Când văd părinți care se plâng că ai lor copii fac tantrumuri, crize peste crize, le vorbesc urât sau încearcă să-i lovească, mă gândesc că sigur nu fac ceva bine. Sunt prea indulgenți. Cum îi crești, așa îi ai.
I-ați scăpat de sub control cu totul, dragi părinți, cu parentingul vostru cu blândețe…
Nouă nu ne permiteau părinții să facem așa ceva.
Cam așa suna un comentariu din comunitatea Părinți pe sârmă cu câteva zile în urmă. În acel moment a încolțit în mintea mea un articol despre ce ne permiteam noi să facem și ce nu, ca și copii.
Poate și mai important este ce le permitem – sau nu – copiilor noștri azi.
Și de atunci au fost și mai multe comentarii și discuții despre parentingul cu blândețe și cumva, în mintea oamenilor, aceste două noțiuni îmbracă foarte multe haine, unele mai diferite decât altele.
Sper să aduc puțină claritate. Ești curios cum le-am pus pe cele două împreună? Hai să-ți arăt!
Mi-aș dori să-mi permit mai multe pentru copilul meu
Pe de o parte, folosim această exprimare: a ne permite cu mult jind, cu părere de rău că nu putem face mai mult, cu regret că putem așa puțin. Râvnim să ne permitem mai multe. O casă mai mare, o vacanță pe care s-o țină minte peste ani la Disneyland sau poate în Laponia în satul lui Moș Crăciun, o educație aleasă… Sunt părinți care își doresc să își permită să-i dea pe copii la un sport, să le ia o îngheșată sau o hăinuță mai bună… dar nu pot.
Ne dorim să ne permitem mai multe lucruri materiale.
Să avem mai mult. Să le dăm mai mult copiilor.
Adesea nevoia noastră de a ne permite vine din lipsurile pe care le-am trăit în propriile familii când nu ne permiteam vacanța aceea la mare – și trebuia să ne mulțumim cu mersul la bunici. Nu ne permiteam geaca aceea de blugi sau de piele, și trebuia să ne mulțumim cu geaca de fâș de anul trecut. Când nu ne permiteam mâncarea de la Irish Pub (exemplul meu), și atârnam de-un suc vreo 2 ore cât stăteam și despicam firu-n patru al zilei de la liceu.
Când zic nu ne permiteam, mă refer evident la părinții noștri. Că ei erau responsabili de bunăstarea familiei, depindeam de ei financiar, așa cum e, de altfel, firesc.
Acum ne permitem – cei mai mulți din bula noastră – mult mai multe lucruri materiale.
Dar emoțional? Ce ne permitem?
Citește și articolul: Lasă-l, dragă, face așa doar pentru atenție!
Noi nu ne permiteam să facem atâtea figuri… noi de ce nu făceam tantrumuri și crize de câte ori nu ne convenea ceva?
Răspunsul la întrebarea de mai sus ar putea fi foarte scurt. Și simplu. Că ne-o luam????, dar asta nu e ceva ce poți scrie într-un articol… sau poate e?!
Nu ne permiteam să facem crize, să ne plângem, să arătăm ce nu ne convine, oricum nu zgomotos, pentru că…
Aveau destule pe cap, părinții noștri. De la grija zilei de mâine – oare ce le mai dau de mâncare? – până la probleme la seriviciu ori adesea problemele din familie: un soț abuziv, consumul de alcool, cearta cu soacra, o mamă care făcea prea multe și era epuizată, etc.
Nu mai aveau timp și răbdare pentru tantrumurile noastre.
Pur și simplu nu era loc.
Noi nu aveam loc să facem figuri. Să batem din picioare. Erau altele mult mai urgente. Mai grave. Mai presante.
Oare eram așa de diferiți, când eram mici? Născuți fără gena asta a obrăzniciei și emoțiilor intense… oare?
Tot copii și noi, cu același emoții intense pe care nu aveam habar să le gestionăm, cu aceleași nevoi și probleme, cu nemulțumiri și mici drame de copii provocate de vreun conflict cu colegii la școală, când doamna învățătoare ne-a spus că scriem cu picioarele sau vecina care ne-a reproșat, de față cu toată lumea, că suntem plângăcioși. Sau gălăgioși. Sau orice critică la adresa noastră care ne-a făcut să ne simțim mici, neimportanți… nedemni de iubire poate.
Și cum să ne ducem la părinți să le spunem toate astea?
Că aveau destule pe cap. Nu își vedeau capul de treburi. De griji. De probleme.
Sau poate am fost o dată, de 5 ori, de 10 și ni s-a arătat că nu e loc de noi. De emoțiile noastre, de nemulțumirile noastre, de dramele noastre copilărești.
Astea sunt fleacuri, doar n-o să te tăvălești pe jos din cauza asta?
Nu-ți permit! Cine te crezi să faci crize și să faci pe nemulțumitul aici? Nu ți-e rușine?
Și-uite așa am ajuns de la neajunsurile financiare – nu ne permitem – la cele emoționale.
De fapt, părintele este cel care nu-și permitea emoțional să ne asculte. Să ne mai dea și nouă atenție. Să bage în seamă emoțiile noastre. Dramele noastre, așa copilărești cum erau. Certurile cu prietenii care par niște fleacuri de la înălțimea părintelui, dar pentru copil sunt niște catastrofe.
Cum ar fi să fim părinții care își permit, emoțional, să îi facă loc copilului – cu totul, în viața lui?
Acum suntem părinți, nu mai suntem copiii aceia mici, neajutorați, cărora nu li se permit prea multe (de partea cu permisul financiar nici nu ne sinchiseam noi prea mult) și ne dorim să ne permitem.
Să ne permitem lucrurile care nouă ne-au lipsit în copilărie. Să le dăm copiilor ce noi n-am avut.
Vacanțe, dacă nouă ne-au lipsit, mingii de piele (să compenseze pentru mingea aia cumpărată din banii proprii care s-a spart așa de repede), haine frumoase, noi, cumpărate de la Mall, nu ca ale noastre de la second-hand.
Cum ar fi să le permitem mai multe emoțional ?
Eu le permit copiilor să facă tantrumuri, crize, să aibă emoții intense.
Mă și gândesc cum ai putea interzice asta? E ca și cum ai zice: degetul ăsta nu e bun, hai să-l tăiem, nu ne permitem să-l arăți pe-aici. Emoțiile sunt părți din noi, nu putem să le tăiem, să le eradicăm.
Dar nu le permit să mă lovească, să distrugă obiecte sau să-și facă rău.
De fapt, mai degrabă termenul ar fi nu îi las, dar de dragul înțelegerii expresiei, am ales exprimarea aceasta.
Când sunt mici, poți să-i oprești fizic (cu blândețe) din a se lovi, a te lovi pe tine sau a distruge obiecte. Pe măsură ce cresc limitele devin mai puțin fizice și mai mult explicate, negociate împreună, însă acestea 3 rămân baza tuturor limitelor.
Diferența fină între parentingul cu blândețe și permisivitate
Parentingul cu blândețe nu presupune să-l lași să facă ce vrea. Că-i trece. Că e doar o etapă. Că învață el. Nu înseamnă să-i permiți orice comportament (cum sunt lovirile sau distrugerile). Parentingul cu blândețe fără limite sănătoase e altceva. În niciun caz blând. Și în niciun caz sănătos.
Este blând și corect față de copil ca în momentele de criză, când creierul lui imatur oricum nu mai funcționează, când emoțiile au prelaut controlul și se pune pe sine în pericol sau pe altcineva, să acționezi. Să îl oprești. Să nu îl lași să acționeze astfel încât să se simtă un copil rău. Pentru că face lucruri rele.
Tu ești respnsabil să îl oprești atunci când el nu poate.
Asta nu înseamnă că ești un părinte autoritar (cu excepția cazului în care o faci cu forța, eventual îl și pocnești sau pedepsești pentru asta). Nu înseamnă că nu mai ești blând. În anumite situații a fi ferm e mai important decât a fi blând.
Să îi arăți tu ce înseamnă auto-reglarea emoțiilor. Să rămâi tu calm. Să n-o iei personal și să fiți doi copii furioși care țipă unul la altul.
Eu le permit copiilor mei să fie așa cum sunt. Și să simtă că sunt bineveniți în viața mea
Cu tot cu tristețea. Cu furia lor. Cu dezamăgirea. Cu nemulțumirea (mai ales dacă e îndreptată spre mine). Cu tot.
Nu e ușor însă. Știu asta. E dureros adesea. Dar dacă reușesc să mă prind din timp și nu mă duc în zona de copil rănit care e abuzat de propriul copil (cât de absurd sună asta, și totuși așa ne simțim uneori), când reușesc să nu o iau personal, să îmi dau seama că e despre el, despre copil, sau poate să văd și ce contribuție am avut eu la situație, atunci pot să-l însoțesc, să-i fiu alături să traversăm furtuna.
Să-l țin de mână… nu să-l țin în mână – care înseamnă să controlezi, or noi nu putem controla pe nimeni altcineva decât pe noi.
Iar după ce a trecut furtuna și norii încep să se risipească, e util și recomandat să ne reconectăm, să reparăm, să vorbim pe înțelesul copiilor, dar, mai ales, să ascultăm – pentru a naviga mai cu încredere prin următoarea furtună.
Știu că ne-am dori ca odată ce am trecut printr-o furtună și am discutat apoi, ea să nu mai apară.
Doar i-am explicat? A înțeles. De ce face din nou?
Pentru că e doar un copil. Pentru că unii au nevoie de o repetare pentru a învăța, alții de 100. Pentru că în momentul când emoțiile sunt intense la care se mai adaugă și oboseală, foame, nevoie de somn sau alte nevoi de bază neîmplite – noi nu mai suntem noi. Ca în reclama de la batonul de ciocolată.
E cât se poate de real (și susținut de știință) că orice om și cu atât mai mult copiii – al căror creier este complet matur la 25-28 de ani – în momentul în care sunt în zona roșie, în zona emoțiilor intense, copleșitoare, sunt complet deconectați de rațional, de cortexul prefrontal care-i ajută să ia decizii bune, să acționeze cumpătat, să gândescă logic.
Închei aici rugându-vă să nu mai confundați parentingul cu blândețe cu permisivitatea, cu neglijarea copiilor. Dacă aveți nevoie de ajutor la capitolul acesta, avem un ghid întreg pe grup despre stilurile de parenting, e nevoie doar să le căutați.
Și, dacă-mi mai permiți o sugestie, începe o listă cu: îi permit copilului meu…
Vezi dacă poți extinde puțin disponibilitatea ta emoțională pentru ca el să se simtă iubit, protejat, binevenit în viața ta și în această lume.
This Post Has 2 Comments
Felicitări: Pentru acest articol! ????????????
Mulțumesc mult!