De la ruptură la reparare în relația părinte copil

reparare-reprezentativ

Foarte mulți părinți își doresc să nu mai greșească.

Să n-o mai dea în bară cu ai lor copii.

Să învețe să facă mai bine.

Să facă ce trebuie.

Să facă ce știu deja că e bine…dar, pur și simplu, nu le iese.

Acest articol nu vă va îndeplini dorința. Dar poate nici nu e cazul, poate că această dorință e doar o fantezie, și nici măcar una sănătoasă.

 

Cum rămâne cu vinovăția noastră?

Știu pe pielea mea cât de neplăcută, dureroasă, uneori de-a dreptul copleșitoare, poate fi vinovăția. Vinovăția părinților este una din cele mai distructive emoții. Ea și-a îndeplinit scopul când ne ajută să vedem unde am greșit, și ne motivează să facem ceva să reparăm sau să îmbunătățim.

Asta e partea benefică, sănătoasă a vinovăției.

Dincolo de asta, sentimentul că suntem mici, că suntem părinți insuficient de buni, că nu ne iubim destul copiii ca să ne schimbăm sau chiar sentimentele profunde de rușine sunt destabilizatoare și nu ne vor ajuta, ci ne vor ține în aceeași horă în care tot dansăm și din care pare că nu reușim să ieșim.

 

Presiunea de a fi părinți perfecți sau de a nu face greșeli este imensă

Deși știm că suntem doar oameni, ființe imperfecte trăind într-o lume imperfectă, totuși simțim pe umeri această presiune.

Pentru că creșterea copiilor ar trebui să vină natural.

Pentru că ar trebui ca iubirea imensă pentru ei să fie de ajuns.

Pentru că ar trebui să fim acei părinți care nu se enervează, știu să-și gestioneze emoțiile în orice moment, nu țipă, nu folosesc pedepse, recompense, care practică parentingul blând, dar ferm… și aici puteți voi continua lista. Posibil să fie infinită.

Totuși, să revenim din lumea ideală a lui „ar trebui” în lumea reală. 

Relațiile sunt haotice (messy), un dans continuu de de nepotriviri, rupturi sau nesincronizări urmate de reparații. Ed. Tronick

E nevoie, spune Dr. Daniel Siegel (ca majoritatea specialiștilor serioși, de altfel) să înțelegem că să ne dorim ca relațiile să fie liniare, line, perfect sincronizate și fericite (happy happy) este utopic și ne face să ne simțim mereu insuficienți, că permanent ceva e în neregulă cu noi și cu relațiile noastre (cu copiii sau oricare relații semnificative).

Copiii noștri nu au nevoie de părinți perfecți, iar asta nu e nici măcar posibil, așa că haideți să ne punem energia acolo unde e benefic pentru toată lumea. 

 

Cum arată o ruptură în relația părinte/copil?

  • Ne pierdem cumpătul și țipăm la copil când îl vedem morocănos și că nimic nu-i convine și-l trimitem în camera lui.
  • Desconsiderăm teama și îngrijorarea cu care vine la noi.
  • Refuzăm să-l consolăm sau să-l luăm în brațe când re nevoie de noi pe motiv că e destul de mare.
  • Când copilul ne arată mândru desenul lui cu vaca mov și noi râdem tare și-l întrebăm unde-a mai văzut o vacă mov.

Exemplele sunt multiple, dar ce e important de înțeles e că nu vorbim doar de situațiile grave, poate nici nu e nevoie să o dăm în bară, vorbim de orice desincronizare sau de-conectare.

Înainte de a vedea cum se repară în mod autentic și sănătos o ruptură, cum se reface o conectare întreruptă, haideți să vedem ce ne împiedică să facem reparații. Am extras aceste informații din cartea pe care o recomand cu mare căldură oricărui părinte preocupat de relația de atașament cu al său copil, Cum să crești un copil sigur de sine. Parentaj bazat pe cercul Siguranței. 

repararea-ce-ne-împiedică-să-reparăm-relația-cu-copilul

 

Când repararea e încărcată de dramă și exagerare

M-am decis să mă opresc asupra acestui subpunct pentru că, din observațiile mele, dar și din cele ale specialiștilor, cum ar fi autorii cărții mai sus citate, una din cele mai des întâlnite greșeli pe care le fac, în special mamele, este să-și pună cenușă în cap la fiecare deconectare și să dramatizeze scuzele.
Când ajungem să credem că emoțiile și nevoile copilului nostru sunt centrul universului, avem impresia că orice am face sau se întâmplă îl va răni, îl va afecta, poate chiar traumatiza (pare la modă acest termen, eu cred că vine cu o mare frică a părinților), atunci avem tendința să ne cerem scuze prea des, pentru orice și într-un mod dramatic.
Copiii nu au nevoie de vinovăția noastră! Dr. Gabor Mate
Să luăm un exemplu.
După o noapte cu multe treziri, din cauza plânsetelor și a tusei copilului, cel mic se trezește tot morocănos, iar tu îi reproșezi că nici măcar cafeaua nu ți-o poți bea liniștită, după ce te-a ținut trează toată noaptea. ????????????
Îți dai seama că ai făcut o gafă și fugi la baie. Tragi un plâns bun. Te învinovățești, cum de ți-ai ieșit din minți așa, când bietul copil nu e de vină, și el a stat treaz, și el suferă și nu merita reproșurile tale. Și te duci la el spășită și începi:
„Puiule, te rog să mă ierți. Am țipat la tine aiurea și era doar vina mea. Tu nu ai nicio vină. Mă ierți? Promit că n-o să mai țip niciodată la tine.”
Situația poate fi, după caz, și mai dramatică dacă începi și plângi sau spui că tu ești o mamă rea, că mereu îl rănești, că nu reușești să te îndrepți când promiți. 

De ce e o problemă dramatizarea aceasta și nu ajută la o reparare autentică

În exemplul de mai sus e tot despre noi. Ne punem cenușă în cap și ne învinovățim în fața copilului… pentru el? Sau mai mult pentru noi?
De asta are nevoie copilul?
De vinovăția, lacrimile noastre, căința și promisiuni pe care știm foarte clar – și știe și copilul – că n-o să le putem ține?
Nu, dragi părinți, copilul după o ruptură, după o nesincronizare, o neînțelegere, o deconectare, are nevoie să refacem legătura.
Să ne reconectăm cu el, să îi arătăm că după o situație încordată poate veni relaxare, că după o ceartă poate apărea împăcarea, că după ce am dat-o în bară, putem să revenim la strădania de a fi părinți suficient de buni.
Și mai există pericolul să-i aruncăm în cârcă copilului nevoia noastră de a fi iertați, de a fi bine, de a reveni la postura de adult. Și asta e clar o povară prea mare pentru orice copil. De orice vârstă.
Cum reparăm o ruptură/nesincronizare
De exemplu, copilul vine entuziasmat la tine și-ți toarnă despre cum a făcut X sau Y la școală/grădiniță. Tu nu ești atent, ești căzut pe gânduri, cu ochii pe telefon sau grăbit/agitat. Evident nu ești prezent și copilul va ajunge fie să ridice tonul pentru a-ți capta atenția, fie să se retragă rănit că nu l-ai ascultat.
Primul pas este să realizezi că n-ai fost prezent, și să te întrebi de unde a venit desincronizarea. Te așezi la nivelul copilului și te conectezi cu starea lui din acel moment.
Îți asumi emoțiile și comportamentul (în loc să dai vina pe el că te-a bombardat cu informații sau că a țipat la tine), recunoști că nu ai ascultat și nu ai fost prezent, validezi faptul că l-ai dezamăgit și îl rogi să-ți repete ceea ce a spus sau ce voia să-ți spună pentru că acum ești disponibil să-l asculți.
Și gata repatația și reconectarea.

 

Sigur că ne putem adapta în funcție de situație. Și este de dorit căci nu există rețete și formule magice, dar aceste câteva ingrediente sunt necesare pentru o reparare eficientă: conștientizare, introspecție (să te gândești unde a fost desincronizarea și care e cea mai bună cale de reapropiere),  conectarea cu copilul, asumarea emoțiilor proprii, recunoașterea greșelilor sau a durerii provocate și validarea emoțiilor copilului și repararea efectivă (a-ți cere scuze, a cere o refacere a momentului sau doar intrarea în lumea copilului, cel mai adesea prin joc).

reparare-răspunderea-parintilor
Atenție! 
Pentru a putea să fim acolo pentru copiii noștri, e nevoie să fim acolo pentru noi înșine.
Când vrem să ne conectăm cu copilul (căci repararea este tot o conectare), e nevoie să fim conectați cu noi înșine, altfel nu funcționează.

Cine este responsabil pentru inițierea reparării?

Sunt convinsă că ți-ai adresat adesea această întrebare.

Mai ales când se întâmplă deconectarea, căutăm logica, dacă al meu copil a țipta, a vorbvit urât, a fost morocănos, atunci el trebuie să vină la mine să-și ceară scuze. Să repare el.

Dacă eu am făcut ceva greșit, atunci eu voi repara.

Dar emoțiile și principiile unui parenting sănătos nu urmează mereu logica.

Conform Dr-lui Gabor Mate, din cartea sa Minți Împrăștiate:

PĂRINTELE ÎȘI ASUMĂ RĂSPUNDEREA PENTRU REFACEREA RELAȚIEI

Tehnică: Nu aștepta din partea copilului să restabilească relația după o ceartă

Scop: a-i permite copilului să simtă că relația de atașament este mai puternică decât orice dispută sau dezacord ar putea să intervină între el și părinte.

Cum am mai punctat și mai sus și cu alte ocazii, conectarea și deconectarea sunt normale și nu se așteaptă nimeni să fim prezenți 100% pentru copiii noștri.
De asemenea, ne liniștește și Dr. Gabor Mate, a fi părinte și a îți menține calmul și a nu-ți pierde firea niciodată e misiune imposibilă. Nici măcar Tom Cruise nu ar putea s-o facă????
Rupturile temporare ale relației cu copilul (sau deconectările) nu sunt vătămătoare în sine, dacă nu sunt frecvente și catastrofale.
Adevărata vătămare se produce când părintele îl pune pe copil să restabilească contactul, de pildă, oblingându-l să-și ceară scuze înainte de a fi iertat. În astfel de situații nu există nici căință autentică, nici iertare autentică, ci numai umilință. Dat fiind că în principiu nimic din ce face copilul nu trebuie să amenințe relația, el nu trebuie să depună niciun efort ca s-o refacă.

În final, un exemplu de reparare din experiența proprie

Uneori nici nu știm ce s-a stricat, nu înțelegem ce am făcut greșit sau poate am zis ceva ce l-a transpus pe copil într-o zonă în care se simte neînțeles, neacceptat sau judecat. Asta nici nu e greu când mai toată ziua îi bombardăm cu ce au de făcut, cu comenzi și corectări.
E și greu să nu se întâmple deconectări. Când poate el îți povestește despre ce-a desenat, iar tu îl întrebi cum a fost la școală. Tu îi spui despre ce faceți la prânz, el îți povestește despre un joc de la școală.
Adesea deconectările și rupturile nu se întâmplă pentru că țipăm la copil ci pur și simplu nu îi acordăm destulă atenție.
Așa mi s-a întâmplat și mie adesea cu ai mei copii și aș vrea să-ți spun cum am reparat această lipsă de timp și atenție.
Cu fetița care are 9 ani am pățit acum câteva săptămâni și era atât de nervoasă că orice aș fi făcut nu era bine. Degeaba i-am spus că-mi pare rău că nu am avut timp pentru ea, degeaba am încercat să mă joc prin casă cu ea, că totul se termina prost.
Atunci am simțit că o schimbare de peisaj ar fi benefică. Am ieșit în parcul din fața blocului și timp de aproape 1 oră am jucat tot ce-a vrut ea: de-a v-ați ascunselea, alergata, dat pe tobogane (șșșt, nu spuneți nimănui că m-am suit și eu) și uite-așa a fost pregătită să ne reluăm relația benefică. Ba chiar a rămas afară cu prietenele ei și mi-a dat o binemeritată pauză după atâta alergat. 
Cu băiatul am reușit chiar săptămâna asta să transformăm: „Hai odată, de câteva zile ai de împachetat hainele tale și de pus la loc” într-un joc. Cu aruncat de șosete de la unul la altul. Și cu râsete și veselie a trecut și peste cicăleala mea cu treburile de făcut, ne-am și conectat în cel mai simpatic mod, jocul. Și la 13 ani, cât are el, tot jocul e modul preferat de reconectare.
Tu ce povești despre rupturi și reparări ale relației cu copiii ai?
Părinții tăi reparau relația cu tine când aveau loc rupturi?
Ție îți este greu să îți ceri scuze?
Sau poate ai tendința să fii prea dramatic și să simți că totul este vina ta?
Îți aștept comentariile și feedbackul. 

 

 

Abonează-te la newsletter-ul bilunar Părinți pe sârmă

La abonare, vei primi cadou e-book-ul „De la naștere la adolescență. Ghidul tău de înțelegere a etapelor de dezvoltare a copilului”.

Distribuie articolul pe:

This Post Has 3 Comments

  1. Rox

    Cea mai de impact idee de aici, pentru mine, a fost cea că eu, adultul, sunt responsabilă cu refacerea rupturii, indiferent de cauză. Nu copilul. Și când el își cere iertare (sau dacă) eu trebuie să fiu pregătită să iert, sau să fi iertat deja.

    1. Adina Giurgea

      Daaa, ăsta a fost un mare moment aha și pentru mine, simțeam cumva că asta e direcția, însă clar am citit prima oară la Gabor Mate, în cartea Minți împrăștiate despre asta. Mulțumesc mult de mesaj.

  2. Stancu Mirela

    Am recitit articolul , când a fost postat eram intr-o perioada in care nu ma puteam concentra , acum sunt in perioada de conștientizare și reparare .
    Nu le cer sa ma ierte , însă cred ca o perioada am exagerat cu îmi pare rău dar continuam sa fac, sau câteva promisiuni importante încălcate .
    Sper ca acest articol sa ajungă sa îl citească și soțul cu interes .
    La mine problema este la partea cu deconectarea , fiind și 3 copii mici …cel mare a trecut ușor pe ultimul loc și uneori efectiv numai am forța sa ne jucam cum vrea și atunci totul se deconectează și se transforma in haos.

Lasă un răspuns

portret părinte pe sârmă

Cine este părintele pe sârmă? Cum arată el? Te recunoști?

Încă de la primele mesaje, la crearea acestei comunități, în decembrie 2019, când eram 200 de părinți pe sârmă (majoritatea mame, dar erau vreo 3 tați și atunci), mi-am propus să mă arăt. Să mă cunoașteți. Să fiu sinceră și autentică, nu doar o mască construită să dea bine în social media. Sigur că asta nu înseamnă că mă cunoașteți la fel de bine ca soțul, prietenii din copilărie sau mama mea. Dar adesea, pe anumite subiecte, voi aflați primii ce-i în sufletul și în mintea mea. Acum câteva săptămâni, te-am îndemnat la puțină reciprocitate,  prin completarea chestionarului Portretul părintelui pe sârmă. 350 dintre voi au răspuns pozitiv și le sunt recunoscătoare.  Acest articol vine ca răspuns la cererile voastre de a dezvălui măcar câteva detalii relevante desprinse din răspunsuri.   Salutare, sunt părinte pe sârmă, mai precis, mamă pe sârmă Doar 4 tați au răspuns chestionarului (deci undeva peste 1%), deși pe grup, statistica spune că aprox. 6% din membri sunt bărbați. Deși sunt în număr mic, nu i-am uitat niciodată, eu, personal, am scris zeci de postări în comunitate reunite sub #tațiimplicați, un tată foarte implicat, George, a fost alături de noi din prima zi și a creat cea mai mare creștere din istoria grupului când ne-a menționat în direct la Europa FM. De asemenea, 4 tați au scris povești sau poezii pentru cartea colectivă pe care o vom lansa fooaarte curând, „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”,  iar dacă vrei să guști un crâmpei de poveste de tată, ce a scris cu multă emoție, vulnerabilitate și deschidere, o poți face aici. Revenim la mama pe sârmă. Cei mai mulți membri implicați în comunitate sunt mame. Mame ce au, în cea mai mare parte a lor, între 31 și 40 de ani. Cel mai reprezentativ procent din respondente are 2 copii, este căsătorită și a absolvit facultatea sau are studii postuniversitare.     Cum interacționează părintele pe sârmă cu comunitatea Cei mai mulți ați spus că sunteți părinte pe sârmă de 1-3 ani și că intrați zilnic pe grup.  Vă implicați uneori cu răspunsuri pe grup, atât la postările altor membri, dar și la ale moderatorilor.  Drag părinte pe sârmă! Să știi că avem nevoie de implicarea ta și ea contează. Tu contezi! Adesea vezi scris deja aceleași lucruri pe care l-ai fi spus și tu și te oprești. Însă fiecare e unic în felul său și poate ajuta prin împărtășire, și pe cel care cere ajutor, pe cei care citesc, dar și pe sine. Implică-te, comunică, nu sta în umbra, nu ești invizibil, meriți să fii văzut, înțeles, apreciat. Cel mai mult v-au ajutat pe grup – informațiile, resursele de calitate (din ghiduri, interviuri video, postări educative ale echipei PPS), răspunsurile, sfaturile echipei PPS date la postări ale părinților din comunitate, dar și atmosfera de înțelegere și suport, lipsa de judecată și blamare.   Adesea viața de părinte e copleșitoare Dacă și tu ai bifat (sau doar ai gândit)că te simți adesea copleșită de toate rolurile și pălăriile pe care le porți, află că nu ești singură. cele mai multe mame se simt astfel. Plus că majoritatea simte că nu petrece destul timp cu copiii săi. Aici, dragile mele, aș vrea să am o baghetă magică și să înlătur vinovăția care se strecoară pe nesimțite în mințile și inimile noastre și să îți insuflu pentru totdeauna certitudinea că nu e nevoie să le faci pe toate. E de ajuns cât faci. Ești de ajuns. Ai nevoie și de timp pentru tine.  Să te încarci. Să citești o carte. Să te relaxezi. Să visezi cu ochii deschiși. Să lenevești,  Iar copiii tăi vor învăța din asta că nu trebuie să le facă pe toate nici ei, că valoarea lor nu stă în cât de bine și mult performează. Că au dreptul și e ok să se odihnească. Să stea. Să nu facă nimic.    Cum se încarcă părintele pe sârmă? Îi place să citeasca cărți pe diferite domenii de specialitate, inclusiv de parenting sau dezvoltare personală, dar ascultă cu plăcere și podcasturi și alte resurse pentru inspirație.  Am fost atât de fericită să primesc această confirmare, căci eu sunt o mare iubitoare de cărți și învățare, de 3 ani și ceva organizăm cluburi de carte lunare și avem rubrici permanente cu recomandări de cărți pentru copii și adulți. La fel și postări lunare cu resurse de unde să ne luăm inspirație și infromații de calitate.   Ce te ține treaz noaptea? Una din cele mai bifate frustrări pentru părintele pe sârmă este legată de incertitudini în educație: uneori mă simt confuz/ă sau nesigur/ă în privința modului în care ar fi bine să gestionez diferite situații legate de creșterea și educarea copiilor mei. Cred că rezonăm foarte mulți cu această idee și adesea ne punem la îndoială și ne comparăm momentele noastre cele mai proaste cu cele mai bune momente ale celor din jur. Sau de pe rețelele sociale. În cartea „Povești pe sârmă. Cu, despre și pentru părinți imperfecți”, vei citi peste 50 de povești autentice, reale, necosmetizate despre viața de părinte. Și vei vedea că nu ești singură și că toți cei 45 de autori au, la rândul lor, îngrijorări, necazuri, îndoieli, momente proaste, greșesc, chiar o dau în bară rău, și asta nu-i face părinți mai puțin buni. Doar părinți imperfecți, suficient de buni. Ne vedem pe plajele lumii, eventual citind și sorbind dintr-un cocktail În final, ne-am bucurat să citim despre cum arată o zi ideală în viața voastră, și parcă am visat și noi, echipa, odată cu voi. Printre ingredientele unei zile ideale pentru părintele pe sârmă, se află: tihna, râsetele, familia, altcineva să facă voastră, marea și plaja, cititul, odihna, natura, cuplul, și, mai ales, totul să fie fără alergătură și trezit la program fix.  Vă mulțumim, și eu și echipa PPS care a conceput și interpretat acest chestionar, pentru multe cuvinte de apreciere și recunoștință transmise, ne-au uns la suflet și ne-au reamintit cât de mult bine putem aduce în lume.

Mai multe »
dragul meu adolescent

Dragul meu adolescent, aș vrea să-ți spun…

Pe măsură ce ai noștri copii se apropie de adolescență sau de maturitate și încep să se desprindă de noi, începe să ne fie și mai mult dor de ei mici. De fețe ce ne priveau ca pe soarele lor. De mânuțe care se agățau de gâtul nostru precum cel mai de preț colier. De cum îi țineam în brațe seară de seară și le citeam povești. De cum (mai) acceptau să ne țină de mână pe stradă. Sau cum îi ducea taică-su pe umeri. De cum îi duceam în brațe și-i băgam în pat, pe când adormeau cuibăriți lângă noi. De cuvinte dulci de te iubesc și declarații de admirație și iubire pricinuite de cine știe ce fleacuri (în ochii noștri).   Ei, madre, poate când o să fiu mare o să te mai las să mă pupi. Așa mi-a spus juniorul care ieri a împlinit 15 ani și de ceva timp nu mă mai lasă să-l pup. Mai reușesc să-i smulg o îmbrățișare, și asta la ocazii speciale. Un lucru e cert: Au trecut într-o altă etapă și de unde până mai ieri noi eram universul lor… acum ei își contruiesc universul în afara noastră.  Aveam foarte clar în minte, chiar de câteva luni încoace, să scriu un articol despre lucruri pe care părinții de adolescenți ar trebui să le știe. Dar azi, în fața tastaturii și a foii, îmi dau seama câtă presiune este pe umerii noștri – să știm, să facem, să nu ratăm, să reușim, să prindem ultima șansă, ultima perioadă împreună. Așa că mi-a pierit cheful de a îți spune ție, dragi părinți de adolescent, ca și mine, ce e de știut și făcut. Mai degrabă, mă uit spre interiorul meu și scot din tumultul de gânduri și mai luminoase, și mai umbrite, și dacă te vei identifica, pe ici pe colo, dacă îți va fi de folos sau te va inspira în vreun fel, înseamnă că mi-am făcut treaba.   Câteva lucruri pe care aș vrea să ți le spun, dragul meu adolescent Nădăjduiesc că vei citi aceste rânduri cândva – da, știu, acum nu e momentul, nu ai răbdare, e ok – și, mai presus de asta, simt nevoia să le scot la iveală și să le împărtășesc cu tine, drag cititor. Poate îmi împărteșești și tu dificultatea de a găsi momentul potrivit, tonul potrivit, contextul potrivit și să mai pic și în momentul în care adolescentul să fie dispus la conversație și, mai ales, la conectare. Așa că multe din aceste mesaje ajung greu la destinatar,  dar sper că măcar nu se vor pierde.   Te apreciez atât de mult Da, da, știu! Nu-ți spun destul de des și pic în paradigma în care am crescut și eu. Vedem ce nu merge și ce nu ne place și de tot ce e bun, frumos, armonios, nici nu amintim. Parcă ne uităm în niște oglinzi din parcul de distracții, care ne arată strâmbi și hâzi.  Nu, nu e drept. Știu. Noi, oamenii, ne hrănim cu aprecieri. Și cu toate astea, suntem atât de zgârciți cu ele. Te apreciez pentru tot ce faci, pentru eforturile tale, pentru strădania de a face față tuturor provocărilor vârstei și clasei (bate la ușă examenul de capacitate), pentru seriozitatea de a duce la cap unele lucruri, pentru diminețile cu proiecte la chimie (mă ascultă doamna, nu că mi-ar plăcea mie) pentru mesajele cu sunt bine, mai întâzii puțin, nu-ți face griji de la 22.00 când ești afară, prin cartier. Dar mai presus de tot ce faci, te apreciez că ești. Pur și simplu. Tu, copilul bun, amuzant, optimist, încăpățânat, pasionat până la obsesie, adesea fără chef. Doar TU, fără etichete și catalogări de bun și rău.  Citește și articolul Dragă mamă și tată! scrisoare de la adolescentul vostru   Știu că de acum cele mai frumoase momente din viața ta nu vor fi lângă noi, părinții tăi… și e ok Ești într-o perioadă în care prietenii sunt foarte importanți. Și e ceva normal, e de așteptat, nu e ceva cu care să ne luptăm. Înțeleg că vrei să-ți petreci ziua cu ei, la teatru – unde mai zăbovești 2 ore după cursuri, să stai cu prietenii; pe afară la fotbal cu prietenii cu care te știi de când aveai 2 ani, practic ați crescut împreună. E momentul primelor îndrăgistiri, primele drame și decepții din dragoste, acum e cu mesaje pe Whatsapp și Instagram, dar emoțiile sunt tot acolo. Prezente, intense și confuze. Și știind toate astea îți răspund la mesajul de pe whatsapp: ok, be safe! Totuși nu veni la miezul nopții, ok? și mă rog să fii bine și să am răbdare să nu-ți mai scriu încă un mesaj peste o oră, ci să te întorci acasă și să-ți începi ritualul de seară. Alături de noi, în siguranța și atmosfera obișnuită și banală de acasă (dar dătătoare de calm și liniște).   Te susținem în drumul tău. Nu ești singur și sper să simți asta Am creat un cerc de suport în jurul tău și sper să simți energia tuturor celor implicați. Nu doar eu și tati. Îl ai pe proful de învățare, cel care te încurajează și te ghidează să descoperi că poți, mulțumim, Alexandru, pe domnul profesor de română, cel de matematică, mentorii de la cursurile de teatru, oameni care te susțin și îți suflă vânt în aripi astfel încât să poți progresa nu doar pentru examen, ci pentru viață. Iar susținerea noastră vine nu doar sub formă de oameni cu care te înconjori, modele, mentori, oameni care să te îndrume și să te inspire, ci și sub formă de încredere. Încredere în tine, în alegerile tale, în drumul tău, în deciziile tale. În căderile și revenirile după deciziile mai puțin inspirate. Dar necesare. Căci, nu-i așa, greșeala e cel mai bun învățător.    Suntem mândri de tine și credem în tine! Nu e nevoie să faci ceva anume pentru ca noi să fim mândri de tine. Știu că noi, generația trecută, am fost așa de des învățați că suntem valoroși prin ceea ce facem.

Mai multe »
club de carte principală

Participarea la clubul de carte PPS și ce-ți poate aduce ție

Cei care intră pe pagina ta, Adina, de unde știu că tu organizezi cluburi de carte de 3 ani? Așa m-a întrebat o mamă prietenă, membră și ea în comunitatea Părinți pe sârmă, dar și în grupul extrem de activ și efervescent de lectură. Eu am făcut ochii mari și am zis: Tu știi că ai dreptate. Nu am scris pe blog. Scriu pe grup, pun evenimentele, dar rar am timp să povestesc mai multe. Așa că poate e momentul s-o fac. Era prin 2021, la începutul anului când colega mea, Ina, a venit cu ideea de a organiza un club de carte. Pot să spun că nici nu mai organizasem, nici nu mai participasem la unul. Dar am zis: de ce nu? Așa a apărut, în martie 2021, prima ediție a clubului pe baza cărții: Tot ce nu ți-am spus de Celeste NG, iar primul moderator a fost o altă membră a echipei  Părinți pe sârmă, Adriana Zaharia. Am decis că vor fi lunare, o lună beletristică urmată de o alta cu o carte de parenting/psihologie și am dus-o așa… 3 ani și chiar mai bine. Ieri am avut cel de-al 34-lea club, iar 3 dintre ele au avut parte de ediții duble, fizice și online.  Dacă ești curios care sunt cele 34 de cărți citite și dezbătute la cluburile de carte PPS (părinți pe sârmă), le poți vedea aici, într-un scurt reel.    Și cu ce mă ajută să vin la cluburile de carte PPS? Dacă m-ar trezi cineva noaptea și ar zice: de mâine gata cu cluburile de carte… l-aș lua la bătaie.  Serios, cum să-mi iei bucuria asta, plăcerea asta burgheză, cum zice o bună prietenă. În vremurile acestea trăite pe repede înainte, să reușim, o dată pe lună să ne oprim și să ne conectăm, să discutăm despre o carte, despre idei, despre emoții, despre trăiri… e ceva unic. Dar asta e doar părerea mea subiectivă evident. Mai sunt multe alte motive pentru care ar putea să-ți placă să vii alături de noi sau, de ce nu, să organizezi chiar tu un club de carte cu prietenii sau colegii de serviciu. Am rugat câteva doamne minunate – care au particiapat de mai multe ori la cluburi de carte organizate de mine – să lase mărturia lor despre cum e la cluburile de carte și le-am reunit pe toate în acest articol. Le dau cuvântul femeilor minunate, cu mulțumiri pentru cuvinte și pentru că mi-au permis să le includ testimonialele în acest articol.   O comunitate de împărtășit idei de cărți și nu numai Clubul de lectură al Adinei? Să spun despre el că a fost contextul în care am găsit niște oameni tare frumoși, cu o minte deschisă și mereu dornici de perspective, de schimb de idei și emoții. Sau să spun că a fost locul în care am găsit niște cărți de care nici nu știam până atunci câtă nevoie aveam. Sau că ne-a oferit și surprize precum întâlnirea cu autorul. Sau poate să spun că m-a facut parte dintr-o adevarata comunitate în care zilnic împărtășim idei de cărți și nu numai. Sau că pot să cumpăr mai multe cărți datorită voucherelor cu care Adina vine către noi cu multă generozitate în a împărtăși. Ei bine, toate acestea sunt adevarate. Clubul de lectura al Adinei este un colț minunat cu energie vie și bună, cu zâmbet și idei, cu cărți și gânduri. Mihaela   Experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei Nu știu dacă e o dependență bună, dar vorba unei prietene: decât țigări, mai bine cărți. De când am descoperit cluburile de lectură de la Părinți pe sârmă, aproape că nu mai am loc în bibliotecă. Chiar dacă nu am reușit să ajung la toate, nu am rezistat să nu-mi cumpăr cărțile propuse și chiar unele din cele recomandate de participante. Am fost prezentă mai ales la cluburile de parenting căci acestea mi s-au părut utile și s-au potrivit mai bine și în programul meu, dar sunt convinsă că perspectivele diferite pot să-ți aducă momente de Aha chiar și din beletristică. Luna asta am înghițit cărțile Laurei Panazan si mi-am propus să particip la club nu numai pentu ca mi-au placut și mi-au deschis ochii în multe privințe, dar am ocazia să o cunosc pe autoare și poate chiar să schimbăm impresii. Recomand oricui astfel de experiențe din care pleci îmbogățit cu idei și cu multe lucruri practice care să-ți schimbe în bine relațiile, viața personală și a familiei. Cristina Blândețea și toleranța față de diversitate Nu am participat la alte cluburi de lectură decât în cadrul grupului „Părinți pe sârma”, așa că nu am cu ce să fac comparație, dar voi scrie lucrurile care îmi plac la aceste cluburi. Și îmi plac atât de mult încât în 2 ani am ratat 2 sau 3. În primul rând, nu a fost nicio carte propusă care să nu îmi placă sau cu care să nu rezonez (sigur că unele mi-au plăcut mai mult decât altele, datorită acestor cluburi i-am descoperit, de exemplu, pe Frederik Bachman și pe Virginie Grimaldi, care au intrat în top 5 autori favoriți). În al doilea rând, cluburile sunt moderate cu blândețe și atitudinea participanților este una de respect reciproc: nu dă nimeni cu piatra dacă sunt păreri diferite și părerea niciuneia din noi nu e deasupra celorlate (nici măcar a moderatorilor). Mi se pare foarte interesant cum fiecare observă anumite fațete, cum aceeași idee poate fi privită diferit (prin filtrele personale, desigur). Consider asta un mare plus pentru a crește toleranța față de diversitatea de idei și de oameni din jurul nostru, deci aș zice că aceste cluburi sunt de un real folos în a-i înțelege mai bine pe ceilalți și astfel de a ne ajuta să ne adaptăm mai bine mediului în care trăim. Să mai spun și despre efortul Adinei Giurgea de a ne oferi în mod constant reduceri de la diverse edituri, ba chiar și

Mai multe »