Foarte mulți părinți își doresc să nu mai greșească.
Să n-o mai dea în bară cu ai lor copii.
Să învețe să facă mai bine.
Să facă ce trebuie.
Să facă ce știu deja că e bine…dar, pur și simplu, nu le iese.
Acest articol nu vă va îndeplini dorința. Dar poate nici nu e cazul, poate că această dorință e doar o fantezie, și nici măcar una sănătoasă.
Cum rămâne cu vinovăția noastră?
Știu pe pielea mea cât de neplăcută, dureroasă, uneori de-a dreptul copleșitoare, poate fi vinovăția. Vinovăția părinților este una din cele mai distructive emoții. Ea și-a îndeplinit scopul când ne ajută să vedem unde am greșit, și ne motivează să facem ceva să reparăm sau să îmbunătățim.
Asta e partea benefică, sănătoasă a vinovăției.
Dincolo de asta, sentimentul că suntem mici, că suntem părinți insuficient de buni, că nu ne iubim destul copiii ca să ne schimbăm sau chiar sentimentele profunde de rușine sunt destabilizatoare și nu ne vor ajuta, ci ne vor ține în aceeași horă în care tot dansăm și din care pare că nu reușim să ieșim.
Presiunea de a fi părinți perfecți sau de a nu face greșeli este imensă
Deși știm că suntem doar oameni, ființe imperfecte trăind într-o lume imperfectă, totuși simțim pe umeri această presiune.
Pentru că creșterea copiilor ar trebui să vină natural.
Pentru că ar trebui ca iubirea imensă pentru ei să fie de ajuns.
Pentru că ar trebui să fim acei părinți care nu se enervează, știu să-și gestioneze emoțiile în orice moment, nu țipă, nu folosesc pedepse, recompense, care practică parentingul blând, dar ferm… și aici puteți voi continua lista. Posibil să fie infinită.
Totuși, să revenim din lumea ideală a lui „ar trebui” în lumea reală.
Relațiile sunt haotice (messy), un dans continuu de de nepotriviri, rupturi sau nesincronizări urmate de reparații. Ed. Tronick
E nevoie, spune Dr. Daniel Siegel (ca majoritatea specialiștilor serioși, de altfel) să înțelegem că să ne dorim ca relațiile să fie liniare, line, perfect sincronizate și fericite (happy happy) este utopic și ne face să ne simțim mereu insuficienți, că permanent ceva e în neregulă cu noi și cu relațiile noastre (cu copiii sau oricare relații semnificative).
Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, iar asta nu e nici măcar posibil, așa că haideți să ne punem energia acolo unde e benefic pentru toată lumea.
Cum arată o ruptură în relația părinte/copil?
- Ne pierdem cumpătul și țipăm la copil când îl vedem morocănos și că nimic nu-i convine și-l trimitem în camera lui.
- Desconsiderăm teama și îngrijorarea cu care vine la noi.
- Refuzăm să-l consolăm sau să-l luăm în brațe când re nevoie de noi pe motiv că e destul de mare.
- Când copilul ne arată mândru desenul lui cu vaca mov și noi râdem tare și-l întrebăm unde-a mai văzut o vacă mov.
Exemplele sunt multiple, dar ce e important de înțeles e că nu vorbim doar de situațiile grave, poate nici nu e nevoie să o dăm în bară, vorbim de orice desincronizare sau de-conectare.
Înainte de a vedea cum se repară în mod autentic și sănătos o ruptură, cum se reface o conectare întreruptă, haideți să vedem ce ne împiedică să facem reparații. Am extras aceste informații din cartea pe care o recomand cu mare căldură oricărui părinte preocupat de relația de atașament cu al său copil, Cum să crești un copil sigur de sine. Parentaj bazat pe cercul Siguranței.
Când repararea e încărcată de dramă și exagerare
M-am decis să mă opresc asupra acestui subpunct pentru că, din observațiile mele, dar și din cele ale specialiștilor, cum ar fi autorii cărții mai sus citate, una din cele mai des întâlnite greșeli pe care le fac, în special mamele, este să-și pună cenușă în cap la fiecare deconectare și să dramatizeze scuzele.
Când ajungem să credem că emoțiile și nevoile copilului nostru sunt centrul universului, avem impresia că orice am face sau se întâmplă îl va răni, îl va afecta, poate chiar traumatiza (pare la modă acest termen, eu cred că vine cu o mare frică a părinților), atunci avem tendința să ne cerem scuze prea des, pentru orice și într-un mod dramatic.
Copiii nu au nevoie de vinovăția noastră! Dr. Gabor Mate
Să luăm un exemplu.
După o noapte cu multe treziri, din cauza plânsetelor și a tusei copilului, cel mic se trezește tot morocănos, iar tu îi reproșezi că nici măcar cafeaua nu ți-o poți bea liniștită, după ce te-a ținut trează toată noaptea. ????????????
Îți dai seama că ai făcut o gafă și fugi la baie. Tragi un plâns bun. Te învinovățești, cum de ți-ai ieșit din minți așa, când bietul copil nu e de vină, și el a stat treaz, și el suferă și nu merita reproșurile tale. Și te duci la el spășită și începi:
„Puiule, te rog să mă ierți. Am țipat la tine aiurea și era doar vina mea. Tu nu ai nicio vină. Mă ierți? Promit că n-o să mai țip niciodată la tine.”
Situația poate fi, după caz, și mai dramatică dacă începi și plângi sau spui că tu ești o mamă rea, că mereu îl rănești, că nu reușești să te îndrepți când promiți.
De ce e o problemă dramatizarea aceasta și nu ajută la o reparare autentică
În exemplul de mai sus e tot despre noi. Ne punem cenușă în cap și ne învinovățim în fața copilului… pentru el? Sau mai mult pentru noi?
De asta are nevoie copilul?
De vinovăția, lacrimile noastre, căința și promisiuni pe care știm foarte clar – și știe și copilul – că n-o să le putem ține?
Nu, dragi părinți, copilul după o ruptură, după o nesincronizare, o neînțelegere, o deconectare, are nevoie să refacem legătura.
Să ne reconectăm cu el, să îi arătăm că după o situație încordată poate veni relaxare, că după o ceartă poate apărea împăcarea, că după ce am dat-o în bară, putem să revenim la strădania de a fi părinți suficient de buni.
Și mai există pericolul să-i aruncăm în cârcă copilului nevoia noastră de a fi iertați, de a fi bine, de a reveni la postura de adult. Și asta e clar o povară prea mare pentru orice copil. De orice vârstă.
Cum reparăm o ruptură/nesincronizare
De exemplu, copilul vine entuziasmat la tine și-ți toarnă despre cum a făcut X sau Y la școală/grădiniță. Tu nu ești atent, ești căzut pe gânduri, cu ochii pe telefon sau grăbit/agitat. Evident nu ești prezent și copilul va ajunge fie să ridice tonul pentru a-ți capta atenția, fie să se retragă rănit că nu l-ai ascultat.
Primul pas este să realizezi că n-ai fost prezent, și să te întrebi de unde a venit desincronizarea. Te așezi la nivelul copilului și te conectezi cu starea lui din acel moment.
Îți asumi emoțiile și comportamentul (în loc să dai vina pe el că te-a bombardat cu informații sau că a țipat la tine), recunoști că nu ai ascultat și nu ai fost prezent, validezi faptul că l-ai dezamăgit și îl rogi să-ți repete ceea ce a spus sau ce voia să-ți spună pentru că acum ești disponibil să-l asculți.
Și gata repatația și reconectarea.
Sigur că ne putem adapta în funcție de situație. Și este de dorit căci nu există rețete și formule magice, dar aceste câteva ingrediente sunt necesare pentru o reparare eficientă: conștientizare, introspecție (să te gândești unde a fost desincronizarea și care e cea mai bună cale de reapropiere), conectarea cu copilul, asumarea emoțiilor proprii, recunoașterea greșelilor sau a durerii provocate și validarea emoțiilor copilului și repararea efectivă (a-ți cere scuze, a cere o refacere a momentului sau doar intrarea în lumea copilului, cel mai adesea prin joc).
Atenție!
Pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri, e nevoie să fim acolo pentru noi înșine.
Când vrem să ne conectăm cu copilul (căci repararea este tot o conectare), e nevoie să fim conectați cu noi înșine, altfel nu funcționează.
Cine este responsabil pentru inițierea reparării?
Sunt convinsă că ți-ai adresat adesea această întrebare.
Mai ales când se întâmplă deconectarea, căutăm logica, dacă al meu copil a țipta, a vorbvit urât, a fost morocănos, atunci el trebuie să vină la mine să-și ceară scuze. Să repare el.
Dacă eu am făcut ceva greșit, atunci eu voi repara.
Dar emoțiile și principiile unui parenting sănătos nu urmează mereu logica.
Conform Dr-lui Gabor Mate, din cartea sa Minți Împrăștiate:
PĂRINTELE ÎȘI ASUMĂ RĂSPUNDEREA PENTRU REFACEREA RELAȚIEI
Tehnică: Nu aștepta din partea copilului să restabilească relația după o ceartă
Scop: a-i permite copilului să simtă că relația de atașament este mai puternică decât orice dispută sau dezacord ar putea să intervină între el și părinte.
Cum am mai punctat și mai sus și cu alte ocazii, conectarea și deconectarea sunt normale și nu se așteaptă nimeni să fim prezenți 100% pentru copiii noștri.
De asemenea, ne liniștește și Dr. Gabor Mate, a fi părinte și a îți menține calmul și a nu-ți pierde firea niciodată e misiune imposibilă. Nici măcar Tom Cruise nu ar putea s-o facă
Rupturile temporare ale relației cu copilul (sau deconectările) nu sunt vătămătoare în sine, dacă nu sunt frecvente și catastrofale.
Adevărata vătămare se produce când părintele îl pune pe copil să restabilească contactul, de pildă, oblingându-l să-și ceară scuze înainte de a fi iertat. În astfel de situații nu există nici căință autentică, nici iertare autentică, ci numai umilință. Dat fiind că în principiu nimic din ce face copilul nu trebuie să amenințe relația, el nu trebuie să depună niciun efort ca s-o refacă.
În final, un exemplu de reparare din experiența proprie
Uneori nici nu știm ce s-a stricat, nu înțelegem ce am făcut greșit sau poate am zis ceva ce l-a transpus pe copil într-o zonă în care se simte neînțeles, neacceptat sau judecat. Asta nici nu e greu când mai toată ziua îi bombardăm cu ce au de făcut, cu comenzi și corectări.
E și greu să nu se întâmple deconectări. Când poate el îți povestește despre ce-a desenat, iar tu îl întrebi cum a fost la școală. Tu îi spui despre ce faceți la prânz, el îți povestește despre un joc de la școală.
Adesea deconectările și rupturile nu se întâmplă pentru că țipăm la copil ci pur și simplu nu îi acordăm destulă atenție. Așa mi s-a întâmplat și mie adesea cu ai mei copii și aș vrea să-ți spun cum am reparat această lipsă de timp și atenție.
Cu fetița care are 9 ani am pățit acum câteva săptămâni și era atât de nervoasă că orice aș fi făcut nu era bine. Degeaba i-am spus că-mi pare rău că nu am avut timp pentru ea, degeaba am încercat să mă joc prin casă cu ea, că totul se termina prost.
Atunci am simțit că o schimbare de peisaj ar fi benefică. Am ieșit în parcul din fața blocului și timp de aproape 1 oră am jucat tot ce-a vrut ea: de-a v-ați ascunselea, alergata, dat pe tobogane (șșșt, nu spuneți nimănui că m-am suit și eu) și uite-așa a fost pregătită să ne reluăm relația benefică. Ba chiar a rămas afară cu prietenele ei și mi-a dat o binemeritată pauză după atâta alergat.
Cu băiatul am reușit chiar săptămâna asta să transformăm: „Hai odată, de câteva zile ai de împachetat hainele tale și de pus la loc” într-un joc. Cu aruncat de șosete de la unul la altul. Și cu râsete și veselie a trecut și peste cicăleala mea cu treburile de făcut, ne-am și conectat în cel mai simpatic mod, jocul. Și la 13 ani, cât are el, tot jocul e modul preferat de reconectare.
Tu ce povești despre rupturi și reparări ale relației cu copiii ai?
Părinții tăi reparau relația cu tine când aveau loc rupturi?
Ție îți este greu să îți ceri scuze?
Sau poate ai tendința să fii prea dramatic și să simți că totul este vina ta?
Îți aștept comentariile și feedbackul.
This Post Has 3 Comments
Cea mai de impact idee de aici, pentru mine, a fost cea că eu, adultul, sunt responsabilă cu refacerea rupturii, indiferent de cauză. Nu copilul. Și când el își cere iertare (sau dacă) eu trebuie să fiu pregătită să iert, sau să fi iertat deja.
Daaa, ăsta a fost un mare moment aha și pentru mine, simțeam cumva că asta e direcția, însă clar am citit prima oară la Gabor Mate, în cartea Minți împrăștiate despre asta. Mulțumesc mult de mesaj.
Am recitit articolul , când a fost postat eram intr-o perioada in care nu ma puteam concentra , acum sunt in perioada de conștientizare și reparare .
Nu le cer sa ma ierte , însă cred ca o perioada am exagerat cu îmi pare rău dar continuam sa fac, sau câteva promisiuni importante încălcate .
Sper ca acest articol sa ajungă sa îl citească și soțul cu interes .
La mine problema este la partea cu deconectarea , fiind și 3 copii mici …cel mare a trecut ușor pe ultimul loc și uneori efectiv numai am forța sa ne jucam cum vrea și atunci totul se deconectează și se transforma in haos.