Mai sunt 10-12 zile până la examenul de evaluare națională și știu pe propria piele că inimile voastre, dragi copii și părinți ai copiilor de a VIII-a, dau pe-afară de emoții, îngrijorări, incertitudini, entuziasm sau angoasă. Am trecut și noi pe acolo acum 2 ani cu băiatul cel mare și am promis atunci, în comunitatea Părinți pe sârmă că vom scrie cum a fost pentru noi.
Pentru că dincolo de miza examenului, de presiune, de rezultate, ne ajută să auzim cum a fost și pentru alți oameni. Nu la nivel de cât a luat x și cu cine s-a pregătit, ci la nivele mai profunde – prin ce-a trecut, ce l-a ajutat, ce nu, cum s-a descurcat. Sau chiar: există viață după capacitate?
Nu mi-a fost ușor să scriu povestea asta și acum – după aproape un an și jumătate, o trec din privat (grupul e privat) în domeniul public unde oricine poate citi. Și a fi vulnerabil în fața tuturor, e un act de curaj.
Așa că prima rugăminte, înainte de a trece mai departe, este să respecți povestea noastră și alegerile noastre și să nu pui întrebări intruzive despre adolescentul meu, și dacă simți să ne judeci (asta nu pot eu controla), fă-o în sinea ta.
Am pornit cu rezultatul în minte
Adevărul este că împreună am stabilit că trebuie să ajungă la un rezultat de 8.50 minim, pentru a intra la un liceu puțin mai mult decât de mijloc din București. Am stabilit asta în urma consultării cu mai mulți părinți cu copii care dăduseră la liceu în anul precedent, consultând broșurile cu mediile de intrare de la licee și știind nivelul lui.
Nivel care era destul de praf…
Marea problemă a fost matematica. Matematica pe care o iubea în clasele primare… are o minte brici pentru conexiuni și cifre.
Cel puțin așa credeam până la gimnaziu.
Când a venit gimnaziu – la pachet cu pandemia – dragul de matematică a luat-o în jos. S-a prăbușit de-a dreptul.
Nu doar pandemia și online-ul, ci și profesorii de la școală – mai întâi un profesor în vârstă care le punea tuturor 9 și 10 și ei nu știau nimic, nici el nu știa să le predea…
Apoi dintr-a șaptea unul tânăr, extrem de exigent, dar el era inginer, fără veleități de dascăl și gândea totul pragmatic, pe hârtie, fără să țină cont de copii, de înclinațiile lor, de capacitățile sau limitele lor.
Așteptările de la copiii de a VIII-a – când vine vorba de evaluarea națională
La examene, se așteaptă de la copii să exceleze. Să muncească mult. Să se mobilizeze. Să dea totul. Să înțeleagă care e miza.
Să fie conștiincioși, să lase prostiile, să lase copilăriile și prieteniile, hobbyiurile și bucuriile. Să performeze.
Că acum e acum.
În realitate, performanța stă pe o bază… la care puțini se gândesc și o iau în calcul.
Care e starea emoțională, psihologică, familială a copilului?
Cum e școala, nivelul școlii, nivelul clasei, cam pe unde se situează prin clasa a 6-a, a 7-a?
Care e relația copilului cu învățarea? Cu efortul mental? Cu toleranța la frustrare? Cu încrederea în el și în capacitățile lui?
Care e relația copilului cu familia, cu părinții?
Cum se modifică relația asta (să presupunem că bună) în timpul clasei a VIII-a?
Când părintele exercită, vrând nevrând, mai multă presiune? Când totul se învârte în jurul examenului? Când cel puțin unul din părinți își pune pălăria de profesor și, cel mai adesea, sapă la temelia relației autentice părinte-copil?
Cum se vede copilul, la ce liceu, de ce notă, de ce nivel? Că oricât îi zici tu că trebuie x medie, dacă el nu se vede luând-o, n-o va atinge.
Sunt multe variabile și toate acestea le spun doar din proprie experiență. Iar dreptul la intimitate mă împiedică să spun mai mult.
Dar am zis că vorbesc mai mult despre mine, așa că o să vorbesc despre mine.
Media lui fiu-miu la evaluarea națională a fost de sub 7.50.
Iar emoția mea principală a fost de dezamăgire…
Pe care, o spun cu greutate pe suflet acum, n-am avut cum s-o ascund. A ajuns și la el o parte.
Mi-a luat multe săptămâni, poate chiar luni să-mi dau seama ce s-a întâmplat în interiorul meu de n-am reușit să depășesc această senzație.
Deși în realitate, am mers înainte, am găsit soluții, am completat fișa cum am știut mai bine și a intrat la un liceu potrivit pentru ceea ce își dorește să facă în continuare.
Are prieteni buni, colectiv fain, unii profesori dedicați și alții mai puțin (ca peste tot).
De ce suferim noi părinții așa de mult? Că doar nu dăm noi examen?!
Totuși, nu puteam pricepe ce e cu mine de sufăr în continuare pentru acest rezultat sub așteptări.
Și apoi am început să dau deoparte toate straturile, ca pe straturile de ceapă.
Nivelul meu de implicare a fost foarte mare. Și cu cât investești mai multe resurse de energie, timp, bani, cu atât mai tare te agăți de un rezultat. Cel din mintea ta. Și am avut de lucrat la acceptarea pierderii. Pierderea iluziei, a așteptării neîmplinite.
Fiecare familie oferă susținerea pe care o poate și crede necesară.
Eu o să vorbesc doar despre ceea ce am făcut noi să îl susținem la evaluarea națională:
-
ședințele de terapie (pentru a trece de la paralizia în fața temelor la lucrat zilnic, de la o stimă de sine scăzută la una crescută și conformă cu realitatea, de la teama de a dezamăgi la credința că există soluții și o să-și găsească locul cel mai bun etc);
-
cursurile cu Alexandru Mircea Bordea pe partea de atenție, de efort mental, de concentrare pe sarcină, perseverență, tolerarea disconfortului, pregătire emoțională pentru examen, mentalitate de câștigător și multe altele;
-
meditațiile cu profesori pe care îi plăcea și care îl susțineau, îl încurajau și-l ghidau;
- lecțiile video și testele de la SuperȘcoala pe care le-am folosit constant și ne-au fost de mare ajutor;
-
stat alături de el măcar 3 zile pe săptămână în timp ce-și făcea temele și testele la matematică, mai rar la română (deci ore zilnic).
-
cursurile de teatru (pe care încă le face, de aproape 6 ani) la care nu i-am cerut să renunțe. Deși i-au mâncat din timp, i-au adus multă bucurie, încredere în el, creștere pe partea de gestionare a emoțiilor, latura de perseverență și disciplină, responsabilitate și prietenie.
Poți vedea progresul și creșterea dincolo e rezultat?
Și când am tras linie și am văzut toate acestea am putut să văd că dezamăgirea mea – care era validă din punctul de vedere al investiției și așteptărilor setate poate coexista împreună cu mândria mea.
Că da, a progresat enorm. Pe toate planurile.
De la imaginea de sine, încrederea în forțele proprii, reziliența, perseverența, gestionarea emoțiilor, calitatea lui de bun prieten, susținerea efortului pe termen lung, focusul sporit, conștientizarea mizei și a momentului, dedicarea și implicarea lui fără a pierde și bucuriile și trecerile (finalul clasei a VIII-a, banchetul, sărbătoriri la teatru, spectacole pe scenă), progrese în toate domeniile.
Sigur că a progresat și cu materia, cu notele luate, cu capacitățile lui.
Acesta a fost examenul lui de maturitate și l-a trecut cu brio
Am fost și suntem foarte mândri de el și de evoluția lui – fără a neglija și susținerea noastră continuă și pe muuulte planuri – dar am conștientizat că și dezamăgirea mea a fost reală și cu cât încercam s-o neg mai mult, cu atât mă acapara mai tare.
Aici a fost lecția mea de maturitate emoțională, să realizez că viața e și și , și ambele pot exista, chiar dacă sunt emoții, trăiri, sentmimente opuse.
Dar da, pot afirma acum cu tărie că mândria a fost mai puternică și că fiecare a avut ceva de învățat de aici (M. mi-a comunicat încă din ziua afișării rezultatelor ce lecții a deprins și ce modificări vrea să facă de atunci).
Și am avut și confirmarea că acea credință pe care am avut-o mereu și pe care mi-am hrănit-o constant: că fiecare își găsește locul în viață și sensul lui, indiferent ce nume poartă liceul, facultatea sau ce alegere greșită sau nepotrivită face la un moment dat – acea credință e una benefică și dătătoare de speranță și direcție.
Și pot raporta după aproape 2 ani că încă simte la fel.
Să hrănim încrederea. În noi, în ei, în lume.
Nu știu cum sunteți voi acum, în pragul examenelor (sau în pragul oricăror mari decizii), dar sper că povestea mea, a noastră, să vă aline în vreun fel, să vă facă să nu vă mai simțiți singuri și să vă aducă un strop de încredere că fiecare are drumul lui, steaua lui și că noi putem oferi, sprijini, sădi semnițe, dar nu e drumul nostru. Și nu putem controla nimic din ce va urma.
Dar putem avea încredere în copii. În noi. În lume.
Și să credem cu tărie că iubirea necondiționată pe care le-o oferim și susținerea vor fi o bază destul de bună de la care ei să-și găsească și să-și creeze propriul drum. Oricare ar fi el.
Vă mulțumesc că m-ați primit în gândurile, în casele și în inimile voastre.
