Cărțile sunt ferestre către lumi, conțin povești ce te invită să privești în lumea interioară, nevăzută, ascunsă, adeseori dureroasă, a altor oameni. Oameni ca tine. Oameni diferiți. Iar asta ne ajută să fim mai empatici, să îi înțelegem pe alții mai bine, dar, mai ales, pe noi înșine.
De ceva ani buni am descoperit cât de împlinitoare este lectura pentru mine, așa cum sunt și discuțiile pe marginea cărților. Deși situația n-a fost mereu așa, probabil o să te surpndă să afli că nu-mi plăcea să citesc când eram mică.
În ultimii aproape 3 ani am organizat cluburi de carte lunare pentru comunitatea Părinți pe sârmă unde m-am întâlnit cu zeci de părinți cititori în discuții pline de conectare, bucurie și perspective îmbogățite prilejuite de cele 30 de cărți. Le poți vedea pe toate aici, într-un scurt video creat de mine cu toate titlurile.
Cluburile sunt deschise tuturor, voi posta titlurile pentru primele 5-6 luni ale lui 2024 peste tot, pe grup, pe pagina de Facebook și Instagram Părinți pe sârmă cu Adina Giurgea.
Ei bine, azi, la final de 2023 vă las impresiile mele despre cele mai dragi cărți mie din cele aproape 50 citite pe parcursul anului. Să începem!
Top alegeri în categoria Ficțiune
Nu-i ușor să fugi de fericire de Laura Frunză
Să citesc cartea Laurei Frunză – pe care am privilegiul să o cunosc de mulți ani – a fost o experiență atât de plăcută și rară. Să simți că le cunoști pe personaje, că ți-e dor de ele, că vrei să stai încă 20 de minute (care se transformă în 30,50) să vezi ce au mai făcut, unde conduce povestea și ce emoții mai simt (și să le simți și tu) e ceva extraordinar.
Mai mult, fiindcă este scrisă de o româncă are multe elemente din istoria comunistă, din modul în care erau crescuți copiii, despre familiile înstărite care au rămas fără nimic, încât te fascinează. Iar dialogurile sunt foarte veridice, nu ai senzația că sunt personaje, ci oameni, ca tine. O prietenă care a citit și ea cartea de curând a spus că ar merita să fie ecranizată și la fel cred și eu.
Plus un strop de iubire, romantism și puțin eros inserat pe ici pe colo, adaugă și mai mult farmecului poveștii.
Trei de Valerie Perrin
Aveam romanul „Trei”, publicat de editura Litera, în lista de lecturi încă de la începutul anului. L-am propus apoi la clubul de lectură de pe grup, însă m-am temut că vă veți speria de numărul de pagini (700
) și am citit cea mai cunoscută carte a aceleiași autoare, „Apă proaspătă pentru flori”.
În ciuda numărului de pagini, povestea curge atât de natural și ușor în timp ce pendulăm între timpul prezent – când personajele au în jur de 40 de ani și copilăria celor 3 prieteni de când s-au cunoscut (11-12 ani) și până în momentul în care drumurile lor nu s-au mai întâlnit.
Trei reprezintă 3 prieteni, 2 băieți și o fată, e numele formației de muzică pe care au format-o în adolescență, e visul copilăresc de a părăsi provincia natală și a merge să trăiască la Paris și a nu se despărți niciodată.
Dar… viața are modul ei de a te surpinde, de a-ți strica planurile, iar lucrurile iau o turnură chiar dramatică pentru cel puțin unul dintre ei, în vreme ce și ceilalți doi trăiesc propriile drame, deși mai puțin știute, una dintre ele se dovedește chiar o transformare incredibilă pentru unul din prieteni.
Ițele sunt multe, povestea se desfășoară ca 3 mosoare de culori diferite, când se desface unul, când altul, însă inevitabil se întâlnesc, se unesc și se influențează iremediabil unele pe celelalte.
Este genul de carte pe care ți-e greu s-o lași din mână, care te emoționează, te surpinde și te poartă pe tărâmuri nebănuite.
Ai toată viața înainte de Gary Romain
Am auzit de această carte ca fiind cartea preferată a unei scriitoare care mie-mi place foarte mult și de care v-am mai povestit la această rubrică, Virginie Grimaldi. Regăsești una din cărțile ei mai jos, în preferințele mele de anul acesta.
Și dacă ei îi place așa de tare, am trecut-o pe listă. E o carte scurtă, doar 170 de pagini, care prezintă vocea și experiența unui băiat de 10 ani (apoi aflăm că are 14), cu un limbaj extrem de colorat, căci el însuși era băiatul unei prostituate din Paris, crescut de Madam Roza, o bătrână evreică care adăpostea copiii asemenea lui. Lumea lui Momo – așa se numește copilul narator – este un cartier parizian sărac în care trăiesc de-a valma prostituate, travestiți, hoți de buzunare, comercianți mărunți.
Umorul și cuvintele pline de înțelepciune presărate în fiecare pagină, deși uneori vulgar sau dureros de onest exprimate, te fac să-l îndrăgești și să-ți rămână dragă povestea.
Este o lectură ca nicio alta pe care am experimentat-o, cu atât mai mult cu cât am citit-o în vacanța de la mare, rămâne și cu iz de sare și soare.
Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
„Vara când mama a avut ochii verzi” e o carte pe care am văzut-o recomandată poate de zeci de ori. Scrisă de o basarabeancă contemporană, romanul foarte scurt (aprox. 120 de pagini) este absolut tulburător, prin limbaj, franchețe, emoții intense și, ca și în „Apă proaspătă pentru flori” pe care am recitit-o pentru clubul de lectură din mai, îți transmite ideea că e multă viață în preajma morții.
Îți arată cum ajungem să trăim plenar, cu sens, cu sete și bucurie doar în momentele în care știm că noi sau persoane dragi nouă au zilele numărate.
Este sfâșietor și înălțător, în același timp, mă bucur că am descoperit autoarea, abia aștept să citesc și alte scrieri ale ei.
Și-n fiecare dimineață drumul spre casă e tot mai lung de Fredrick Backman
Scrisul lui Backman nu e scriitură, e terapie. Poate fi terapie prin râs, prin plâns sau, probabil cel mai probabil, terapie prin ambele, in același timp. Acum am înțeles de ce e atât de scurtă (nici 80 de pagini), că ți s-ar zbârci și usca obrajii de la atâtea lacrimi.
Nu dau spoilere, doar zic că dacă ești părinte, bunic sau urăști coriandrul, o să iubești cartea asta.
Mențiune: Știu că poate așteptați o recenzie mai lungă, că tot e vorba de Fredrick Backman pe care-l iubesc (ca scriitor) și ale cărui cărți le-am citit pe toate, dar cartea aceasta e mai mult emoție decât poveste și ele sunt mai greu de descris.
Doar clipa fericită să-mi rămână de Virginie Grilamdi
„Nu știu ce fel de soacră o să fiu. Nu știu nici măcar ce mamă o să fiu.
Mă voi strădui să te las să crești fără opreliști, să-ți clădești felul de-a fi fără să-ți impun punctele mele de vedere. O să-ți îngădui să fii o persoană în toată firea, și nu prelungirea mea.
O să-ncerc să nu te manipulez, să nu te stric. Să-ți respect voința.
O să-ncerc să nu-ți șterpelesc gândurile, să te las să te lovești de viață fără să te-nfășor în folie cu bule. O să fac orice ca să nu te-nvinovățesc niciodată.
Sigur o să dau greș.
Se prea poate să fiu intruzivă, anxioasă, agasată, agasantă, nedreaptă, sufocantă, nu destul, prea mult, dar un lucru-ți promit:
o să fac tot ce-mi stă în putință.”
Am simțit să las acest citat aici din „Doar clipa fericită să-mi rămână” de Virginie Grimaldi, carte pe care am dezbătut-o la clubul de lectură din ianuarie.
Cartea aceasta este izvorâtă din experiența nașterii premature a unuia din băieții autoarei, ca o scrisoare lungă bebelușului pe care să o citească când va crește mare și va înțelege mai multe.
Iar pe de altă parte avem povestea unei mame căreia i-au plecat ambii copii de-acasă (leaving the nest, cum spune englezul), o poveste despre regăsirea propriei identități dincolo de rolul de mamă (mamă singură după vreo 5-6 ani) rol pe care l-a jucat aproape exclusiv timp de peste 20 de ani. Cum se împletesc cele două, dacă cele două femei se vor întâlni sau… alte mistere, veți afla doar citind cartea.
Am făcut la club și un joculeț pe care l-am văzut într-un video cu autoarea, să caracterizăm cartea în 10 cuvinte (diferite) iar acestea sunt: maternitate, iubire, trădare, slăbiciune, vulnerabilitate, speranță, prietenie, mască, devotament și empatie.
Top alegeri în categoria psihologie/parenting
Cum să nu-ți pierzi cumpătul de Cristina Naumburg
Emoții în farfurie de Ancuța Coman-Boldișteanu
Am emoții să scriu această recenzie, căci e o carte tare specială, atât de plină de emoții, care te invită să te uiți spre tine, să te cunoști, să te descoperi, să te accepți, așa cum ești. Probabil mulți oameni când văd titlul se gândesc la încă o carte care le promite să slăbească, le arată în 10-15 pași ce trebuie să facă să ajungă la greutatea ideală. Sau măcar să devină normoponderali.
Dacă ăsta a fost primul vostru gând, vă înșelați.
Cartea și autoare nu promit nimic.
Nu vă promit că veți slabi, că vă veți iubi corpul, că veți deveni stăpâni ai farfuriei, ai emoțiilor, ai deciziilor conștiente sau măcar la cârma propriei vieți.
Dar vă arată cum.
In primul rând, prin exemplul personal și apoi prin poveștile multor clienți din terapie, care au traversat aceste procese împreună cu autoarea. Plus o grămadă de cercetare și știință recentă.
Cartea e o comoară ce sper să ajungă în mâinile a milioane de români, indiferent de greutatea lor, și sunt convinsă că îi va ajuta pe toți să aibă o relație mai sănătoasă cu propriul corp, cu emoțiile lor și cu farfuriile lor.
Voiam să las un citat, însă pentru că plănuiesc să scriu (foarte curând) o recenzie pe blog mai detaliată, îl voi lăsa pentru atunci.
Un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu. Emoții în pielea goală de Laura Pănăzan
Este și o onoare, dar și o postură dificilă să scrii despre cartea cuiva pe care-l cunoști. Eu am cunoscut-o pe Laura după ce am citit primul volum (acesta este al doilea) și am legat o relație de prietenie frumoasă, ba am avut și bucuria și multe emoții când am fost invitată să moderez lansarea de la Humanitas a acestui volum.
Ar fi nedrept să las doar 2 fraze despre carte aici când găsiți pe blog un articol întreg de prezentare a ambelor volume, plus un interviu cu Laura – cu întrebări din comunitate și impresiile mele de la workshopul de cupluri organizat de ea, unde am fost cu soțul. Le găsiți pe toate la un click distanță.
Top alegeri în categoria Memorii
Finding me de Viola Davis
Doamne, cât mi-a mai plăcut să o ascult pe Viola Davis. Dacă ai mai citit postările de la rubrica mea lunară #cărțiledepenoptieră, (publicată într-o zi de sâmbătă pe lună, în comunitatea Părinți pe sârmă),o să știi că îmi plac mult poveștile personale, memoriile și le prefer citite de către autorii lor.
Am lăcrimat adesea ascultând cartea (90% în mașină) și m-a impresionat foarte mult povestea de sărăcie (dar nu aveți idee ce înseamnă sărăcie până nu ascultați sau citiți, vă spun sincer), mizerie, abuz, traumă, violență domestică, rasism, misoginism și industria filmelor din America. Iar toate sunt prezentate într-o manieră francă, la prima mână, neromanțată, fără poleială și înțelepciune falsă a adultului care înțelege mai bine acum.
Foarte interesante pentru mine sunt și explicațiile și sensul atribuit teatrului și filmului, vieții și rolului actorului, mai ales că am acasă doi copii, ambii pasionați de actorie și care urmează cursuri de actorie de mai mulți ani.
M-aș bucura să fie tradus și în română (nu este încă).
Friends, iubiri și marele lucru teribil de Mathew Perry
Aceste impresii sunt scrise în primăvara lui 2023 pe când Mattew Perry trăia și această poveste m-a făcut să cred că are o poveste de succes care, deși foarte tumultoasă, va avea un final îndepărtat, foarte îndepărtat. Din păcate, m-am înșelat… Dumnezu să-l odihnească!
Deja știi că vânez memoriile, cărțile care deapănă povești personale, subiective, dureroase și pline de autenticitate. Pe aceasta (ca pe majoritatea de acest fel) am ascultat-o (pe scribd) citită chiar de autor. În ciuda multelor ore (vreo 9), abia așteptam un nou drum cu mașina să mai ascult povestea lui Matti, băiețelul care s-a simțit mai toată viața abandonat și care și-a dezvoltat superputerea de a-i face pe ceilalți să râdă pentru a capta atenția, pentru a se simțim important și iubit. Aș vrea să vă spun că e o poveste amuzantă (deși e), dar e și o poveste dureros de tristă, de amară și de complicată despre lupta – care parcă nu se mai termină – lui Mathew cu dependența. Dependența de alcool și dependența de medicamente (care au venit cumva ca soluție la alcoolism), cea de țigări deja era apă de ploaie pe lângă lucrurile cu care se confrunta.
Am simțit uneori povestea prea personală, cu multe intimități și amănunte personale dezvăluite, însă acestea au fost contrabalansate cu umorul (aboslut delicios) al actorului, cu stilul lui degajat și fermecător. Și dacă vă întrebați dacă Mathew Perry era așa de amuzant ca Chandler, el era Chandler, rolul i-a fost cumva predestinat, deși a fost ultimul distribuit în film și o mie de lucruri l-au împiedicat să-l obțină. Aproape l-au împiedicat.
Este o poveste care merita spusă/scrisă și îi apreciez curajul de a scrie despre un subiect atât de sensibil și tabu (încă) pentru majoritatea oamenilor.
Asta e pe 2023
M-aș bucura să-mi lași un comentariu să-mi spui dacă recenziile mele te-au ajutat să treci câteva cărți în lista de citit din 2024 sau poate ai vrea să spui lucruri care mie mi-au scăpat.
Până la următoarea întâlnire cu cărți, poți să mă urmărești pe Goodreads sau să te alături grupului de whatsapp dedicat părinților cititori din comunitatea Părinți pe sârmă unde împărtășim recenzii, recomandări de cărți, participăm la cluburile de lectură și câte altele.
Să avem un an nou mai bun, cu și mai multe povești ce schimbă vieți, întâlniri cu oameni dragi și discuții pline de conectare.
