găsit, care se înțeleg din priviri fără efort și… trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Viața e cu oameni imperfecți care greșesc, diferiți unul față de altul, care învață cu efort cum să își negocieze aceste diferențe, să își exprime trăirile interioare cu blândețe față de celălalt, cu spațiu față de opinia și față de emoția lui.

Când nu am avut dreptul la propriile gânduri și emoții profunde în fața părinților noștri, când nu ni s-a permis să le răspundem cu Nu!, când ni s-a pretins să facem ce trebuie fără să comentăm, să atingem un standard ignorând ceea ce simțeam ca adevăr interior, această rigiditate s-a impregnat în stilul nostru de a-i trata pe cei dragi. Așa că în relația de cuplu nu încercăm decât să ne luăm revanșa, să plătim polițe vechi inconștiente. Perpetuăm astfel tiparul luptei pentru „dreptatea mea”, care nu are niciun câștigător și care răcește relația.

Gândul automat la divorț este despre alte rupturi: ori despre nereușitele dintre Adam și Eva, ori despre faptul că ne-am simțit nevăzuți, neînțeleși, rupți de unul dintre ei sau de noi înșine, copii fiind. Finalul unei alte povești își pune pecetea pe modul în care vedem iubirea și pe șansa pe care i-o dăm.

Divorțul este o retraumatizare, o repetare a tiparului de nereușită relațională. Să ne facem auziți în sfârșit, să auzim și să iertăm ar fi o vindecare față de trauma veche și o îmblânzire a destinului cu recăpătarea controlului asupra iubirii și asupra propriei vieți.

Sunt unele cupluri care ascund față de toată lumea faptul că au probleme, iar după ani și ani se află că s-au despărțit. Oare cum ajungem să ne bucurăm de iubire și să nu ne mai temem de ceartă sau de gura lumii?

E greu să recunoaștem și față de noi înșine că ne pierdem perechea. Tocmai pentru că iubirea este o nevoie fundamentală, să n-o mai avem doare cumplit. Simțim vină și rușine față de ceilalți. E ca și cum nu suntem demni de a fi iubiți. Asta ne face ori să menținem secretul, ori să-I ponegrim în fața celorlalți pe cel de care ne-am despărțit. Încercăm să rămânem basma curată, să ne păstrăm imaginea de om frumos, iubibil, uneori întreținând o identitate falsă de „partener al cuiva” încă.

Teama de gura lumii vine și din educație. Dacă părinții erau mai atenți la ce-ar putea spune alții decât la ce simțeam noi, am învățăt să acordăm aceeași atenție acestei „guri” în detrimentul trăirilor emoționale din cuplu sau din propriul piept.

Aș pune boii înaintea carului: contează ce simt, ce gândesc, ce-mi doresc. Vreau să aflu ce simte, ce gândește și ce își dorește partenerul meu. Pacea de bravadă sau de autoamăgire adună un nespus care se va adânci și ne va răci. Pe mine, pe tine, pe „noi”.

 

Ce putem face sa ieșim din acest „viciu” al vieții reactive si să fim 100% responsabili pentru toate acțiunile noastre și pentru viata noastră, fără a ne victimiza și a da vina pe factori externi?

Frumoasă întrebare!

E tot reflexul de a ne uita în gura lumii mai mult decât în interiorul nostru. De a absorbi cunoaștere, mai mult decât a ne autocunoaște. De a ne căuta pe aiurea în filozofii exterioare, în loc să ne căutăm în interior, să ne autoexplorăm.

Uneori chiar faptul că riscăm să pierdem relațiile noastre de bază ne ajută să începem aceste schimbări spre autoresponsabilizare. Spun clienților mei care intră în terapie cu învinuirea celuilalt, că vom începe să mișcăm lucrurile cu adevărat, atunci când fiecare dintre ei va lucra la propria persoană pentru a fi un partener mai bun.

Un prim pas ar fi să conștientizăm că tocmai atunci când pretindem ca celălalt să se trezească și să nu se mai victimizeze, noi privim peste gard și nu în ograda noastră. Noi ne victimizăm și pierdem timpul. În terapia de cuplu eficientă, fiecare își face terapia individuală, îl susține pe celălalt în terapia sa: ia de bune victimizările alea și încearcă să își aline partenerul, tot așa cum și el are nevoie să îi fie luate în serios plângerile și să fie adresate.

Viața reactivă are în spate vulnerabilități personale neexprimate și neauzite de nimeni. Reactivitatea e o apărare față de o durere nespusă. A conștientiza ce (de la nivel profund) ne face reactivi și a găsi cuvintele care să ne facă înțeleși și primiți în inima celuilalt, e un travaliu cu propria persoană și o vindecare în sine.

Mulțumesc din suflet

Mulțumesc pentru că m-ați primit printre voi, în mintea și în sufletul vostru. Pentru mine iubirea e o profesie, un crez și o pasiune. Într-o epocă a informației rapide și a performanței în tehnologie, iubirea e demonetizată. Vă invit să îi oferiți locul cuvenit în casa și la masa voastră. În esență suntem cu toții iubire. Fii iubire tu!

Mulțumim și noi, dragă Laura, te mai așteptăm cu răspunsuri, povești și întâlniri în comunitatea Părinți pe sârmă.

Adina Giurgea

 

Abonează-te la newsletter-ul bilunar Părinți pe sârmă

La abonare, vei primi cadou e-book-ul „De la naștere la adolescență. Ghidul tău de înțelegere a etapelor de dezvoltare a copilului”.

Distribuie articolul pe:

Lasă un răspuns

portret părinte pe sârmă

Cine este părintele pe sârmă? Cum arată el? Te recunoști?

Încă de la primele mesaje, la crearea acestei comunități, în decembrie 2019, când eram 200 de părinți pe sârmă (majoritatea mame, dar erau vreo 3 tați și atunci), mi-am propus să mă arăt. Să mă cunoașteți. Să fiu sinceră și autentică, nu doar o mască construită să dea bine în social media. Sigur că asta nu înseamnă că mă cunoașteți la fel de bine ca soțul, prietenii din copilărie sau mama mea. Dar adesea, pe anumite subiecte, voi aflați primii ce-i în sufletul și în mintea mea. Acum câteva săptămâni, te-am îndemnat la puțină reciprocitate,  prin completarea chestionarului Portretul părintelui pe sârmă. 350 dintre voi au răspuns pozitiv și le sunt recunoscătoare.  Acest articol vine ca răspuns la cererile voastre de a dezvălui măcar câteva detalii relevante desprinse din răspunsuri.   Salutare, sunt părinte pe sârmă, mai precis, mamă pe sârmă Doar 4 tați au răspuns chestionarului (deci undeva peste 1%), deși pe grup, statistica spune că aprox. 6% din membri sunt bărbați. Deși sunt în număr mic, nu i-am uitat niciodată, eu, personal, am scris zeci de postări în comunitate reunite sub #tațiimplicați, un tată foarte implicat, George, a fost alături de noi din prima zi și a creat cea mai mare creștere din istoria grupului când ne-a menționat în direct la Europa FM. De asemenea, 4 tați au scris povești sau poezii pentru cartea colectivă pe care o vom lansa fooaarte curând, „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”,  iar dacă vrei să guști un crâmpei de poveste de tată, ce a scris cu multă emoție, vulnerabilitate și deschidere, o poți face aici. Revenim la mama pe sârmă. Cei mai mulți membri implicați în comunitate sunt mame. Mame ce au, în cea mai mare parte a lor, între 31 și 40 de ani. Cel mai reprezentativ procent din respondente are 2 copii, este căsătorită și a absolvit facultatea sau are studii postuniversitare.     Cum interacționează părintele pe sârmă cu comunitatea Cei mai mulți ați spus că sunteți părinte pe sârmă de 1-3 ani și că intrați zilnic pe grup.  Vă implicați uneori cu răspunsuri pe grup, atât la postările altor membri, dar și la ale moderatorilor.  Drag părinte pe sârmă! Să știi că avem nevoie de implicarea ta și ea contează. Tu contezi! Adesea vezi scris deja aceleași lucruri pe care l-ai fi spus și tu și te oprești. Însă fiecare e unic în felul său și poate ajuta prin împărtășire, și pe cel care cere ajutor, pe cei care citesc, dar și pe sine. Implică-te, comunică, nu sta în umbra, nu ești invizibil, meriți să fii văzut, înțeles, apreciat. Cel mai mult v-au ajutat pe grup – informațiile, resursele de calitate (din ghiduri, interviuri video, postări educative ale echipei PPS), răspunsurile, sfaturile echipei PPS date la postări ale părinților din comunitate, dar și atmosfera de înțelegere și suport, lipsa de judecată și blamare.   Adesea viața de părinte e copleșitoare Dacă și tu ai bifat (sau doar ai gândit)că te simți adesea copleșită de toate rolurile și pălăriile pe care le porți, află că nu ești singură. cele mai multe mame se simt astfel. Plus că majoritatea simte că nu petrece destul timp cu copiii săi. Aici, dragile mele, aș vrea să am o baghetă magică și să înlătur vinovăția care se strecoară pe nesimțite în mințile și inimile noastre și să îți insuflu pentru totdeauna certitudinea că nu e nevoie să le faci pe toate. E de ajuns cât faci. Ești de ajuns. Ai nevoie și de timp pentru tine.  Să te încarci. Să citești o carte. Să te relaxezi. Să visezi cu ochii deschiși. Să lenevești,  Iar copiii tăi vor învăța din asta că nu trebuie să le facă pe toate nici ei, că valoarea lor nu stă în cât de bine și mult performează. Că au dreptul și e ok să se odihnească. Să stea. Să nu facă nimic.    Cum se încarcă părintele pe sârmă? Îi place să citeasca cărți pe diferite domenii de specialitate, inclusiv de parenting sau dezvoltare personală, dar ascultă cu plăcere și podcasturi și alte resurse pentru inspirație.  Am fost atât de fericită să primesc această confirmare, căci eu sunt o mare iubitoare de cărți și învățare, de 3 ani și ceva organizăm cluburi de carte lunare și avem rubrici permanente cu recomandări de cărți pentru copii și adulți. La fel și postări lunare cu resurse de unde să ne luăm inspirație și infromații de calitate.   Ce te ține treaz noaptea? Una din cele mai bifate frustrări pentru părintele pe sârmă este legată de incertitudini în educație: uneori mă simt confuz/ă sau nesigur/ă în privința modului în care ar fi bine să gestionez diferite situații legate de creșterea și educarea copiilor mei. Cred că rezonăm foarte mulți cu această idee și adesea ne punem la îndoială și ne comparăm momentele noastre cele mai proaste cu cele mai bune momente ale celor din jur. Sau de pe rețelele sociale. În cartea „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”, vei citi peste 50 de povești autentice, reale, necosmetizate despre viața de părinte. Și vei vedea că nu ești singură și că toți cei 45 de autori au, la rândul lor, îngrijorări, necazuri, îndoieli, momente proaste, greșesc, chiar o dau în bară rău, și asta nu-i face părinți mai puțin buni. Doar părinți imperfecți, suficient de buni. Ne vedem pe plajele lumii, eventual citind și sorbind dintr-un cocktail În final, ne-am bucurat să citim despre cum arată o zi ideală în viața voastră, și parcă am visat și noi, echipa, odată cu voi. Printre ingredientele unei zile ideale pentru părintele pe sârmă, se află: tihna, râsetele, familia, altcineva să facă voastră, marea și plaja, cititul, odihna, natura, cuplul, și, mai ales, totul să fie fără alergătură și trezit la program fix.  Vă mulțumim, și eu și echipa PPS care a conceput și interpretat acest chestionar, pentru multe cuvinte de apreciere și recunoștință transmise, ne-au uns la suflet și ne-au reamintit cât de mult bine putem aduce în lume.

Mai multe »
dragul meu adolescent

Dragul meu adolescent, aș vrea să-ți spun…

Pe măsură ce ai noștri copii se apropie de adolescență sau de maturitate și încep să se desprindă de noi, începe să ne fie și mai mult dor de ei mici. De fețe ce ne priveau ca pe soarele lor. De mânuțe care se agățau de gâtul nostru precum cel mai de preț colier. De cum îi țineam în brațe seară de seară și le citeam povești. De cum (mai) acceptau să ne țină de mână pe stradă. Sau cum îi ducea taică-su pe umeri. De cum îi duceam în brațe și-i băgam în pat, pe când adormeau cuibăriți lângă noi. De cuvinte dulci de te iubesc și declarații de admirație și iubire pricinuite de cine știe ce fleacuri (în ochii noștri).   Ei, madre, poate când o să fiu mare o să te mai las să mă pupi. Așa mi-a spus juniorul care ieri a împlinit 15 ani și de ceva timp nu mă mai lasă să-l pup. Mai reușesc să-i smulg o îmbrățișare, și asta la ocazii speciale. Un lucru e cert: Au trecut într-o altă etapă și de unde până mai ieri noi eram universul lor… acum ei își contruiesc universul în afara noastră.  Aveam foarte clar în minte, chiar de câteva luni încoace, să scriu un articol despre lucruri pe care părinții de adolescenți ar trebui să le știe. Dar azi, în fața tastaturii și a foii, îmi dau seama câtă presiune este pe umerii noștri – să știm, să facem, să nu ratăm, să reușim, să prindem ultima șansă, ultima perioadă împreună. Așa că mi-a pierit cheful de a îți spune ție, dragi părinți de adolescent, ca și mine, ce e de știut și făcut. Mai degrabă, mă uit spre interiorul meu și scot din tumultul de gânduri și mai luminoase, și mai umbrite, și dacă te vei identifica, pe ici pe colo, dacă îți va fi de folos sau te va inspira în vreun fel, înseamnă că mi-am făcut treaba.   Câteva lucruri pe care aș vrea să ți le spun, dragul meu adolescent Nădăjduiesc că vei citi aceste rânduri cândva – da, știu, acum nu e momentul, nu ai răbdare, e ok – și, mai presus de asta, simt nevoia să le scot la iveală și să le împărtășesc cu tine, drag cititor. Poate îmi împărteșești și tu dificultatea de a găsi momentul potrivit, tonul potrivit, contextul potrivit și să mai pic și în momentul în care adolescentul să fie dispus la conversație și, mai ales, la conectare. Așa că multe din aceste mesaje ajung greu la destinatar,  dar sper că măcar nu se vor pierde.   Te apreciez atât de mult Da, da, știu! Nu-ți spun destul de des și pic în paradigma în care am crescut și eu. Vedem ce nu merge și ce nu ne place și de tot ce e bun, frumos, armonios, nici nu amintim. Parcă ne uităm în niște oglinzi din parcul de distracții, care ne arată strâmbi și hâzi.  Nu, nu e drept. Știu. Noi, oamenii, ne hrănim cu aprecieri. Și cu toate astea, suntem atât de zgârciți cu ele. Te apreciez pentru tot ce faci, pentru eforturile tale, pentru strădania de a face față tuturor provocărilor vârstei și clasei (bate la ușă examenul de capacitate), pentru seriozitatea de a duce la cap unele lucruri, pentru diminețile cu proiecte la chimie (mă ascultă doamna, nu că mi-ar plăcea mie) pentru mesajele cu sunt bine, mai întâzii puțin, nu-ți face griji de la 22.00 când ești afară, prin cartier. Dar mai presus de tot ce faci, te apreciez că ești. Pur și simplu. Tu, copilul bun, amuzant, optimist, încăpățânat, pasionat până la obsesie, adesea fără chef. Doar TU, fără etichete și catalogări de bun și rău.  Citește și articolul Dragă mamă și tată! scrisoare de la adolescentul vostru   Știu că de acum cele mai frumoase momente din viața ta nu vor fi lângă noi, părinții tăi… și e ok Ești într-o perioadă în care prietenii sunt foarte importanți. Și e ceva normal, e de așteptat, nu e ceva cu care să ne luptăm. Înțeleg că vrei să-ți petreci ziua cu ei, la teatru – unde mai zăbovești 2 ore după cursuri, să stai cu prietenii; pe afară la fotbal cu prietenii cu care te știi de când aveai 2 ani, practic ați crescut împreună. E momentul primelor îndrăgistiri, primele drame și decepții din dragoste, acum e cu mesaje pe Whatsapp și Instagram, dar emoțiile sunt tot acolo. Prezente, intense și confuze. Și știind toate astea îți răspund la mesajul de pe whatsapp: ok, be safe! Totuși nu veni la miezul nopții, ok? și mă rog să fii bine și să am răbdare să nu-ți mai scriu încă un mesaj peste o oră, ci să te întorci acasă și să-ți începi ritualul de seară. Alături de noi, în siguranța și atmosfera obișnuită și banală de acasă (dar dătătoare de calm și liniște).   Te susținem în drumul tău. Nu ești singur și sper să simți asta Am creat un cerc de suport în jurul tău și sper să simți energia tuturor celor implicați. Nu doar eu și tati. Îl ai pe proful de învățare, cel care te încurajează și te ghidează să descoperi că poți, mulțumim, Alexandru, pe domnul profesor de română, cel de matematică, mentorii de la cursurile de teatru, oameni care te susțin și îți suflă vânt în aripi astfel încât să poți progresa nu doar pentru examen, ci pentru viață. Iar susținerea noastră vine nu doar sub formă de oameni cu care te înconjori, modele, mentori, oameni care să te îndrume și să te inspire, ci și sub formă de încredere. Încredere în tine, în alegerile tale, în drumul tău, în deciziile tale. În căderile și revenirile după deciziile mai puțin inspirate. Dar necesare. Căci, nu-i așa, greșeala e cel mai bun învățător.    Suntem mândri de tine și credem în tine! Nu e nevoie să faci ceva anume pentru ca noi să fim mândri de tine. Știu că noi, generația trecută, am fost așa de des învățați că suntem valoroși prin ceea ce facem.

Mai multe »
club de carte principală

Participarea la clubul de carte PPS și ce-ți poate aduce ție

Cei care intră pe pagina ta, Adina, de unde știu că tu organizezi cluburi de carte de 3 ani? Așa m-a întrebat o mamă prietenă, membră și ea în comunitatea Părinți pe sârmă, dar și în grupul extrem de activ și efervescent de lectură. Eu am făcut ochii mari și am zis: Tu știi că ai dreptate. Nu am scris pe blog. Scriu pe grup, pun evenimentele, dar rar am timp să povestesc mai multe. Așa că poate e momentul s-o fac. Era prin 2021, la începutul anului când colega mea, Ina, a venit cu ideea de a organiza un club de carte. Pot să spun că nici nu mai organizasem, nici nu mai participasem la unul. Dar am zis: de ce nu? Așa a apărut, în martie 2021, prima ediție a clubului pe baza cărții: Tot ce nu ți-am spus de Celeste NG, iar primul moderator a fost o altă membră a echipei  Părinți pe sârmă, Adriana Zaharia. Am decis că vor fi lunare, o lună beletristică urmată de o alta cu o carte de parenting/psihologie și am dus-o așa… 3 ani și chiar mai bine. Ieri am avut cel de-al 34-lea club, iar 3 dintre ele au avut parte de ediții duble, fizice și online.  Dacă ești curios care sunt cele 34 de cărți citite și dezbătute la cluburile de carte PPS (părinți pe sârmă), le poți vedea aici, într-un scurt reel.    Și cu ce mă ajută să vin la cluburile de carte PPS? Dacă m-ar trezi cineva noaptea și ar zice: de mâine gata cu cluburile de carte… l-aș lua la bătaie.  Serios, cum să-mi iei bucuria asta, plăcerea asta burgheză, cum zice o bună prietenă. În vremurile acestea trăite pe repede înainte, să reușim, o dată pe lună să ne oprim și să ne conectăm, să discutăm despre o carte, despre idei, despre emoții, despre trăiri… e ceva unic. Dar asta e doar părerea mea subiectivă evident. Mai sunt multe alte motive pentru care ar putea să-ți placă să vii alături de noi sau, de ce nu, să organizezi chiar tu un club de carte cu prietenii sau colegii de serviciu. Am rugat câteva doamne minunate – care au particiapat de mai multe ori la cluburi de carte organizate de mine – să lase mărturia lor despre cum e la cluburile de carte și le-am reunit pe toate în acest articol. Le dau cuvântul femeilor minunate, cu mulțumiri pentru cuvinte și pentru că mi-au permis să le includ testimonialele în acest articol.   O comunitate de împărtășit idei de cărți și nu numai Clubul de lectură al Adinei? Să spun despre el că a fost contextul în care am găsit niște oameni tare frumoși, cu o minte deschisă și mereu dornici de perspective, de schimb de idei și emoții. Sau să spun că a fost locul în care am găsit niște cărți de care nici nu știam până atunci câtă nevoie aveam. Sau că ne-a oferit și surprize precum întâlnirea cu autorul. Sau poate să spun că m-a facut parte dintr-o adevarata comunitate în care zilnic împărtășim idei de cărți și nu numai. Sau că pot să cumpăr mai multe cărți datorită voucherelor cu care Adina vine către noi cu multă generozitate în a împărtăși. Ei bine, toate acestea sunt adevarate. Clubul de lectura al Adinei este un colț minunat cu energie vie și bună, cu zâmbet și idei, cu cărți și gânduri. Mihaela   Experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei Nu știu dacă e o dependență bună, dar vorba unei prietene: decât țigări, mai bine cărți. De când am descoperit cluburile de lectură de la Părinți pe sârmă, aproape că nu mai am loc în bibliotecă. Chiar dacă nu am reușit să ajung la toate, nu am rezistat să nu-mi cumpăr cărțile propuse și chiar unele din cele recomandate de participante. Am fost prezentă mai ales la cluburile de parenting căci acestea mi s-au părut utile și s-au potrivit mai bine și în programul meu, dar sunt convinsă că perspectivele diferite pot să-ți aducă momente de Aha chiar și din beletristică. Luna asta am înghițit cărțile Laurei Panazan si mi-am propus să particip la club nu numai pentu ca mi-au placut și mi-au deschis ochii în multe privințe, dar am ocazia să o cunosc pe autoare și poate chiar să schimbăm impresii. Recomand oricui astfel de experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și cu multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei. Cristina Blândețea și toleranța față de diversitate Nu am participat la alte cluburi de lectură decât în cadrul grupului „Părinți pe sârma”, așa că nu am cu ce să fac comparație, dar voi scrie lucrurile care îmi plac la aceste cluburi. Și îmi plac atât de mult încât în 2 ani am ratat 2 sau 3. În primul rând, nu a fost nicio carte propusă care să nu îmi placă sau cu care să nu rezonez (sigur că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, datorită acestor cluburi i-am descoperit, de exemplu, pe Frederik Bachman și pe Virginie Grimaldi, care au intrat în top 5 autori favoriți). În al doilea rând, cluburile sunt moderate cu blândețe și atitudinea participanților este una de respect reciproc: nu dă nimeni cu piatra dacă sunt păreri diferite și părerea niciuneia din noi nu e deasupra celorlate (nici măcar a moderatorilor). Mi se pare foarte interesant cum fiecare observă anumite fațete, cum aceeași idee poate fi privită diferit (prin filtrele personale, desigur). Consider asta un mare plus pentru a crește toleranța față de diversitatea de idei și de oameni din jurul nostru, deci aș zice că aceste cluburi sunt de un real folos în a-i înțelege mai bine pe ceilalți și astfel de a ne ajuta să ne adaptăm mai bine mediului în care trăim. Să mai spun și despre efortul Adinei Giurgea de a ne oferi în mod constant reduceri de la diverse edituri, ba chiar și

Mai multe »