Acum vreo 4 ani, pe când mezina mea cea dulce avea 5 ani, mi-a făcut cea mai intensă declarație de dragoste:
O să vorbesc cu tati să-și ia altă soție!
Eram în mașină și s-a nimerit să ne oprim la o trecere de cale ferată, așa că am putut să mă întorc la ea și s-o văd cât era de încordată, de tensionată, se simțea durerea în vocea ei că trebuia să-mi spună asta dar emoțiile ei erau mai intense de-atât!
Cum am reaționat vă zic mai la finalul articolului, deocamdată haideți să explorăm împreună această dureroasă declarație pe care o auzim uneori de la copiii noștri.
Te urăsc! Ești o mamă rea!
Unele din cele mai dureroase momente ca mame (dar și pentru tați e același lucru cu siguranță) este când copilul îți spune:
Te urăsc! Aș vrea să nu mă fi născut în familia asta! De-abia aștept să cresc mare și să nu vă mai văd! culminând cu Ești o mamă rea!
Ne e așa de teamă de aceste cuvinte ale copiilor încât suntem în stare să renunțăm la principii, la reguli, la limite, la acel NU pe care știm că trebuia să-l spunem de acum 10 minute, la orice decât să simțim durerea și sentimentul acela profund de neapreciere din partea copiilor.
Iar când se întâmplă simțim furie, resentimente, neputință, durere, toate amestecate…
Și emoțiile acestea aduc (sau reînvie) gânduri precum: uite câte fac pentru tine și tu ești nerecunoscător!; ți-am dat tot ce-am avut mai bun, nu te-am bătutu, nu te-am pedepsit, am încercat să fiu o mamă bună și uite cum mă răsplătești!
Ce fac cei mai mulți oameni în astfel de situații?
Țipă la copil, îi spun că nu-i permit asemenea limbaj, încep o tiradă de argumente pentru a demonstra contrariul, pedepsesc – în principiu, reacționează deconectându-se de sine și de copil și mărind distanța dintre ei, rănind și lezând relația dintre ei.
În plus, acest răspuns din partea noastră are toate șansele să întărească comportamentul copilului și astfel de atacuri să se repete. Pentru că obțin o reacție puternică din partea noastră (oare de ce atenția negativă e mai bună decât lipsa ei? )
Iar noi să ne simțim vinovați că am reacționat atât de agresiv, poate violent, poate am pedepsit sau am smucit copilul… dar cum să reacționezi altfel când copilul te face cu nervii???
Nu ești tu când îți pierzi cumpătul!
Știți deja celebra reclamă la batonul de ciocolată cu alune și replica Nu ești tu când ți-e foame, nu?
La fel, nu ești tu când îți pierzi cumpătul, când vezi o amenințare în puiul acela supărat, mâhnit, însingurat – ascuns bine sub o pojghiță de furie. Dar cam asta se întâmplă când o luăm personal, copilul devine inamicul, devine din copilașul de un metru, care abia îți vine până la piept sau doar până în talie, un monstru mare care te acaparează pentru că, nu-i așa?, amenință cea mai mare valoare a ta: valoarea ta de mamă bună.
Oare chiar asta se întâmplă?
Are copilul această putere? Și această capacitate? De a decide dacă ești sau nu o mamă bună?
Și oare nu se întâmplă același lucru și cu copilul? Este el în cea mai bună formă când spune asta? Are nevoile îndeplinite, se simte conectat, iubit, în siguranță când reacționează astfel?
Dacă vrei să citești mai multe despre ce se întâmplă în creierul nostru când emoțiile intense ne acaparează, am scris pe grup despre asta și cu jocuri de rol pentru a-i învăța și pe copii despre emoțiile intense și ce se întâmplă când îți pierzi cumpătul.
Dar haideți să înțelegem ceva foarte clar: aceste cuvinte nu sunt despre tine!
Cum să nu fie personal când mie îmi spune că sunt o mamă rea? Că doar nu vorbește cu altcineva?
Știu! Te-ai săturat ca toată lumea să-ți spună: n-o lua personal! când copilul spune vreo trăznaie, te rănește sau îți vorbește cu o vădită lipsă de respect. De parcă trebuie să înduri orice, doar că el e copil.
Pare că îi acorzi copilului, din oficiu, un permis de liberă trecere (sună mai bine engelzescul free pass), un fel de pretext pentru a spune orice-i trece prin cap și a te răni…
Ok, trage aer în piept, 1,2,3,4, expiră prelung, 1,2,3,4,5,6 și acum revino la articol. Dacă nu ești încă pregătit să continui, respiră așa încă de 2-3 ori. Gata. Mai bine?
Dacă tu le iei personal și-ți spui toate acele lucruri groaznice despre copilul tău, ai toate șansele să reacționezi violent din acea durere (și nu te învinovățește nimeni dac-o faci, toți am cedat în astfel de momente) vei răspunde din poziția de copil rănit (cel interior) și îi vei da puterea ta de părinte responsabil copilului.
Mai sus te întrebam dacă al tău copil are puterea să decidă dacă ești un părinte bun.
Ei bine, nimeni nu are puterea să decidă asta, cu excepția noastră și a-i da unui copil (indiferent de vârstă) responsabilitatea emoțiilor tale (el te face pe tine să te simți un părinte rău) este nu doar foarte nedrept pentru amândoi, ci și extrem de împovărător pentru el.
Închipuie-ți așa: Tu îi predai rolul de șofer unui copil care nici nu ajunge la pedale!
Tu ce-ți spui despre tine sau despre copil când auzi: ești o mamă rea?
Emoțiile noastre sunt amplificate sau domolite în funcție de ce ne spunem: dacă tu știi foarte clar că aceste cuvinte nu sunt despre tine și e vorba doar de suferința și supărarea copilului pe care nu știe cum altfel să le exteriorizeze, vei întâmpina acest presupus atac cu maturitate, cu calm, ca un adult.
Vei privi dincolo de cuvinte și ceea ce vei vedea este un copil care strigă după ajutor, că nu se poate controla, că e copleșit de emoții, că are nevoie de tine să-i arăți că de fapt tu ești o mamă bună și poți să fii alături de el în momentele lui cele mai proaste, căci atunci are nevoie de tine cel mai mult.
Ce faci pe moment?
Întâi de toate: iei o pauză.
Sunt multe strategii de a nu intra în zona de război, Laura Markham vorbește despre cei 3 pași: stop (oprește-te din orice ai face și închide gura, nu mai spune nimic), drop (renunță la agendă, la așteptări, la presupuneri) și breath (respiră, respiră cum am făcut mai sus, numeri până la 4 pe inspirație și până la 6 pe expirație; asta îți va permite să te calmezi, să retragi trupele mobilizate de starea de urgență de moment și să te reconectezi cu neocortexul, zona de luare a deciziilor, de gândire și auto-reglare).
Dacă vrei, radaugă mantra: Nu e despre mine, nu e despre mine, nu e despre mine!
Sau, cum sugera Kim John Payne – părintele mișcării de simplificare în parentaj (Simplicity parenting):Închipuie-ți că al tău copil are febră emoțională.
Dacă ar avea febră corporală, l-ai luat în brațe, l-ai palpa, l-ai mângâia, i-ai face un ceai și i-ai da medicamente. Nu ți-ar trece prin cap să-l cerți că are febră. La fel trebuie tratată și febra emoțională iar autorul sugerează să ne repetăm în minte: „e pierdut, e copleșit, e vulnerabil”.
Să revenim la povestea mea, când eram pe cale să fiu detronată din rolul de mamă….
Mi-am încărcat cea mai calmă și empatică voce și privire, am luat-o de mână (aș fi îmbrățișat-o dar era în scaun cu centură, în spate și eu la volan) și i-am spus că-i înțeleg durerea, că o văd, o aud însă nu am renunțat la limita pe care o pusesem (n-am vrut să mergem în parc sau ceva de genul).
Ce mai fac când nu e așa dramatic, este să le dau dreptate:
Da, așa e, sunt o mamă rea în momentul ăsta! sau
Știu că asta simți. Te aud că tu asta crezi acum!
Atenție: Folosiți aceste replici doar dacă le și credeți cu toată ființa voastră, dacă o puteți face dintr-o zonă de empatie, nu cu răutate, sarcasm sau pentru a-i da replica copilului.
Eu n-am nicio problemă să spun asta pentru că știu cu toată ființa mea că nu e adevărat și nimeni, nici copilul, nici o altă persoană de pe lumea asta nu va hotărî cum sunt eu, doar eu am această putere.
Trebuie să căutăm adânc în noi rădăcina acestei dureri, a acestei neaprecieri, a respingerii, în 99% din cazuri nu este despre copil, este despre noi.
Știu că ești o mamă bună și că faci tot ce poți mai bine cu resursele pe care le ai. Ai încredere în tine că vei putea să întâmpini febra emoțională a copilului cu calm, empatie și limite (unde e cazul) și, mai ales, cu ascultare. Cu siguranță suferința din spatele replicii ești o mamă rea este reală pentru copil, iar el are nevoie de un părinte calm, cu o ureche ascultătoare și brațele deschise pentru a o putea traversa cu bine.
