9 idei transformatoare pentru care ar trebui să citești cartea lui Gabor Mate

Deși am citit zeci, poate sute de cărți de parenting, puține m-au influențat atât de mult cum a făcut-o cea a lui Gabor Mate și Gordon Neufeld, Ține-ți copiii aproape. De ce părinții trebuie să conteze mai mult decât anturajul. 

Și asta nu doar pentru că are o mulțime de informații valoroase pentru creșterea copiilor, ci și pentru că am citit-o de 3 ori deja. Prima oară am ascultat-o în format audio, în engleză, apoi am citit varianta mai veche, și, în sfârșit, la începutul lui 2025, am citit ediția cea mai nouă plus ascultat ici colo pe Voxa.

Am ales să începem anul la cluburile de carte organizate de mine pentru comunitatea Părinți pe sârmă, cu această carte și deține recordul la interes. Oare de ce?

Am decis să adun în acest articol câteva idei care merită toată atenția și gândurile noastre, pot fi puse în aplicare și pot aduce o schimbare marcantă în relația cu proprii copii.

Ideea fundamentală a cărții

Mă gândesc că cei mai mulți oameni care citesc aceste rânduri au auzit de Gabor Mate, deși mai puțini îl știu pe co-autorul acestei cărți, Gordon Neufeld, doctor în psihologie, ce a dezvoltat teoria celor 6 stadii ale atașamentului și alte principii valoroase pentru relația părinte/copil, pornind de la teoria atașamentului celebrului John Bowlby.

Cele aproape 500 de pagini ale cărții sunt dedicate relației dintre părinte și copil, relația de atașament văzută prin lentile diverse, de la psihologie, neurologie sau antropologie, pentru ca orice părinte să înțeleagă cât de vitală este această relație pentru dezvoltarea copilului, pentru sănătatea lui mintală, pentru direcția vieții, pentru maturizarea sănătoasă și deplină a celor mici.

Atașamentul sănătos și solid al copiilor față de adulții din viața lor (în principal, părinții, dar nu numai) este pus în antiteză cu atașamentul față de camarazi (sau egali/prieteni, iar dacă nu ești fanul acestui termen, o să îți cer să fii îngăduitor, căci îl vei întâlni des în articolul meu, deoarece acesta a fost termenul ales la traducerea acestei ediții).

Dacă vrei să afli care este stilul tău de atașament (care influențează modul de creștere a copiilor) în urma căruia vei primi rezultatul ce include trăsăturile la copii, dar și adulți, completează testul. 

Periculoasa fugă de sentimente

Una din ideile care m-a impactat cel mai mult în carte a fost legată de această cultură a anturajului unde să fii acceptat este egal cu să fii cool, degajat, indiferent, să nu te atingă nimic. 

Or, noi, ca ființe umane suntem cea mai vulnerabilă specie (foarte interesantă originea cuvântului, din latinescu vulnerare, a răni).

Atunci de unde vine acest scut, această mască? Eu, personal, nu am crezut niciodată în concluziile multor părinți din comunitate care spuneau că ai lor copii sunt pur și simplu nepăsători.

Copiii capabili de emoții precum tristețea, frica, pierderea și respingerea ascund adesea aceste sentimente de camarazi pentru a nu se expune la ridiculizare și atacuri. Invulnerabilitatea reprezintă un camuflaj pe care îl adoptă pentru a se pierde în mulțime, dar la care renunță rapid atunci când se află în compania persoanelor față de care se simt în siguranță să-și arate adevăratul sine.

Gabor Mate spune că acest mecanism de apărare, prin mascarea propriului sine față de prieteni, nu i se pare cel mai îngrijorător.

Ci acei copii care aspiră să fie invulnerabili și duri, nu doar la școală, ci în general.

Cu siguranță, ai noștri copii nu fac parte din acele categorii, însă nu e de neglijat avertismentul autorilor privind efectele devastatoare ale respingerii copiilor noștri de către camarazi, atunci când ei nu au o relație de atașament puternică cu părinții.

Atașamentul copiilor față de noi acționează ca un scut protector care îi apără de cruzimea sau nepăsarea prietenilor care altfel se poate dovedi extrem de dureroasă, copleșitoare chiar.

Concluziile studiilor au fost fără echivoc: cea mai bună protecție pentru un copil, chiar și pe parcursul adolescenței, este atașamentul puternic față de un adult. Cel mai impresionant dintre aceste studii a implicat 90.000 de adolescenți din 80 de comunități diferite alese ca eșantion cât mai reprezentativ pentru Statele Unite. Prima concluzie a fost că adolescenții cu legături emoționale puternice față de părinți erau mult mai puțin predispuși să manifeste probleme cu drogurile și alcoolul, să aibă tentative de sinucidere sau să se angajeze în comportamente violente și activitate sexuală timpurie.

Se pare că la aceeași concluzie a ajuns și psihologul american Julius Segal (citat în carte drept un pionier strălucit în cercetarea cauzelor rezilienței la tineri). Acesta spune că cel mai important factor care îi împiedică pe copii să fie copleșiți de stres este prezența unui adult carismatic în viața lor, o persoană cu care se identifică și de la care își iau puterea.

Tot el spune ceva ce aș vrea să-mi tatuez și să transmit tuturor părinților care sunt în căutare de soluții, cel mai adesea în afara lor sau la copil:

Nimic nu va funcționa în absența unei legături afectuoase indestructibile între părinte și copil. Julius Segal

De ce prietenii nu pot îndeplini nevoile reale ale copiilor și adolescenților

Deși teza cărții Ține-ți copiii aproape este legată de nevoia atașamentului copiilor de părinți și puțin cam mult focus pe blamarea atașamentelor față de prieteni/egali (părere personală și împărtășită de mai mulți participanți la clubul de carte), autorii aduc niște argumente extrem de valoroase care ne pot ajuta pe noi, părinții, să înțelegem că deși prieteniile pot fi importante pentru copii, ele nu pot îndeplini unele nevoi esențiale ale copiilor.

Fiind nesigure, atașamentele față de camarazi nu pot aduce liniște unui copil

Copilul atașat sigur de un adult hrănitor, iubitor și disponibil îi oferă copilului libertatea de a se simți iubit, dorit, plin și de a explora, de a se diferenția. Or, când e vorba de un atașament față de egali, ființe imature, copilul va fi permanent în căutare de aprobare, iubire și sentimentul că e important. Și pentru că aceste nevoi nu pot fi îndeplinite, copilul va fi mereu agitat și în căutarea apropierii față de acel camarad.

Există o excepție, spun autorii, prietenia între copii care au fiecare atașamente sigure față de adulți.

Copiii orietați spre camarazi sunt incapabili să se simtă împliniți

Pentru ca un copil să se simtă împlinit are nevoie de sentimente profunde și să se simtă vulnerabil. Însă acest lucru se întâmplă din ce în ce mai rar în relațiile dintre camarazi, tocmai din teama de respingere sau rănire.

De aici, spun autorii, vine și obsesia de a fi mereu în preajma camarazilor. Pentru că această expunere nu îi lasă satisfăcuți, ci tânjind spre mai mult.

Obsesia pentru contactul cu prietenii e întotdeauna mai intensă după expunerea la anturaj, indiferent dacă are loc la școală, în pauze, în serile petrecute la prieteni, în ieșirile cu clasa, excursii sau tabere. Dacă contactul cu prietenii ar fi satisfăcător, interacțiunile ar conduce automat la creșterea jocului autogenerat, a solitudinii creative sau a reflecției individuale.

Când părinții obiectează că nu îi pot refuza copilului nevoia de a se vedea cu prietenii (în astfel de situații obsesive), Gabor Mate sugerează că ar fi mai lipsit de responsabilitate și crud să-i satisfaci pofta care alimentează această obsesie.

Tu ai auzit de prima carte cu povești reale, autentice, necosmetizate despre viața de părinte culese de la părinți pe sârmă ca și tine? Folosește codul martie pentru o reducere de 25% la achiziție. 

Maturizarea nu se poate face la comandă

Maturizarea este un proces ce durează până după adolescență – sigur ai auzit despre faptul că al nostru creier nu se maturizează complet până la 25 sau 28 de ani – însă maturizarea de care vorbesc autorii e chiar mai complexă.

Autorii descriu pe scurt cum arată această maturizare: prima etapă este o scindare sau diferențiere, urmată de o integrare a cât mai multor elemente separate.

Pe măsută ce ne maturizăm, creierul nostru dobândește capacitatea de a face legături, de a avea simultan percepții, gânduri, sentimente și impulsuri diferite fără să devenim confuzi în gândire sau paralizați în acțiune. Aceasta este capacitatea pe care am numit-o „funcționarea integratoare” când am vorbit anterior despre sindromul preșcolarului. (…) Nu putem învăța creierul să facă asta; capacitatea integratoare trebui dezvoltată și perfecționată odată cu vârsta. (…) Pentru a se maturiza, copilul trebuie să devină unic și separat de alte persoane. Cu cât se diferențiază mai bine, cu atât va putea să interacționeze mai mult cu alte persoane fără să-și piardă sentimentul sinelui.

Cu siguranță, acest capitol va fi revelator pentru părinți și îi va ajuta să înțeleagă mai bine rolul diferențierii în marea schemă a maturizării, plus moduri în care orientarea spre anturaj împiedică maturizarea.

Până atunci, vă mai las cu câteva idei care mi s-au părut valoroase, despre stimularea maturizării.

Maturizarea începe cu atașamentul. (…)

Pentru a le stimula independența, trebuie să le încurajăm, mai întâi, dependența; pentru a le stimula individualizarea trebuie să le înlesnim un sentiment de apartenență și unitate; pentru a ajuta un copil să se separe de ceilalți, trebuie să ne asumăm responsabilitatea să-l ținem pe acel tânăr aproape.

Îl ajutăm pe copil să se desprindă de noi oferindu-i mai mult contact și mai multă conexiune decât caută el însuși. 

Ne eliberăm copilul nu făcându-l să depună eforturi pentru a primi iubire din partea noastră, ci oferindu-i-o necondiționat. 

Îl ajutăm pe copil să facă față separării pe care o implică mersul la culcare sau la școală satisfăcându-i nevoia de apropiere. 

Astfel subiectul maturizării este caractrizat de un paradox: «dependența și atașamentul stimulează independența și separarea autentice».

Contravoința

Cele 7 principii ale disciplinei naturale

Probabil cel mai spinos subiect când vine vorba despre creșterea copiilor este disciplina. În primul rând, aș vrea să reiterez definirea disciplinei care nu are nicio legătură cu pedepsirea, ci ea înseamnă învățare. 

Din păcate, disciplina a ajuns în prezent să fie sinonimă cu pedepsele, cu controlul comportamentului, cu a nu-l pierde din mână pe copil, a-l ține din scurt.

Nu sunt deloc de acord cu aceste direcții și am promovat întotdeauna, de când scriu public, parentingul conștient, fără pedepse și recompense, cu respect și cu protejarea relației (de atașament).

Haideți să vedem care sunt cele 7 principii pe care ni le propune Gabor Mate

1. Folosește conexiunea, nu separarea, pentru a aduce un copil pe calea cea dreaptă.

Renunțarea la gesturile de apropiere (sau amenințarea cu distanțarea) constituie un mijloc atât de eficient de control al comportamentului deoarece declanșează cea mai mare teamă a copilului – de a fi abandonat.

2. Când apar probleme, ocupă-te de relație, nu de incident.

Gândindu-ne la relație, obiectivele imediate sunt oprirea comportamentului, dacă este necesar, și menținerea unui atașament funcțional. Putem oricând mai târziu, după ce se domolesc sentimentele puternice, să revenim asupra incidentului și a comportamentului și să restabilim legătura.

3. Când lucrurile nu funcționează în cazul unui copil, caută-i lacrimile, nu încerca să-i dai o lecție.

Procesul de adaptare își îndeplinește sarcina de disciplinare a copiilor în mai multe moduri naturale: prin încetarea unui curs de acțiune care nu funcționează; prin convingerea copilului să accepte limitări și restricții; prin înlesnirea renunțării la cerințele inutile. Numai în acest fel un copil se poate adapta la circumstanțe care nu pot fi schimbate. Prin acest proces el descoperă, de asemenea, că poate trăi la fel de bine și atunci când dorințele lui nu se împlinesc.

4. Suscită-i intenții bune în loc să îi ceri să aibă un comportament adecvat.

Intențiile bune sunt ca aurul: intenția este sămânța valorilor și precursoarea unui simț al responsabilității. (…) Suscitarea de bune intenții este o practică de parenting sigură și foarte eficientă. Îi transformă pe copii dinspre interior spre exterior.

5. Scoate-i la iveală sentimentele contradictorii în loc să încerci să-i oprești comportamentul impulsiv.

A încerca să oprești un comportament impulsiv e ca atunci când stai în fața unui tren de marfă și îi ordoni să se oprească. (…) Multe dintre reacțiile unui copil sunt determinate de instincte și emoții care apar spontan și automat, nu de decizii conștiente. (…) Cheia autocontrolului nu este voința, așa cum credeam cândva, ci sentimentele contradictorii. Atunci când impulsurile conflictuale se amestecă, ordinele se anulează reciproc, punându-l pe copil pe scaunul șoferului, ca să spunem așa. (…)

La un copil care are impulsul să atace, de exemplu, dorim să atragem în conștiința sa sentimentele, gândurile și impulsurile care ar intra în conflict cu cel de a ataca.

6. Atunci când te ocupi de un copil impulsiv, încearcă să scrii scenariul comportamentului dorit în loc să îi ceri să se comporte matur.

Există o altă modalitate de a trata copiii imaturi: în loc să le cerem să manifeste un comportament matur în mod spontan, am putea să le pregătim scenariul pentru comportamentul dorit. Urmarea indicațiilor noastre nu-l va face pe copil mai matur, dar îi va permite să funcționeze în situații sociale, pentru care altminteri nu este încă pregătit din punct de vedere al dezvoltării sale.

7. Când nu poți schimba copilul, încearcă să-i schimbi lumea.

Acest punct este mai greu de explicat, așa că o să las două exemple oferite de autori și ideea subliniată de ei aici, că un copil care e puțin receptiv la primele metode de disciplinare are nevoie de mai multă structură în viața sa.

Dacă vedem un copil care se împotrivește să facă ce i se spune, vrem să extirpăm nesupunerea. Dacă, în schimb, observăm că un copil manifestă o contravoință din cauza presiunii exercitate asupra lui, reducem presiunea la care îl supunem. (…)

Dacă considerăm un copil mincinos, este probabil să îi desființăm minciunile  într-o manieră cristică și severă, însă dacă avem înțelepciunea de a ști că un copil ascunde adevărul doar pentru că e prea nesigur de dragostea noastră pentru a risca să ne stârnească furia sau dezamăgirea, vom face tot ce ne stă în putință pentru a-i reda sentimentul de siguranță absolută.

Tu cu ce idee ai rămas din carte? Pe care o și aplici?

Dacă n-ai citit cartea, m-aș bucura s-o faci. Oare am reușit să te fac curios/curioasă? Să te contrariez cu ideile și citatele alese poate? Așa facem alegeri mai conștiente, examinând părțile din noi care nu se înțeleg mereu.

Iar dacă ai citit cartea, scrie-mi care din idei, din cele menționate de mine, ți-au reamintit principii și instrumente pe care vrei să le aplici.