Ajutor! Copilul meu nu mă ascultă până nu repet de 100 de ori sau țip la el. Ce-i de făcut?
Cred că acesta este cel mai frecvent lucru pe care îl aud de vreo 4 ani încoace de când interacționez zinic cu zeci și sute de părinți.
Și tu ai probleme cu ascultarea sau, poate, neascultarea din partea copiilor?
Dacă da, ai răbdare până la finalul articolului (care nu e scurt deloc), dar promit că la final vei avea mai multă claritate despre subiect, dar și mai multe stretegii de a atrage ascultarea și cooperarea copiilor.
Ce înțelegem prin ascultare, mai exact?
Ni s-a vândut această poveste conform căreia, dacă le spunem ceva copiilor, ei trebuie să ne asculte. Fără să crâcnească, fără întrebări, obiecții și ezitare.
Dar acest lucru este chiar periculos.
Asta înseamnă în mod automat, că ceea ce spune altă persoană este mai important decât ceea ce simțim, gândim, decât nevoile noastre sau dorințele noastre. Acest lucru se traduce prin obediență.
Știai că ființa umană este înzestrată cu o rezistență la constrângere? Aceasta se numește contra-voință și am scris pe larg despre ea pe grupul Părinți pe sârmă, puteți (re)citi articolul aici.
De ce să nu-ți dorești un copil obedient?
Copiii obedienți devin adeseori adulți obedienți, incapabili să-și manifeste propria personalitate, să-și exprime emoțiile și să se apere. Aceștia sunt, din păcate, și victimele cele mai probabile ale bullying-ului, ale abuzurilor de toate felurile (inclusiv sexuale), ale presiunilor impuse de grup pentru a încerca lucruri noi (spre exemplu: alcool, fumat sau consum de droguri). Aceștia sunt copiii, tinerii care nu pot să spună NU, pentru că acest răspuns nu le-a fost acceptat în familie.
Sau, dacă nu devin obedienți, se pot situa în extrema cealaltă, a rebeliunii. Unii copii ascultători, ajunși la adolescență, vor deveni rebeli și vor încălca regulile cu orice ocazie, indiferent de consecințe. Și asta pentru că, până atunci, au ales să pună deoparte ceea ce simt, gândesc sau își doresc, acordând prioritate gândurilor, dorințelor, cerințelor adulților din jurul lor. Iar acum a venit momentul să arate tuturor că ei sunt altfel, complet diferiți de ceilalți membri ai familiei lor.
Ce-ar fi să renunțăm la ascultarea oarbă și să căutăm cooperarea?
Da, e mai ușor să ai un copil care te ascultă, un copil cuminte. Cei care au, în mod natural, un copil mai liniștit, care are tendința de a fi introspectiv, de a gândi mai profund și matur, se pot simți norocoși.
Cum rămâne cu noi, restul? Adică majoritatea… Nouă ne rămân copiii dificili, încăpățânați, îndărătnici, copiii care pot fi caracterizați prin multe alte apelative asemănătoare?
Nu, dragi părinți, nici eu, nici voi nu trebuie să facem astfel de comparații între copii. Copiii sunt pur și simplu copii.
Majoritatea comportamentelor pe care le percepem drept neascultare sunt, de fapt, comportamente naturale, ce presupun curiozitate, explorare, învățare.
Sau poate reacții automate, asupra cărora copiii nu au control, pentru că nu știu încă să le gestioneze.
Un copil cu un tip de atașament securizant – care constituie startul ideal în viață – va explora și va împinge limitele, granițele. Copiii care au primit atenție și iubire necondiționată și ale căror nevoi au fost împlinite (atenție! nevoile nu dorințele), simt că sunt importanți, că vocea lor este auzită, că ceea ce simt sau gândesc ei e important, astfel că se exprimă. Și, de multe ori, noi, părinții, resimțim vocea lor, dorința lor de a se face auziți, nevoia lor de independență, ca pe o ofensă personală. Însă e important să identificăm motivul pentru care neascultarea copilului ne-a deranjat așa de tare. Poate că nouă nu ni s-a permis asta când eram mici, poate fi teama despre care vorbeam mai devreme.
Dacă simți că al tău copil caută permanent atenție, adesea în cele mai nepotrivite feluri, citește acest articol.
Cum atragem cooperarea, nu doar ascultarea?
Acum că am stabilit că este contraproductiv și chiar periculos să pretindem ascultare de fiecare dată din partea copiilor noștri, ce facem, totuși, pentru a atrage cooperarea lor?
În primul rând, să-i ascultăm noi pe ei – (eu v-am prevenit că se va ajunge și la asta!) Da, ai auzit bine. În momentul în care te poți conecta cu copilul, privindu-l în ochi și ascultând ce are de spus, dar și vorbindu-i calm și respectuos, ai deschis ușa cooperării. Copilul nu mai simte nevoia să te contrazică sau să recurgă la comportamente nepotrivite pentru a-ți atrage atenția.
O are deja.
Știe că îl vezi, îl asculți, îl înțelegi. Și asta e, de cele mai multe ori, de ajuns pentru ca el să vrea să coopereze.
Cum rămâne cu celelalte situații în care trebuie să ceri un lucru de 10 ori (bine, bine, de 100) pentru ca el să fie facut sau să ridici tonul pentru a te face auzit?
Vrei să spui că nu trebuie să mă asculte?
În primul rând, e nevoie să fim conștienți că ai noștri copii – ca ființe unice și separate de noi, care își doresc să fie căpitanii propriilor vase (a se citi vieți) – nu pot fi controlați.
Poate că sună dur dar, gândește-te pentru un minut. Nicio ființă nu o poate controla pe alta (excludem forța), indiferent că vorbim de copii, soț, soție, soacră și așa mai departe. Și nimeni nu poate să ne controleze pe noi.
Deci orice încercare a noastră de a-i manipula, de a-i determina să facă ce vrem noi, de a-i convinge de adevărul nostru – toate acestea neavând, de obicei, nimic de-a face cu nevoile și dorințele lor – vor fi sortite eșecului.
„Când vorbim pentru a ne împlini propriile nevoi în loc să vorbim cu ei pentru a ne conecta cu adevărat, copiii noștri simt agenda noastră (nevoia noastră de control) și se închid în loc să se deschidă. Poți să lași impresia că vorbești pentru a te conecta cu copilul dar dacă ești cu adevărat sincer cu tine, încerci, de fapt, fie să-i determini să vadă punctul tău de vedere fie să schimbi ceva în comportamentul lor. Copiii prind această energie pe loc și imediat își ridică un scut defensiv și se închid față de tine.” – este de părere Dr. Shefali Tsabary, psiholog clinician care a devenit celebră în toată lumea pentru parentingul conștient. Acum că am conștientizat că nu-i putem controla pe copiii noștri, parcă mă simt ușurată. Voi nu?
Ne-am cramponat atât de mult în ideea de ascultare încât am recurs la orice strategii posibile: am ridicat tonul, am repetat de zeci de ori același lucru și am făcut lucrurile în locul lor. Și ne plângem constant:
„Copilul nu mă ascultă nici dacă ridic tonul, nici dacă repet de X ori…”.
Eu aș zice că nu ascultă tocmai din aceste cauze.
A devenit imun la țipete, la rugăminți, la repetări. Nici nu le mai aude (de-adevăratelea, nu la figurat) nici nu mai percepe cuvintele sau înțelesul lor.
Și pentru că aceste strategii au eșuat, e momentul să învățăm unele noi, vorba lui Einstein: „să faci același lucru, zi de zi, și să aștepți rezultate diferite este pură nebunie”.
Sau un tipar comportamental neproductiv ce merită schimbat.
9 acțiuni prin care să atragi cooperarea copilului tău
Am adunat mai jos câteva reguli pentru a fi siguri că al nostru copil ne ascultă – ne aude, în primul rând, și apoi vrea să coopereze, fără a recurge la metodele ineficiente de care am discutat mai sus.
1. Începe să vorbești doar când ai atenția lui
Dacă strigi din cealaltă cameră: „E timpul de baie, Matei!“, poți s-o faci și de 10 ori fără niciun răspuns și să crezi că Matei te ignoră. Însă e nevoie de contact vizual, de a fi sigur că el recepționează și înțelege mesajul.
Uită-te-n ochii lui, vorbește-i calm, eventual pune-i o mână pe umăr. Dacă e adolescent e posibil ca al tău copil să te asculte mai degrabă când stați lateral, cor-la-cot, eventual implicați într-o altă activitate, nu neapărat cu contact vizual. Abia apoi poți să formulezi cererea ta.
2. Nu te aștepta la ascultare în timpul unei furtuni emoționale
Știi tu, când copilul face o criză, e furios sau trist sau e în mijlocul unui tantrum și tu încerci să-l convingi să facă ceva, orice. Dar el nu răspunde sau, cel mai adesea, devine și mai refractar la ce-i spui tu. Atunci cea mai bună soluție este să taci.
În acele momente, partea creierului responsabilă de vorbire, de decizii, de rațional, nu este activă. Este complet blocată. În acele momente doar emoționalul este activ și, dacă vrei să ajungi la rațiune, la logică cu el, trebuie să te adresezi emoțiilor.
Cum? Tăcerea, prezența alături de el și o îmbrățișare fac minuni pentru a-i calma amigdala (centrul emoțiilor).
Vei avea timp de discuții și corectare după ce toată lumea e calmă și liniștită, nu înainte.
3. Conectare și apoi corectare
A devenit celebră această formulă care le aparține, după știința mea, lui Tina Payne Bryson și Dr. Daniel Siegel.
De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine acesta este principiul nr. 1, regula de bază dacă vrei ca al tău copil să te asculte e nevoie să creezi un raport, o relație, o conexiune cu copilul și abia apoi să îi soliciți să își pună la loc jucăriile, să nu mai tragă pisica de coadă.. ați înțeles voi.
Primele două puncte sunt strâns legate de acesta, însă am vrut să mă asigur că nu le ratați, acestea fiind foarte des întâlnite în interacțiunea cu copiii.
4. Pune-te în pielea lui. Empatia rareori dă greș
Dacă ai fi ocupat să faci ceva important pentru tine și altcineva îți cere să întrerupi totul, în acel moment, pentru a face ceva care nici nu știi dacă îți place… cum te-ai simți?
Încearcă să vezi așa lucrurile data viitoare când îi ceri să te asculte și vei găsi moduri creative și personalizate de a i te adresa sau de a-ți modela nevoia astfel încât să ajungeți la o soluție avantajoasă pentru amândoi.
5. Încearcă să înțelegi înainte de a cere să fii înțeles
Aceasta este una din cele 7 legi ale eficienței enunțate de celebrul Stephen Covey.
Și nu se referă doar la copii, ci la orice situație, în general. Pe scurt, ceea ce ne cere este să ascultăm, mai întâi. Să ascultăm cu inima, să ascultăm activ, să ascultăm pentru a înțelege și nu pentru a răspunde, pentru a judeca, pentru a interpreta sau pentru a ne veni nouă rândul mai repede să spunem ce-avem de spus.
Când ne uităm la intențiile copilului, în cele mai multe cazuri o să avem compasiune și înțelegere față de el, nu nervi așa cum se întâmplă adesea. Da, știu că intențiile lor bune se transformă în scrum de multe ori. Dar n-o să învețe să facă mai bine data viitoare dacă nici nu înțelege ce-a greșit sau e pedepsit și certat pentru asta.
6. Vorbește în șoaptă
Da, ai auzit bine. Îți vine să țipi din ce în ce mai tare, dar în loc de asta șoptește pentru a-i atrage atenția. Țipetele ca și alte manifestări ale furiei ne îndepărtează, pun distanță între tine și copil.
Or, pentru ca al nostru copil să coopereze, avem nevoie de apropiere, de conectare. Iar dacă vorbești în șoaptă exact asta vei obține, el va veni mai aproape de tine pentru a te putea auzi, îi stârnești curiozitatea și îi calmezi sistemul nervos; în această stare de receptivitate, șansele de a coopera sunt considerabile.
7. Oferă alternative
Orice cerere ai avea de la copil, gândește-te s-o formulezi sub forma a 2 opțiuni. Ambele bune, ambele acceptabile pentru tine – dar și pentru el.
Nu numai că este mult mai probabil să aleagă între un da și alt da (în loc de între un da și un nu), dar îl înveți să aleagă, să decidă, să analizeze, să cântărească; îl înveți una dintre acele abilități care-i vor servi incredibil de mult în viață.
Atenție! Dacă folosești alternativele ca baghetă magică pentru ascultare… pardon, manipulare, asta nu va merge prea des.
8. Reformulează ordinele sub forma cererilor sau rugăminților sau, și mai bine, a informațiilor
Doar gândește-te cum te simți tu când cineva îți dă ordine… instinctul este să opunem rezistență, să ne împotrivim.
Nu mai contează ce trebuia să facem, nici nu mai auzim, noi simțim doar atitudinea de „eu sunt șeful, faci cum zic eu” și e de ajuns pentru a deveni Gică contra. Același lucru îl simte și copilul tău. De exemplu, copilul a făcut baie și iar a lăsat prosopul ud pe pat. În loc de „Du prosopul ud la baie, nu vezi că îți udă patul?”, spune „Prosopul ud este pe pat!”
9. Vorbește mai puțin
Știu că avem tendința să dă multe explicații, să ne lansăm în prelegeri sau argumentații. Dar un copil de câțiva anișori, și în special băieții, tind să fie inundați de atât de multe informații și să se deconecteze, să nu ne mai audă.
Soluția? Folosim mai puține cuvinte (cum am scris mai sus cu prosopul ud), contactul vizual și chiar arătăm (încurajăm prin folosirea unui deget ridicat, facem cu ochiul pentru a-i arăta că îl vedem, folosim limbajul corpului din plin).
Încă 3 stretegii cheie pentru o ascultare sănătoasă
BAZEAZĂ-TE PE RUTINĂ
Cele mai multe cereri ale noastre cărora copiii nu le dau curs din prima (bine, nici din a cincea) sunt cele uzuale, de zi cu zi:
„E timpul de baie“,
„Hai la masă”,
„Nu te-ai apucat încă de temă?”,
„Spală-te pe mâini”,
„Ți-am zis de o mie de ori să nu-ți mai arunci pantofii când intri în casă!”
Toate acestea fac parte – sau ar trebui să facă – din rutină. Acea rutină benefică care-i oferă copilului un cadru de siguranță, previzibilitate și o conștientizare a așteptărilor noastre din partea lor.
Acestea nici n-ar trebui să fie în lista noastră de preocupări. Sunt lucruri știute, obișnuite pe care toată lumea le respectă în 90% din cazuri – există și excepții. Cum stabilim rutinele este subiectul unui alt articol însă vă pot da câteva strategii pe care le-am folosit eu cu copiii mei.
Stabilim regulile de comun acord, în perioada de început avem grijă să le facem împreună și să le reamintim pentru ca toată lumea să le respecte;
Le scriem/ilustrăm și le punem la vedere (chiar dacă cei mici nu știu să citească, folosim imagini, pictograme) până când le intră în obișnuință. Când nu le respectă? Trecem la pasul următor.
LASĂ CONSECINȚELE NATURALE SĂ SE ÎNTÂMPLE
Dacă există o modalitate prin care oamenii – iar copiii nu fac excepție – învață ceva, este prin a simți pe propria piele consecințele acțiunilor lor.
Îi reamintești în fiecare zi că trebuie să-și ia pachetul pentru școală?
N-o mai face!
Dacă îl va uita, îi va fi foarte foame (stai liniștit, nu se moare din asta) iar șansele de a-l mai uita și a doua oară sunt mici, foarte mici. Așa va învăța mult mai ușor, fără a simți că cineva îl forțează să facă ceva.
SETEAZĂ LIMITE PENTRU CA AL TĂU COPIL SĂ ȘTIE CĂ VORBEȘTI SERIOS ȘI CĂ NU SUNT DOAR VORBE-N VÂNT
Atenție, nu confundați limitele cu pedepsele, limitele sunt sănătoase, ba chiar necesare.
Despre limite am mai scris de nenumărate ori și am făcut și un live, toate în comunitatea Părinți pe sârmă. Promit să le public și pe blog, căci aici sunt mai ușor de găsit. Cam acestea ar fi strategiile pe care e nevoie să ni le reamintim mereu.
Pentru abonații la newsletter-ul de pe parintipesarma.ro voi pregăti o fișă de frigider cu informațiile esențiale despre ascultare/cooperare pe care îl vor primi în ediția de început de septembrie 2022.
Dacă nu te-ai abonat (pe prima pagină în partea de jos), te aștept cu 2 ediții lunare pline de inspirație și informații pentru a (re)descoperi bucuria de a fi părinte.
This Post Has 4 Comments
Mulțumim ptr toate „strategiile” enumerate puncte
Mă bucur dacă sunt de folos.
Multumim
Arrived at a goood tіme аnd thеy were packed welⅼ.
Tһank you!