Uncategorized

pozitivitatea toxică titlu

Pozitivitatea toxică sau cum ne băgăm emoțiile sub preș

octombrie 26, 2023

Adesea mă gândesc cum comunitatea Părinți pe sârmă este o oglindă destul de fidelă a lumii noastre, a părinților români. Și modul în care postăm, răspundem sau intrăm în dialog spune foarte multe despre noi. Și dacă atunci când suntem în fața tastaturii, a unui mesaj de la un străin poate reușim să ne păstrăm o anumită obiectivitate, imparțialitate (deși adesea filtrele noastre își fac rapid apariția dacă nu suntem foarte conștienți), în fața celor dragi ne permitem să fim mai relaxați, să fim noi înșine, să spunem ce ne trece prin cap. Și te trezești într-o zi când puiul tău e trist că un copilaș din parc nu se joacă cu el, că-i spui: Nu mai face atâta caz din asta! Privește partea bună, poți să te joci singur cu toate jucăriile.  Ce mesaje ai primit despre tristețe? Despre emoții? Acum câteva zile am participat la gala aniversară a asociației Din grijă pentru copii  și scriind acum mi-am amintit de mesajul psihoterapeutei Raluca Anton, despre moștenirea pe care o lăsăm copiilor. Moștenire adesea inconștinetă, de la mama, de la bunica, poate chiar de la mai multe generații înainte. Dacă tu ai crescut într-o casă unde emoțiile așa zis negative (nu există emoții negative, toate sunt bune, ne transmit un mesaj important, ne ajută, am scris mai multe despre asta aici ) erau evitate, invalidate sau erau minimizate, bagatelizate ca și cum nu sunt importante, atunci e foarte ușor să aluneci în același comportament. Este ceva cunoscut, o replică pe care poate ai auzit-o de zeci și sute de ori, și reacționezi extrem de rapid, pe același model. Primim mesaje din generație în generație cu privire la sine, la ceilalți și la lume. Așa ni se transmit credințele despre relații, iubire, siguranță, independență, moarte, bunăstare, bani, performanță, etc. ne-a povestit Raluca Anton. Ca să treacă din generație în generație, au nevoie de aceste 2 elemente: să vină de la cineva apropiat și să existe o emoționalitate negativă. Cu aceste informații în minte, să explorăm puțin mesajele automate care emană pozitivitate. Dar una toxică.  Capul sus! Gândește-te la partea plină a paharului! Gândește-te la ceva frumos și vei trece mai repede peste asta! Totul se va rezolva, nu-ți mai face atâtea probleme! Capul sus! Se putea și mai rău. Gândește-te că altora le e și mai rău! Nu primești niciodată mai mult decât poți duce! De câte ori n-am auzit astfel de mesaje? Sau, dacă e să fim sinceri, de câte ori nu le-am spus? Și de câte ori nu le folosim cu noi înșine… Toate aceste mesaje au un lucru în comun: pozitivitatea toxică. Într-o vreme, a fost chiar un curent, o modă, au apărut sute, poate chiar mii de cărți, articole și cursuri despre cum să fii pozitiv, ce efecte benefice are pozitivitatea asupra noastră, cum să vedem mereu curcubeul din ploaie, să fim happy-happy 24 de ore și 7 zile din 7, că așa vom atrage numai lucruri bune. Sigur că există beneficii, multe și demonstrate științific, în a gândi pozitiv. Într-o lume care abundă în negativitate și nenorociri, avem nevoie să fim optimiști, să ne încurajăm unii pe alții, să ne ridicăm când am căzut sau ne e foarte greu.  Când pozitivitatea devine toxică Dar pozitivitatea devine toxică când ea generalizează că tot ce avem nevoie e să fim pozitivi și fericiți; când invalidează emoțiile și tinde să minimalizeze/ascundă sau ignore emoțiile dificile (numite și negative), când compară experiența ta cu a altora cărora le e mult mai rău astfel că tu ar trebui să te simți recunoscător pentru ceea ce ai și trăiești în ciuda modului în care te simți. Nu mă înțelegeți greșit, și eu am picat în plasa asta o perioadă, și nu orice atitudine pozitivă e una toxică. A fi optmist și pozitiv are clar efecte benefice asupra noastră. Însă pozitivitatea toxică declanșează rușinea care se adaugă experienței neplăcute prin care trec deja. „Alții o duc mai rău și eu mă plâng pentru atâta lucru, ce-i în neregulă cu mine?” Cu siguranță, ea descurajează conectarea cu ceilalți Dacă temerile, îngrijorările și provocările noastre sunt mereu întâmpinate cu invalidarea emoțională, cu minimizare, cu necesitatea de a pune o mască de pozitivitate în ciuda a ceea ce simțim în interior, cam care sunt șansele să ne deschidem față de acea persoană din nou? Pozitivitatea toxică ne afectează sănătatea mintală, dar și pe cea fizică Probabil că îți dai seama cum pozitivitatea toxică atrage o minimizare a ceea ce simțim și chiar o negare a emoțiilor. Psihologii vorbesc despre suprimarea emoțiilor în cazul pozitivității toxice care le face mai intense și mai greu de gestionat. Mi-a plăcut mult o metaforă folosită de Mary Jo Kreitzer, profesor în alăptare, director al unui centru de de spiritualitate și vindecare de pe lângă Universitatea din Minnesota. E ca și cum ai încerca să ții niște mingii de plajă sub apă. În cele din urmă, îți vor aluneca din mâini și vor țâșni la suprafață – adesea în moduri neașteptate, necontrolate. Sănătatea mintală e clar afectată de pozitivitatea toxică, însă ce e îngrijotător este că îți poate afecta și sănătatea fizică. În acest articol cuprinzător despre pozitivitatea toxică poți citi despre un studiu publicat în Journal of Psychosomatic Research  a cărui concluzie sună alarmant. Oamenii care își gestionează emoțiile prin suprimare erau mult mai probabil să înceteze din viață în timpul studiului, din orice motive, inclusiv de cancer. Ai simțit această pozitivitate toxică până acum? Cum a sunat? Cum s-a simțit? Sigur că ar merita să explorăm într-un articol moduri de gestionare a acestei pozitivități toxice, atât în noi înșine, cât și în relația cu ceilalți. Cum îi facem față când apare? Cum ne asigurăm că nu suntem chiar noi cei care comunicăm astfel? Însă pentru moment mă voi rezuma la a deschide dialogul despre acest subiect. Plus imaginea de mai sus pentru a vedea cu ce putem s-o înlocuim, doar un punct de pornire în abordarea sănătoasă a emoțiilor noastre. Observă-te o săptămână în relație cu tine însuți/însăți, în dialogul interior? Ai tendința de a băga sub preș emoțiile și a te îmbărbăta

Mai multe »
Terapie de cuplu - interviu

Copilul sau relația de cuplu… aceasta este întrebarea

iunie 6, 2023

Mai țineți minte cele două cărți despre un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu? Metafora atât de sugestivă pentru cele două roluri în cuplu a fost scornită de Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu și autoare, prietenă a comunității noastre despre care ți-am mai povestit. Și pentru că după citirea ambelor ei cărți și live-ul de pe grup de acum un an, tot mai aveam niște întrebări pentru Laura, am rugat-o să ne dea un interviu… sau, mai degrabă, aș spune că am invitat-o să țeasă, alături de noi, o poveste despre Ea și EL, despre familie, despre IUBIRE.   Bună ziua, tuturor! Mulțumesc pentru invitație, Adina. E o bucurie și o oportunitate pentru mine să mă adresez comunității Părinți pe sârmă, să pledez pentru iubire în fața unui auditoriu „încercat” și totuși interesat de o temă de suflet.   Întâi a fost iubirea. Din doi au devenit 3. Cum influențează relația de cuplu venirea pe lume a unui copil? E întrebarea cea mai potrivită pentru această comunitate și mă ajută să explic adjectivul „încercat” de mai sus. Dar cred că orice părinte știe răspunsul din prima lună a sa în acest rol provocator: lucrurile se schimbă radical în cuplu odată cu venirea copilului. Eu doar certific ceea ce ați trăit cu toții pe pielea voastră. A fi părinte aduce foarte multe responsabilități, ne obligă să ne inventăm abilități peste noapte, ne sufocă toate celelalte roluri ale noastre, atentează la timpul, energia și importanța relației de cuplu. Până la urmă, dacă ne gândim, înțelegem că e chiar necesar ca o mama să poată renunța la cariera pe care o pune în stand-by un timp, la unghiile perfecte, la ieșirile cu prietenele, etc. E sănătos ca un tata să își poată lăsa de-o parte hobby-urile, amicii sau serialul preferat. E nevoie ca ei să dea totul spre puiul abia născut… care nu mai lasă loc nici de prea multă intimitate. Îmi amintesc că la doar o lună după nașterea primului nostru copil, ne întrebam: oare ce făceam cu timpul acum o lună? Părea infinit în comparație cu goana în care trăiam acum, ca niște slujbași pe plantație pentru puiul nostru, cu tot entuziasmul începutului. Și totuși, cuvântul cheie în acest răspuns este… „un timp”. Dacă la început pare că nu mai e loc de nimic altceva, e benefic să ne întoarcem la celelalte roluri mai devreme sau mai târziu. Iar rolurile de iubiți sunt precum cele de părinți pentru un alt copil mai mare: nu pot suporta prea multă amânare. Nu-i putem spune celuilalt copil: „nu mai am timp și energie pentru tine acum!” Vom găsi modalități de a adapta relația cu el la noua situație. Vor fi amânări și frustrări, dar nu renunțări definitive. Iar timpul micșorat va fi de calitate, cu o concentrare a prezenței și a dedicării părintelui. La fel e și în cuplu: vom pândi și vom fura timp pentru „noi doi”. Pentru că el ne dă energie să facem față noilor provocări. Să ne sprijinim unul pe altul, să ne povestim nereușitele zilei, să ne alinăm și să ne îmbărbătăm reciproc, toate acestea fac din rolul de partener de cuplu o resursă pentru rolul de părinte. Împreună e mai ușor. Și fizic, și emoțional. Un părinte e „încercat” de două ori. O dată pentru că a fi părinte depășește ce și-a imaginat individul înainte (și prin complexitate, și prin frumusețe, amândouă fiind copleșitoare). A doua oară pentru că iubirea pare să nu mai aibă locul pe care inițial îl patrona și acum e nevoie de efort pentru a-l crea. Deci și relația de cuplu trebuie reinventată, adaptată, concentrată. Credința mea este că deși initial cele două roluri (de partener și de părinte) intră în concurență, putem face loc în inimă amândurora. Așa cum facem loc iubirii pentru al doilea copil. Doar modelele celor de dinaintea noastră ne fac să credem că e de ales copilul și de pus pe locul doi relația de cuplu. Sau că trebuie să ne sacrificăm renunțând la noi ca indivizi, la carieră sau la dreptul nostru de fericire în amor pe altarul iubirii față de urmași. Nu e de ales între rolul de mamă și cel de femeie sau între rolul de tată și cel de bărbat. E loc și nevoie de toate. Ba mai mult, ele se completează și ne definesc într-un mod plenar.   De ce are nevoie copilul de la părinții lui ca și cuplu? Cum ajută sau influențează o relație de cuplu bună versus una deficientă creșterea puiului? Copilul are nevoie chiar de la naștere de ambii părinți. Pentru că mama se va epuiza fără să aibă spatele asigurat de tata. Chiar dacă rolul mamei în alăptare, de exemplu, este primordial, cu cât e mai prezentă și figura tatălui în viața și în gestionarea zilei unui copil, cu atât el se va dezvolta mai armonios. Părinții ar trebui să fie pilonii de bază de la care pleacă alte ramificații relaționale. Răspundeam cândva cuiva din grupul Părinți pe sârmă că nicio supermamă nu va putea oferi totul. Un copil e mai bogat atunci când are, pe lângă grija și căldura mamei, ghidajul și încurajarea tatălui, plăcintele și poala bunicii, poveștile și glumele bunicului. Toate sunt feluri de a primi afecțiune. A rămâne doar mama figura de atașament e prea puțin și poate fi sufocant, în același timp. Părinții sunt Adam și Eva, spun eu. Modelul de masculin-feminin este dat de relația lor. De la ei aflăm cum sunt femeile, sunt sunt bărbații, ce șanse are iubirea pe planeta asta, ce fel de fete sau băieți suntem. Avem nevoie să aflăm de la ei că părinții noștri sunt diferiți, că uneori au conflicte venite din aceste diferențe, dar că ajung să se asculte reciproc și să adune cele două viziuni. Ne influențează negativ să îi credem identici, într-o înțelegere perfectă („nu se certau niciodată”) sau într-o luptă fără sfârșit („nu se ascultau niciodată suflet cu suflet”). E dureros și traumatizant pentru copil să îi perceapă pe unul

Mai multe »
Cititul cu voce tare - #zici2023

Cititul cu voce tare – de la naștere la 8 ani și peste

februarie 1, 2023

În articolul precedent, ți-am povestit despre Cele 9 beneficii ale cititului cu voce tare , ți-am oferit o multitudine de argumente pentru a începe să-i citești puiului încă de la naștere, cu beneficii incredibile pentru creșterea și dezvoltarea creierului, a memoriei, vocabularului, imaginației, dar și empatiei și relației părinte-copil. În articolul de azi ne vom concentra pe răspunsul la întrebarea cum să citim cu voce tare copilului, în fiecare etapă de dezvoltare și am decis să-l public chiar azi, 1 februarie 2023, pentru a sărbători Ziua Internațională a Cititlului Împreună, #ZICI2023. Cei mai mulți părinți pornesc cu dorința de a le citi celor mici în fiecare zi, cu mare entuziasm însă acest cum să citesc le dă mari bătăi de cap părinților iar aici ne-am propus să vă ajutăm să îmbunătățiți situația. Cum să citești cu voce tare bebelușului de la naștere la 1 an Ce să-i citesc mogâldeței de câteva luni? Că nici nu mă înțelege? Oricum doarme mai toată ziua… Cam asta gândesc mulți părinți și nu-i învinovățim, e greu să fii părinte de bebeluș, multe nopți nedormite, stat cu bebelușul în brațe toată ziua în timp ce încerci să te și hrănești sau să mai faci ceva de mâncare. Dar acest prim an de zile al bebelușului este o perioadă de transformări incredibile la nivel cerebral, iar cititul cu voce tare îl poate ajuta, la fel și să stai de vorbă cu el, adică să-i vorbești și să aștepți răspunsul lui (non-verbal sau gângurit) și apoi să îi răspunzi cererii sau nevoii lui. Pentru a răspunde la întrebarea cum mai concret, vedeți infograficul creat de noi pentru această perioadă. Copilul mereu în mișcare, de la 1 la 3 ani Dacă înainte foloseai cititul pentru a-l mai adormi pe bebeluș, acum copilașul tău de 1, 2 sau 3 ani e tot timpul în mișcare, nici gând să mai adoarmă, mai degrabă ai impresia că nu aude nimic. Ce rost are să-i citesc că oricum nu ascultă? Da, așa pare să se întâmple de cele mai multe ori când vrei să-i citești copilului tău mic, el găsește mereu ceva de făcut, de explorat, de descoperit, de băgat în gură sau meșterit. Aceasta este perioada de explorare și de descoperire a lumii, cu toate minunile ei. Însă nu vă descurajați. Copiii au nevoie în continuare de aceste momente zilnice pentru dezvoltarea limbajului (de multe ori pasiv, adică îl înțeleg, dar nu-l pot reproduce încă), pentru sentimentul de familiar și siguranță pe care i-l conferă dar și pentru interacțiunea dintre voi și multe altele despre care puteți citi în imaginile de mai jos. Cum îi citești copilului tău preșcolar Bebelușul tău a crescut acum și e în perioada de preșcolaritate. Poate nu merge încă la grădiniță însă el e deja pregătit să absoarbă mai multe despre lume, să afle, să cunoască și să-i răspunzi la sutele de întrebări pe care ți le adresează zilnic. Copilul începe să fie pasionat de dinozauri, de animale, de mijloace de transport, de desenat și câte și mai câte. Așa că îi va face plăcere și va reuși să-și mențină atenția trează pentru mai mult timp dacă îi citești cărți despre domeniile lui de interes. Acum lectura devine și mai interesantă, el știe să vorbească și va pune multe întrebări, te va întrerupe, îți va povești când a pățit și el la fel ca personajul de poveste și multe altele. Află mai multe despre cum poți răspunde întrebărilor copilului fără a-i strivi entuziasmul și curiozitatea specifice vârstei, în imagini. Pentru o sesiune de lectură reușită aveți nevoie de ingredinte precum amuzamentul, informații noi și surpinzătoare, ilustrații colorate și expresive și o poveste simplu de urmărit și înțeles.   Cititul cu voce tare trebuie să continue și după ce copilul începe să citească singur Acum că poate citi Harry Potter singur, doar n-o să-i mai citesc seară de seară?! Gata, e mare acum! E treaba lui! Cam așa gândesc majoritatea părinților iar realitatea este că doar 17% dintre părinți încă le mai citesc copiilor după vârsta de 9 ani, conform rapoartelor despre obiceiul de a citi în familie publicate de Scholastic. Există oare beneficii în a le citi copiilor cu voce tare și după această vârstă? Răspunsul simplu și scurt este DA. Pe larg promit un articol în viitorul foarte apropiat.  Însă pentru a răspunde întrebării cum să citim copiilor în primii ani de școală și cum să facem trecerea de la cititul cu voce tare exclusiv la cititul indvidual, vă oferim un ghid extins în imaginea de mai jos. Acest infografic este menit să te ajute să păstrezi ritualul zilnic al cititului cu voce tare și să-l îmbogățești cu amuzament, cunoaștere și avansarea, pas cu pas, spre un cititor independent. Cititul cu voce tare nu mai e un mister pentru voi acum, așa e? Sperăm că articolul nostru v-a furnizat toate informațiile de care aveți nevoie pentru a stabiliza obiceiul de a citi cu voce tare zilnic puiului tău, indiferent că are 6 luni sau 9 ani. Vă sfătuim să-l salvați și să-l consultați ori de câte ori simțiți că aveți dificultăți în sesiunile de lectură ori copilul vostru trece la o nouă etapă de dezvoltare și să ne lăsați feedback-ul vostru la comentarii sau întrebări la care aveți nevoie de răspuns. Mențiune: Acest articol a fost scris de mine, Adina Giurgea, în urmă cu 3 ani în cadrul campaniei despre care se menționează în toate imaginile, inițiat de editura Cutiuța cu povești (la care lucram atunci și care s-a desființat în 2021), și Bookisit singurul târg de carte second hand pentru copii din România al cărui co-organizator sunt. 

Mai multe »
atenție - imagine principală - parinti-pe-sarma

Lasă-l, dragă! Face așa doar pentru atenție!

mai 4, 2022

Știi când copilul te trage de fustă, scrie pe pereți sau se trântește pe jos și se găsește cineva (bunica, vecina, vreun trecator sau chiar partenerul, uneori chiar noi, să recunoaștem) care-ți zice „Lasă-l, dragă, nu vezi că vrea doar atenție?!” Până la urmă cum e cu căutarea de atenție a copiilor? De unde au învățat-o? Cum îi dezvățăm? E mai bine să-i ignorăm până le trece sau cum să facem? Răspunsurile la aceste întrebîri și multe altele, le găsiți în articolul meu de azi. ATENȚIE: e un articol lung!   Și dacă am înlocui termenul de „căutator de atenție” cu „căutător de conectare”? Atenția înseamnă conectare pentru copil. Copiii au nevoie de atenție precum plantele au nevoie de soare și apă. Acești copii nu sunt copii răi, răsfățați, obraznici sau alte etichete negative, ci doar caută conectarea cu persoanele cele mai importante din viața lor și au o nevoie de bază neîmplinită: atenția și iubirea. Copilul învață din experiență cum să-ți atragă atenția Prin încercare și eroare, pe măsură ce cresc, copiii înțeleg ce le atrage atenția adulților și ce-i îndepărtează. Pentru că cei mici sunt dependenți de noi, fac orice pentru a obține dragostea și hrana emoțională (atenția) de care au nevoie. Totuși, când copiii nu primesc un răspuns consistent și constant la semnalele lor, devin disperați. Teama de abandon amenință supraviețuirea fizică și emoțională a copilului. Din lipsa de suficientă interacțiune pozitivă, copilul va dezvolta tactici negative pentru a atrage atenția adulților. Ne spunem că noi le oferim copiilor timpul și atenția noastră din plin. Totuși, care este calitatea acestei atenții? Cât timp putem sta conectați la copil, fără vreun telefon în mână, fără să facem mâncare sau să aranjăm câte ceva prin casă? Și de câte ori nu ne trezim că stăm cu copilul, însă discutăm cu partenerul peste capul copilului ori ne zboară mintea la ce avem de făcut, de mâncat, ce ne așteaptă la job? Cum să răspundem acestor comportamente de atragere de atenție 1. Găsește motivul din spatele comportamentului Comportamentul este un mesaj, o comunicare către noi, cu cât reușim să înțelegem acest lucru mai repede, cu atât vom reuși să răspundem nevoilor reale ale copilului mai ușor și să intrăm în conflict mai rar. 2. Oferă-i timpul tău (deci atenția ta, intenționat) Soluția despre care am vorbit adesea în articolele mele din ultimii 4 ani este petrecerea unui timpul special, în care să-i acordăm atenție 100% copilului. E evident că nu putem petrece ore în șir 100% conectați la copii și nu asta este nevoia lor ci să petrecem 15-30 de minute de timp special cu ei, timp de joacă și conectare, fără întreruperi, fără distrageri, fără dojeni, doar conectare profundă, prin joc, ascultare și atenție pozitivă. Este de preferat ca aceste minute de timp special să se realizeze zilnic sau măcar o dată la 2 zile și să se facă individual, cu fiecare copil în parte, în condițiile în care aveți mai mulți copii. 3. Dă-i timp și spațiu pentru joaca liberă Ideea centrală este că un copil care este suprastimulat, cu un program rigid și încărcat, eventual care este și impus, căruia nu i se dau opțiuni de a alege sau de a refuza o anumită activitate, se va răzvrăti împotriva acestei lipse de timp liber, de libertate, prin comportamente negative. 4. Concentrează-te pe comportamentele pozitive Sau, cu alte cuvinte, surprinde-l când e bun mai degrabă decât când face lucruri cu care nu ești de acord. Caută ocaziile în care poți să faci o remarcă pozitivă, când poți să-l lauzi (în mod real, concret și specific nu laude goale) și să-i apreciezi eforturile, strădania, realizarea sau măcar intenția. 5. La fel de important este ca tu, ca părinte, să-l vorbești de bine pe copil celor din jur Cât de des nu auzim părinți care se plâng de copiii lor altor părinți, bunicilor sau învățătoarei, eventual și cu el prin zonă? Copiii au nevoie să știe că îi apreciem și că îi vedem cu adevărat nu că au un polițist în jur care vrea doar să-i amendeze când greșesc. 6. Folosește des cuvintele de apeciere și de încurajare Un copil care are constant nevoia de a fi văzut și auzit, este un copil nesigur pe el, cu o încredere în sine șubredă sau slăbită. Acest lucru ne indică unde e nevoie să lucrăm, cu jocuri și activități, cuvinte și atitudini care să-i construiască încrederea în sine. 7. Rezistă tentației de a oferi atenție negativă Cu alte cuvinte, când vezi că al tău copil se poartă irațional/ nepotrivit, rezistă tentației de a-l certa, a țipa, a-l cicăli sau a-i ține morală. Reacțiile negative nu vor face altceva decât să întrețină ciclul interacțiunilor negative. Folosește limitele ferme, dar blânde pentru a opri comportamentul, fără a acorda atenție negativă. Și probabil ați mai auzit și de faptul că atenția negativă e mai bună decât nimic, că e tot atenție, dar tot rămâne întrebarea: De ce îmi cere copilul atenție prin comportamente negative și nu alege să o ceară pur și simplu? Aici, primul răspuns care-mi vine în minte e că nu sunt adulți. Le cerem să știe să-și gestioneze emoțiile, să comunice asertiv și să descifreze exact ce au nevoie, dar asta e o performanță demnă de un adult. Și nu unul obișnuit, ci unul matur emoțional. Până atunci, e mult muncă de detectivi de făcut, de ascultat și pus piesele puzzle-ului împreună. 8. Renunță la vinovăție Trebuie să fim conștienți că nu suntem vinovați de tot ce face copilul așa cum nu suntem responsabili de toate reușitele lui. Lumea îi judecă foarte mult pe părinți și e foarte greu să faci față presiunii sociale când copilul tău face o criză sau se tăvălește pe jos într-un magazin, dar părerea lor nu e responsabilitatea ta. Nu reacționa împins de presiunea momentului că veți face mai rău și copilului și relației voastre. Mai degrabă, întoarce-te la regulile de bază, asigură-l pe copil că e în siguranță, iubit și înțeles și căută cauza comportamentului. Cum comportamentul părinților întreține acest circ vicios

Mai multe »