Mai țineți minte cele două cărți despre un dulău și un arici la psihoterapie de cuplu?
Metafora atât de sugestivă pentru cele două roluri în cuplu a fost scornită de Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu și autoare, prietenă a comunității noastre despre care ți-am mai povestit.
Și pentru că după citirea ambelor ei cărți și live-ul de pe grup de acum un an, tot mai aveam niște întrebări pentru Laura, am rugat-o să ne dea un interviu… sau, mai degrabă, aș spune că am invitat-o să țeasă, alături de noi, o poveste despre Ea și EL, despre familie, despre IUBIRE.
Bună ziua, tuturor! Mulțumesc pentru invitație, Adina. E o bucurie și o oportunitate pentru mine să mă adresez comunității Părinți pe sârmă, să pledez pentru iubire în fața unui auditoriu „încercat” și totuși interesat de o temă de suflet.
Întâi a fost iubirea. Din doi au devenit 3. Cum influențează relația de cuplu venirea pe lume a unui copil?
E întrebarea cea mai potrivită pentru această comunitate și mă ajută să explic adjectivul „încercat” de mai sus.
Dar cred că orice părinte știe răspunsul din prima lună a sa în acest rol provocator: lucrurile se schimbă radical în cuplu odată cu venirea copilului. Eu doar certific ceea ce ați trăit cu toții pe pielea voastră. A fi părinte aduce foarte multe responsabilități, ne obligă să ne inventăm abilități peste noapte, ne sufocă toate celelalte roluri ale noastre, atentează la timpul, energia și importanța relației de cuplu.
Până la urmă, dacă ne gândim, înțelegem că e chiar necesar ca o mama să poată renunța la cariera pe care o pune în stand-by un timp, la unghiile perfecte, la ieșirile cu prietenele, etc. E sănătos ca un tata să își poată lăsa de-o parte hobby-urile, amicii sau serialul preferat.
E nevoie ca ei să dea totul spre puiul abia născut… care nu mai lasă loc nici de prea multă intimitate.
Îmi amintesc că la doar o lună după nașterea primului nostru copil, ne întrebam: oare ce făceam cu timpul acum o lună? Părea infinit în comparație cu goana în care trăiam acum, ca niște slujbași pe plantație pentru puiul nostru, cu tot entuziasmul începutului.
Și totuși, cuvântul cheie în acest răspuns este… „un timp”. Dacă la început pare că nu mai e loc de nimic altceva, e benefic să ne întoarcem la celelalte roluri mai devreme sau mai târziu. Iar rolurile de iubiți sunt precum cele de părinți pentru un alt copil mai mare: nu pot suporta prea multă amânare. Nu-i putem spune celuilalt copil: „nu mai am timp și energie pentru tine acum!”
Vom găsi modalități de a adapta relația cu el la noua situație. Vor fi amânări și frustrări, dar nu renunțări definitive. Iar timpul micșorat va fi de calitate, cu o concentrare a prezenței și a dedicării părintelui.
La fel e și în cuplu: vom pândi și vom fura timp pentru „noi doi”. Pentru că el ne dă energie să facem față noilor provocări. Să ne sprijinim unul pe altul, să ne povestim nereușitele zilei, să ne alinăm și să ne îmbărbătăm reciproc, toate acestea fac din rolul de partener de cuplu o resursă pentru rolul de părinte. Împreună e mai ușor. Și fizic, și emoțional.
Un părinte e „încercat” de două ori. O dată pentru că a fi părinte depășește ce și-a imaginat individul înainte (și prin complexitate, și prin frumusețe, amândouă fiind copleșitoare). A doua oară pentru că iubirea pare să nu mai aibă locul pe care inițial îl patrona și acum e nevoie de efort pentru a-l crea. Deci și relația de cuplu trebuie reinventată, adaptată, concentrată.
Credința mea este că deși initial cele două roluri (de partener și de părinte) intră în concurență, putem face loc în inimă amândurora. Așa cum facem loc iubirii pentru al doilea copil. Doar modelele celor de dinaintea noastră ne fac să credem că e de ales copilul și de pus pe locul doi relația de cuplu. Sau că trebuie să ne sacrificăm renunțând la noi ca indivizi, la carieră sau la dreptul nostru de fericire în amor pe altarul iubirii față de urmași.
Nu e de ales între rolul de mamă și cel de femeie sau între rolul de tată și cel de bărbat. E loc și nevoie de toate. Ba mai mult, ele se completează și ne definesc într-un mod plenar.
De ce are nevoie copilul de la părinții lui ca și cuplu? Cum ajută sau influențează o relație de cuplu bună versus una deficientă creșterea puiului?
Copilul are nevoie chiar de la naștere de ambii părinți. Pentru că mama se va epuiza fără să aibă spatele asigurat de tata. Chiar dacă rolul mamei în alăptare, de exemplu, este primordial, cu cât e mai prezentă și figura tatălui în viața și în gestionarea zilei unui copil, cu atât el se va dezvolta mai armonios. Părinții ar trebui să fie pilonii de bază de la care pleacă alte ramificații relaționale.
Răspundeam cândva cuiva din grupul Părinți pe sârmă că nicio supermamă nu va putea oferi totul. Un copil e mai bogat atunci când are, pe lângă grija și căldura mamei, ghidajul și încurajarea tatălui, plăcintele și poala bunicii, poveștile și glumele bunicului. Toate sunt feluri de a primi afecțiune. A rămâne doar mama figura de atașament e prea puțin și poate fi sufocant, în același timp.
Părinții sunt Adam și Eva, spun eu. Modelul de masculin-feminin este dat de relația lor. De la ei aflăm cum sunt femeile, sunt sunt bărbații, ce șanse are iubirea pe planeta asta, ce fel de fete sau băieți suntem. Avem nevoie să aflăm de la ei că părinții noștri sunt diferiți, că uneori au conflicte venite din aceste diferențe, dar că ajung să se asculte reciproc și să adune cele două viziuni. Ne influențează negativ să îi credem identici, într-o înțelegere perfectă („nu se certau niciodată”) sau într-o luptă fără sfârșit („nu se ascultau niciodată suflet cu suflet”).
E dureros și traumatizant pentru copil să îi perceapă pe unul slab și pe celălalt puternic; unul bun, unul rău; unul victimă, unul agresor.
E ca și cum copilul ar trebui să se dezică de unul dintre părinți, să renunțe de fapt la jumătate din ceea ce este el.
Noi ne-am orientat către terapia de cuplu atunci când am văzut că relația noastră șchipătândă impacta negativ copiii, când începusem să contaminăm parentingul nostru cu problemele din relația de cuplu. Este ceva comun sau ceva rar? Părinții sunt mai conștienți de consecințele unei relații de cuplu nu prea grozave în creșterea copiilor?
Multe cupluri vin la terapie de dragul copiilor: „le facem rău cu certurile noastre” sau „avem principii de educație prea diferite”.
Mie mi se pare de bine. E o altă lupă prin care să vedem ceva ce altfel am fi ignorat între și în noi. De fapt, și copilul, și cuplul ne provoacă să creștem mai mult ca indivizi.
Copiii pot ajunge să fie un simptom al problemelor de cuplu tărăgănate: prin comportamente indezirabile/ delicvente sau chiar prin boli.
Ei miros deconectarea părinților și atunci când conflictul este ținut secret.
Pentru că sunt foarte dependenți de părinți, sunt și îngrijorați de povestea dintre Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana. Se simte ca sfârșitul lumii să nu fie bine ei, ba chiar ca vină personală, ca rușine față de alții. Crește nivelul de stres al copilului, e perturbat de la a fi liber, prezent, concentrat, își deplasează frustrarea în alte relații în care devine agresiv sau indiferent și chiar îi scade imunitatea.
Nu în ultimul rând, pentru că iubirea este o nevoie psihologică de bază, universală, sentimentul că ea e în pericol se simte și la noi adulții ca o amenințare de viață. Ne crește nivelul de stres până la disperare, suntem mai puțin liberi, prezenți, concentrați, ne scade imunitatea, ne deplasăm frustrarea și în alte relații în care devenim agresivi sau indiferenți… ajungem să fim mai nervoși, mai intruzivi sau mai neglijenți față de copiii noștri.
Cea care propune sau aduce partenerul la terapie de cuplu este, de cele mai multe ori femeia. Ce poți să le spui doamnelor care se plâng că numai ele fac eforturi, că de ce totul trebuie să pice pe umerii femeii?
De obicei, dulăii aduc aricii la terapie. Și cum dulăii sunt în 85% din cazuri femei, ele sunt cele care sesizează primele nereguli în relație, ele le latră, ele le aduc la doctor să le repare. Aricii sunt antrenați de mici să evite emoțiile și să găsească soluții, așa că ei vor vedea partea plină a paharului, vor face haz de necaz, vor încerca să se reconecteze prin sex, vor pune preș și floricele peste emoția negativă, ca să fie pace în lume.
În tabloul acesta pare că dulăul vigilent e mereu supărat, agitat, transpirat și cu mânecile suflecate, iar ariciul ignorant e indiferent, amorțit, poate chiar relaxat și fericit. De fapt acestea sunt doar moduri diferite de a gestiona durerea deconectării dintre ei. Unul dă foc la sat ca să mai vadă cineva incendiul din casă, altul se căznește să țină ochii închiși și să zâmbească pentru a aplana situația. Sunt lucrurile pe care le făceau și atunci când erau mici și se certau Adam și Eva. Sau poate că acum sunt dulăi pentru că atunci au fost arici pitiți sub ace sau chiar durici înghețați de spaimă și acum au în sfârșit voce… de leu.
Eu văd doi oameni în suferință, cu aceeași tulburare interioară, dar cu moduri opuse de exprimare exterioară, niciuna eficientă. Nici supraresponsabilizarea dulăului anxios și presiunea pusă pe celălalt, nici neputința și paralizia ariciului nu fac lucrurile să se schimbe. Doar întrețin un tipar de interacțiune nefuncțional între ei. Lătratul dulăul închide ariciul care pleacă rostogol și asta îl face pe dulău să explodeze. E un dans fără sfârșit în care responsabilitatea este egală (nu-mi place să vorbesc în termeni de vină, dar dacă preferați așa, și vina e egală).
Cred că femeia reușește mai ușor să aducă bărbatul la terapie (să îl scoată de sub țepi) făcând eforturi să vorbească din suflet (nu lătrând) despre îngrijorarea ei cu privire la relație, invitând blând la conștientizare:
„Nu suntem bine, iubire, hai să nu renunțăm la noi și să cerem ajutor! Știu că e greu pentru tine să recunoști că e atât de grav și că e rușinos să ne expunem relația, că de la tine pare un pas spre separare, dar eu te invit să ne luăm de mână și să avem grijă de relația noastră, să o îmbunătățim!”
De ce ea? Pentru că ea vede (distorsionat, amplificat) ceea ce el nu vede.
Puteți achiziționa cărțile Laurei din imagine, în format fizic sau ebook de aici.
Când se termină terapia de cuplu? Cum arată un cuplu care a traversat cu succes toate etapele din terapia EFT (emotional focused therapy)? Există o perioadă medie în care cuplurile ajung aici?
Terapia de cuplu se termină cu succes în cabinet atunci când ea continuă între cei doi acasă.
Când ei au învățat să se asculte reciproc: dulăul mai lasă loc pe scenă și altcuiva, ariciul reușește să își exprime emoțiile. Nu mai este despre un dulău care înnebunește de suferință și un arici care rănește prin indiferență, ci despre două suflete rănite care pot fi ascultate pe rând de doi adulți sănătoși. Abia atunci ne dă „doi”, când reușim să îi vedem pe amândoi. Să îi vedem în exterior înseamnă să îi aducem în inima noastră empatic pe amândoi. Ca să facem asta, personalitatea noastră crește în două dimensiuni interioare: cel care se înțelege pe sine și se poate povesti blând, cel care îl ascultă, îl poate primi în inima lui și îl poate alina pe celălalt.
Cuplurile vin cu problematici diferite și au ritmuri diferite de schimbare. Unii vin să rezolve ceva punctual, cum ar fi pierderea unei sarcini: au o relație bună, dar resimt pierderea ca fiind dificilă și cuvintele greu de spus. Alții vin după o viață în care au crescut copii și au fost slujbașii perfecți, renuntând la ei, ignorând relația. Plecarea copiilor de acasă îi lasă fără sens și îi confruntă cu realitatea relației. E diferit. Cuplurile tinere vin cu mai multă încredere, cu mai puțină rușine de terapie, sunt mai deschise să învețe, de obicei.
Dacă în copilăria celor doi parteneri discuțiile de suflet au fost imposibile și emoțiile au fost ignorate, tiparul e mai vechi, nu e doar despre relație. Ceva ce s-a scris de la începutul vieții sau chiar de dinainte de asta (există dulăi și arici și în generațiile anterioare care nu s-au putut auzi emoțional), e imposibil să le dau o rețetă și să îi trimit acasă fericiți. E un proces mai lung, dar care va aduce treptat sănătate în toate relațiile lor ca indivizi.
Un proces terapeutic dus până la capăt durează rareori sub nouă luni. Aș pune o medie de un an și jumătate pentru că îmi cereți. Dar cred că nu e de calculat în cifre, ci în întâlniri emoționale. Nu e de pus presiunea timpului, ci de avut răbdare și blândețe pentru vindecare. Nu e de încadrat într-un șablon, ci de onorat specificul și problematica fiecărui cuplu.
Sigur, e nevoie de efort și costă. Chiar și pentru mine e un efort și un cost să trec prin furtunile lor. Mi-e mai ușor dacă ajungem mai iute la lumina. Dar dincolo de durată, sentimentul de a fi împreună cu ei la rău și apoi la bine, face toți banii. Merită să transpir și să plâng cu ei, pentru că eu știu cum arată luminița de la capătul tunelului, cu sufletele lor îmbrățișate, cu dreptul la iubire recâștigat. Așa că am speranță și atunci când par grei și prevăd că o să dureze mult.
Faptul că vin la terapie cu regularitate, faptul că sunt dispuși să învețe lucruri noi, să conștientizeze ce îi blochează și cum participă personal la nefuncționalitatea cuplului reprezintă factori de progres în terapie și în relație, indiferent de unde am plecat. Uneori e mult până acolo, unii obosesc și renunță. De foarte multe ori oamenii reușesc să se deschidă față de ei înșiși și față de partenerii lor. Chiar și când procesele sunt incomplete, eu văd creșterea lor din ședințele parcurse. Chiar și atunci când intimitatea la care îi invită actul terapeutic nu mai este una dorită de ei, a urma un proces sănătos de încheiere ghidată a relației amoroase îi face să se asculte sufletește până la a accepta punctul de vedere diferit și a-l putea lua în calcul în parteneriatul parental care continuă.
Am primit și câteva întrebări concrete din comunitate. Le redau mai jos exact așa cum le-am primit.
Când ajungem să ne certăm, eu și cu soțul meu avem senzația că totul e gata, dacă ne certăm nu rămâne totul la nivel de ,,acum nu e bine”, ci imediat ne gândim la divorț. Parcă am vrea să fie totul perfect, iar dacă nu e, de ce nu e.
Ideea de iubire perfectă și de îndrăgostire veșnică este apanajul basmului cu două jumătăți identice aruncate prin lume, care s-au căutat și s-au (re)găsit, care se înțeleg din priviri fără efort și… trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Viața e cu oameni imperfecți care greșesc, diferiți unul față de altul, care învață cu efort cum să își negocieze aceste diferențe, să își exprime trăirile interioare cu blândețe față de celălalt, cu spațiu față de opinia și față de emoția lui.
Când nu am avut dreptul la propriile gânduri și emoții profunde în fața părinților noștri, când nu ni s-a permis să le răspundem cu Nu!, când ni s-a pretins să facem ce trebuie fără să comentăm, să atingem un standard ignorând ceea ce simțeam ca adevăr interior, această rigiditate s-a impregnat în stilul nostru de a-i trata pe cei dragi. Așa că în relația de cuplu nu încercăm decât să ne luăm revanșa, să plătim polițe vechi inconștiente. Perpetuăm astfel tiparul luptei pentru „dreptatea mea”, care nu are niciun câștigător și care răcește relația.
Gândul automat la divorț este despre alte rupturi: ori despre nereușitele dintre Adam și Eva, ori despre faptul că ne-am simțit nevăzuți, neînțeleși, rupți de unul dintre ei sau de noi înșine, copii fiind. Finalul unei alte povești își pune pecetea pe modul în care vedem iubirea și pe șansa pe care i-o dăm.
Divorțul este o retraumatizare, o repetare a tiparului de nereușită relațională. Să ne facem auziți în sfârșit, să auzim și să iertăm ar fi o vindecare față de trauma veche și o îmblânzire a destinului cu recăpătarea controlului asupra iubirii și asupra propriei vieți.
Sunt unele cupluri care ascund față de toată lumea faptul că au probleme, iar după ani și ani se află că s-au despărțit. Oare cum ajungem să ne bucurăm de iubire și să nu ne mai temem de ceartă sau de gura lumii?
E greu să recunoaștem și față de noi înșine că ne pierdem perechea. Tocmai pentru că iubirea este o nevoie fundamentală, să n-o mai avem doare cumplit. Simțim vină și rușine față de ceilalți. E ca și cum nu suntem demni de a fi iubiți. Asta ne face ori să menținem secretul, ori să-I ponegrim în fața celorlalți pe cel de care ne-am despărțit. Încercăm să rămânem basma curată, să ne păstrăm imaginea de om frumos, iubibil, uneori întreținând o identitate falsă de „partener al cuiva” încă.
Teama de gura lumii vine și din educație. Dacă părinții erau mai atenți la ce-ar putea spune alții decât la ce simțeam noi, am învățăt să acordăm aceeași atenție acestei „guri” în detrimentul trăirilor emoționale din cuplu sau din propriul piept.
Aș pune boii înaintea carului: contează ce simt, ce gândesc, ce-mi doresc. Vreau să aflu ce simte, ce gândește și ce își dorește partenerul meu. Pacea de bravadă sau de autoamăgire adună un nespus care se va adânci și ne va răci. Pe mine, pe tine, pe „noi”.
Ce putem face sa ieșim din acest „viciu” al vieții reactive si să fim 100% responsabili pentru toate acțiunile noastre și pentru viata noastră, fără a ne victimiza și a da vina pe factori externi?
Frumoasă întrebare!
E tot reflexul de a ne uita în gura lumii mai mult decât în interiorul nostru. De a absorbi cunoaștere, mai mult decât a ne autocunoaște. De a ne căuta pe aiurea în filozofii exterioare, în loc să ne căutăm în interior, să ne autoexplorăm.
Uneori chiar faptul că riscăm să pierdem relațiile noastre de bază ne ajută să începem aceste schimbări spre autoresponsabilizare. Spun clienților mei care intră în terapie cu învinuirea celuilalt, că vom începe să mișcăm lucrurile cu adevărat, atunci când fiecare dintre ei va lucra la propria persoană pentru a fi un partener mai bun.
Un prim pas ar fi să conștientizăm că tocmai atunci când pretindem ca celălalt să se trezească și să nu se mai victimizeze, noi privim peste gard și nu în ograda noastră. Noi ne victimizăm și pierdem timpul. În terapia de cuplu eficientă, fiecare își face terapia individuală, îl susține pe celălalt în terapia sa: ia de bune victimizările alea și încearcă să își aline partenerul, tot așa cum și el are nevoie să îi fie luate în serios plângerile și să fie adresate.
Viața reactivă are în spate vulnerabilități personale neexprimate și neauzite de nimeni. Reactivitatea e o apărare față de o durere nespusă. A conștientiza ce (de la nivel profund) ne face reactivi și a găsi cuvintele care să ne facă înțeleși și primiți în inima celuilalt, e un travaliu cu propria persoană și o vindecare în sine.
Mulțumesc din suflet
Mulțumesc pentru că m-ați primit printre voi, în mintea și în sufletul vostru. Pentru mine iubirea e o profesie, un crez și o pasiune. Într-o epocă a informației rapide și a performanței în tehnologie, iubirea e demonetizată. Vă invit să îi oferiți locul cuvenit în casa și la masa voastră. În esență suntem cu toții iubire. Fii iubire tu!
Mulțumim și noi, dragă Laura, te mai așteptăm cu răspunsuri, povești și întâlniri în comunitatea Părinți pe sârmă.
Adina Giurgea
