Acum câteva zile a scris una din mamele din comunitatea noastră un strigăt de ajutor care apare des în perioada aceasta, începutul vacanței de vară.
Copilul meu se plictisește! Ajutor! Ce să-i mai dau să facă? Ce jocuri, jucării, cărți să-i citesc?
Ți s-a întâmplat și ție asta, nu?
Mai bine zis, te scoate din minți și pe tine, așa-i?
N-o să încep prin a-ți spune că plictiseala e bună (deși e), că te-ar scoate și mai tare din sărite. Dar o să-ți cer 1 minut de atenție pentru a explora împreună de ce se plictisește copilul tău, ce să faci și ce să nu faci și cum să abordezi plictiseala copilului în funcție de vârsta lui.
Principalele motive pentru care se plictisește copilul tău:
- Are mult timp nestructurat, după ce a fost obișnuit cu tot timpul structurat, organizat, plin de chestii de făcut.
- E obișnuit cu ecranele (care oferă multă stimulare), iar plictiseala este prin definiție o lipsă de stimulare.
- Nu e obișnuit să stea cu sine sau să se joace singur, are mereu nevoie să se joace cu cineva.
- Are nevoie de conectare cu părintele.
Sigur că plângerea lor ajunge la noi ca încă o problemă de rezolvat, sau măcar cu un sentiment de frustrare/iritare că iar îi vei sugera o căruță de lucruri de făcut și iar va zice că niciunul nu e bun.
Pentru că al tău copil n-are nevoie să-i rezolvi tu plictiseala. Să-i dai soluții.
Plictiseala nu e o problemă de rezolvat, întâi de toate. Și dacă ar fi, nu e problema ta, e a copilului.
Ce e de făcut când copilul se plictisește – și-ți spune asta
Nu-i da tu soluția. Soluțiile. Variantele de joc și activități.
Copiii sunt întotdeauna mai mulțumiți și fericiți când și găsesc ei jocuri sau activități de făcut — e nevoie să vină de la ei.
Nu-i da ecrane. Asta nu e o rezolvare, e de multe ori chiar cauza pentru care copilul nu poate să-și găsească nimic de făcut. Nu va ajuta. În caz de urgență, când nu găsești nicio altă variantă, ceva arde și are nevoie de atenția ta, poți face o excepție. Dar cu timp limitat (în funcție de vârstă).
Prima presupunere (generoasă din partea noastră) e că au nevoie de puțină conectare cu noi. Dacă poți lăsa ce faci și îndrepta 5 minute de conectare reală cu copilul, asta poate să-i umple cupa emoțională și apoi să-și găsească singur rezolvări.
Îndreaptă către el oglinda și responsabilitatea.
Ok, te aud, te plictisești. Pățeam și eu la fel la începutul vacanței, îmi venea să mă sui pe pereți. Și pentru că mama mă punea la treabă prin casă dacă-i ziceam că mă plictisesc, stăteam așa cu senzația asta nasoală. Și știi ce? La un moment dat îmi venea o super idee.
Și gata. Dacă zice „eu n-am nicio idee” și dă din picioare, spune-i că ai încredere că o să-i vină ideea. Să mai aștepte puțin.
Și-ți vezi de treabă. Îi dai spațiu. Eventual poți să și pleci din cameră, fă-ți de lucru în altă parte.
Notă importantă: am auzit adesea că părinții au nevoie de replici, de lucruri concrete, ce să spună, ce să facă. Dar nu mereu se potrivește o replică peste tot. Așa că aș vrea să reții puțin porcesul: am validat (da, te înțeleg, te aud, nu e de mirare că te simți așa) apoi am recurs la puțină empatie (și cu o situație concretă că și eu pățeam asta, nu e singur) și, mai ales, nu am combătut, nu am încercat să îl conving de nimic. Am stat acolo cu emoția lui, fără să fug. Ceea ce încercăm să-i învățăm și pe ei.
Și la ultimul pas, i-am pasat înapoi mingea, să paseze el, e rândul lui.
Dar nu toți copiii au nevoie de același răspuns
Ce funcționează la 4 ani nu funcționează la 14, și aici mulți dintre noi ne împotmolim — aplicăm aceeași rețetă la toate vârstele și apoi ne mirăm că nu funcționează.
La copiii mici (3-5 ani), plictiseala e la fel de trecătoare ca și interesul lor pentru orice altceva — trăiesc strict în prezent. Aici, sincer, e singura vârstă la care poți interveni ceva mai direct, dar cu opțiuni puține și concrete, nu cu întrebări deschise. Nu „ce-ai vrea să faci?”, ci „vrei să desenăm sau ne jucăm cu ursulețul?”. La vârsta asta, de multe ori „mă plictisesc” e de fapt „mi-e foame” sau „vreau atenția ta” — deci și aici, primul instinct bun tot conectarea e.
La școlari și preadolescenți (5-12 ani) — vârsta la care, recunosc, „mă plictisesc” devine refren zilnic — copilul chiar poate să-și ocupe mintea singur pentru perioade mai lungi, doar că nu e obișnuit s-o facă dacă tot timpul i-a fost organizat de altcineva. Aici e momentul exact să faci tranziția de la „îți dau eu idei” la „te ajut să-ți generezi tu idei”. O listă sau un borcan cu activități, făcute împreună cu el, dinainte — nu pe loc, în toiul crizei de plictiseală — funcționează mult mai bine decât orice sugestie inventată pe moment. Și da, tot aici riști cel mai mult să cazi în capcana ecranului ca „soluție rapidă”, care creează pe termen lung exact dependența de stimulare externă despre care vorbeam la punctul 2.
La adolescenți, lucrurile capătă o explicație și mai clară: cercetătorii au observat că înclinația spre plictiseală crește constant de la 8 ani și atinge vârful la mijlocul adolescenței, chiar în perioada în care creierul lor (cortexul prefrontal, cel responsabil de autocontrol) e încă în plină dezvoltare. Cu alte cuvinte — plictiseala aia intensă, aparent dramatică, de la 13-14 ani nu e lene sau moft, e parțial biologie.
Rolul tău aici nu mai e nici măcar „te ajut să-ți găsești o idee”, ci mai degrabă întrebarea deschisă: „cum ai vrea tu să rezolvi asta? Îi ceri să gândească, nu să aleagă dintr-o listă. Iar când plictiseala pare cronică, nu doar un moment — merită să fii atent, pentru că la vârsta asta poate fi și un semnal, nu doar o stare trecătoare.
Peste toate vârstele rămâne valabil, totuși, un singur lucru: conectarea vine înaintea soluției. Nu „ce activitate îi dau”, ci „m-am uitat cu adevărat la el azi, măcar 5 minute, fără telefon în mână?”
Ce e, de fapt, plictiseala pentru noi
Știi care-i treaba cu plictiseala? Care e problema noastră?
Că ne e greu nouă să stăm cu emoțiile lor inconfortabile, cu scâncetele și protestele.
Ba mai rău, unii dintre noi ne simțim chiar părinți nasoi că nu putem să rezolvăm problema copilului. Și atunci ține de noi să învățăm să tolerăm inconfortabilul.
Că fix asta-i spunem copilului:
Dincolo de plictiseală e creativitatea, dacă nu o poți tolera pe prima, nu vei ajunge niciodată la a doua și la bucuria aia grozavă că îți poți imagina și poți crea orice. (cel puțin asta le-am spus eu mereu, pentru că știu că e adevărat.)
Dar dacă noi nu putem sta cu emoțiile inconfortabile și cu lipsa stimulării și imediat ne apucăm să facem ceva (butonat telefon, telecomandă, orice) — atunci copilul cum va învăța? De la cine?
Sigur că mai sunt multe lucruri faine pe care le puteți face, dar înainte, nu în timpul crizei de plictiseală. Puteți face o listă cu chestii de făcut, poate e nevoie totuși de mai multă structură în program — e nevoie de un echilibru, nu e normal ca în timpul școlii să ai fiecare minut calculat, iar în vacanță totul să fie la liber.
Iar dacă vrei să afli pe larg cum să te bucuri (nu doar să surpaviețuiești) verii ăsteia și vacanței, îți las un articol să te ghideze.
Voi cum faceți față plictiselii lor — și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, cum facem față plictiselii și lipsei de stimulare a noastre?
