M-am trezit pe la 6.25 deși ceasul era pus să sune după 7. Aud foșnete prin casă, apa curând la baie, cineva se spală pe dinți.
Îmi amintesc: Marc merge la școală devreme azi, chiar dacă e ziua lui.
Face 17 ani azi, dar nu încă.
L-am născut la 20:50, într-o zi însorită de 26 mai, 2009, la Maternitatea Caritas, care nici nu mai există.
M-am trezit din visare, îmi amintesc ce zi e, scutur sentimentul c-aș mai vrea să stau în pat până sună ceasul sau îmi fuge somnul de tot (cum fac adesea, el se pregătește singur să plece, nu mai are nevoie de mine) și ies ușor din dormitor.
Mă îndrept spre camera lui și bat la ușă încet.
Da?, se aude din interior.
Eu sunt, mami, am venit să-ți spun la „La mulți ani! Să fii sănătos și fericit, să ne trăiești”.
Pot să te îmbrățișez?
În loc de răspuns, se apropie de mine și se apleacă puțin în față. Eu fac un pas mai mult decât el și mă întind să-l cuprind în brațe.
Are 1,93 și eu… aveam 1,70 în tinerețe, acum am mai intrat la apă câțiva centimetri:’)
Savurez momentul și-i spun te iubesc, apoi mă duc la bucătărie să-i pun într-o pungă bomboanele de ciocolată pentru la școală, să nu le uite. Din care am sustras una pentru cafeaua mea de dimineață (hai nu mai da din cap dezaprobator. Nu le pasă adolescenților că e deschisă cutia ori ba. Și mai erau și din alea fine, cu cremă neagră, cum știe soțul că-mi plac. Am savurat-o îndelung cu gândul la ziua de azi, cu 17 ani în urmă).
I-am urat o zi bună, l-am întrebat dacă se mai întoarce pe-acasă după școală – că știam că are repetiții la teatru diseară. A zis da.
Ne vedem atunci, îți fac ceva bun de mâncare, îmi zici tu când vii și încropim pe loc. Să ai o zi frumoasă. Spor
Nu-și petrece ziua cu mine, cu noi, Și asta e ok.
M-am întors în pat vreo 15 minute și m-am gândit la că sunt mama unui adolescent de 17 ani.
Și-mi place asta. Am ajuns să mă bucur de fiecare majoritatea momentelor. Nu chiar de toate, să fim serioși!?
L-am serbat deja duminică, adică a fost la fotbal cu prietenii de la teatru și eu cu soră-sa am ajuns în ultimele 30 de minute cu tortul, i-am cântat, le-am dat câte o felie, am făcut o poză cringe, apoi ne-am simțit în plus cu atâta jargon de adolescenți și inside jokes că i-am lăsat în pace să se desfășoare. Să se ducă în gașcă la biliard și o pizza apoi. Și ne-am văzut de drum. A rămas soțul să aibă grijă de ei. Mai de la distanță așa.
Și azi a fost la școală și merge la teatru, zilele când abia aștepta să stea cu noi, să se trezească devreme să își primească cadoul, să îi cântăm și să îl sorbim din priviri au trecut…
Acum lumea lui e … trupa de teatru (îmi pare rău să te dezamăgesc, nu e școala, se descurcă ok la liceu, dar nu pe-acolo își vede viitorul) și asta e ok.
Face teatru de aproape 5 ani, tot eu l-am dus la Victory of Art la un program de vară, fără să am vreo așteptare alta decât să prindă încredere în sine, să se dezvolte, să poată sta pe-o scenă fără să leșine…
Iar acum ne facem sărbători, vacanțe și zile de naștere în funcție de repetițiile sau piesele lui Marc. Așa-i viața de actor… amator. Nu vreau să mă gândesc cum e la profesioniști:)
Acum e momentul să te apuce frica, mamă de adolescent
Tot auzim peste tot, adolescența e montrul ăsta care mănâncă copii, nu-i mai interesează nimic, sunt apatici și miserupiști, anturajul e mai rău ca împielițatul, se revoltă și nu te mai înțelegi cu ei.
Sunt convinsă că e o realitate acolo, un adevăr pe care mulți părinți (prea mulți) îl trăiesc dureros.
Dincolo de realitatea obiectivă, e frica. Frica părintelui de adolescent. Că îl pierde, că se îndepărtează, că lumea e mare și rea, că dacă nu se descurcă și o mie altele.
Știu că pentru mulți părinți momentul ăsta e greu. Când prietenii iau locul familiei, când zilele de naștere nu mai sunt ale tale, când simți că devii mai puțin importantă. Și eu am avut și am momente din astea.
Dar mai mult decât frică, simt… încredere. Că am sădit semințele bune, diverse, destule, că ele rodesc și el merge înainte pe picioarele lui, pe drumul lui, că lumea lui se lărgește. Și că eu tot sunt în ea, dar altfel. Mai în umbră.
Am învățat că a fi mai în umbră nu înseamnă a fi mai puțin importantă. Nu mi-e frică să devin irelevantă.
Aleg să mă bucur că i-au crescut aripi, Și să suflu în ele. Cu aceeași iubire, indiferent că stau mai la distanță acum.
Aleg să fiu susținătoare, când e cazul.
Când mă invită în scenă.
În rest, scena e a lui. Toți anii ăștia au fost un antrenament pentru ca el să se descurce când e singur pe scenă.
Să se descurce pe cont propriu, în majoritatea timpului.
De la mers cu autobuzul, trenul, cu avionul până la organizat zecile de genți cu costume, recuzită. Plus vitaminele, tratamentul, aparatul dentar, apa, hai ia și ceva de mâncare la tine, ba chiar și fixativul e important.
Sigur, noi rămânem acolo la primire și asigurăm serviciul de urgență când e cazul. Cum a fost acum câteva săptămâni, când a trebuit să ajung înainte de spectacol cu ceva ce uitase acasă — esențial pentru piesă.
Am cântărit bine înainte să zic da. Și mi-am amintit că la 16 ani nu eram nici pe departe atât de responsabilă. Că și acum mai uit chestii. Și că nimeni nu-mi spune: suportă consecințele.
Așa că am ajuns. 🙂
Încă mai are nevoie să-l vedem. Să-l admirăm. Să-l ascultăm.
Să ne uităm la el ca la soare.
Să fim serioși, de asta avem nevoie toată viața.
Și sper să nu uităm asta doar pentru că la anul va avea 18 ani, peste 2, 20 și nici când o avea 30 și proprii lui copii (zic, cine știe 🙂
Azi, de ziua ta, dragă Marc, vreau să-ți spun că…
Sunt norocoasă, binecuvântată, bucuroasă să-ți fiu mamă.
Încerc să savurez fiecare moment și să mă bucur de drumul tău.
Când descoperi lumea, când visezi cu ochii deschiși, când râzi prea tare și vorbești prea mult.
Încerc să îți ofer libertatea să faci propriile alegeri și propriile greșeli, să înveți din propriile căzături, să celebrezi fiecare reușită.
Încerc să nu uit că misiunea mea e să-ți dau drumul și să îți susțin zborul, nu să te țin la sol, în siguranță, lângă mine.
Te iubesc și cu puțin noroc, prietenii tăi nu vor citi articolul;), iar tu îl vei citi la un moment dat în următorii 10 ani <3
