Ții minte când ai născut? Când ți-ai văzut copilul prima dată și l-ai ținut în brațe, un val imens de iubire te-a inundat, poate și de recunoștință, de uimire, dar mai ales de acceptare.
Acel pui de om cât o lingură de lemn, fără să fie într-un fel sau altul, fără să facă ceva anume, îți trezea o iubire imensă și îl acceptai așa cum era. În acele momente nu ți-a trecut prin minte „dac-ar fi mai mic, dac-ar fi mai mare, dacă era puțin mai vesel, dacă… ceva, l-aș iubi mai mult”.
Nu există așa ceva! Nimic nu îți condiționa iubirea față de el. Dar copiii cresc și începem să pierdem acea iubire magică de început și să avem așteptări.
Părinții își iubesc copiii enorm. Dar oare îi acceptă așa cum sunt?
„Dac-ar mânca mai bine, dac-ar dormi și el noaptea, dacă n-ar urla așa toată ziua, dacă ar merge mai repede, dacă ar spune și el măcar mama să mă simt și eu fericită, dacă, dacă, dacă….”
Toate aceste mesaje ne arată un adevăr trist, oricât de mult i-am iubi pe copii și nu cred să existe iubire mai profundă pe lumea aceasta decât a părinților pentru copiii lor: nu știm să-i acceptăm.
Ba mai mult, mereu avem ceva de comentat, de corectat, vrem să schimbăm ceva… de parcă copiii noștri ar fi greșiți, tot simțim nevoia să-i luăm la pilă.
Încearcă să-ți vezi copilul ca pe o sămânță care a venit într-un pachet fără etichetă. Treaba ta este să asiguri mediul potrivit creșterii și să plivești buruienile. Nu poți decide ce fel de floare vrei TU să iasă și nici CÂND să înflorească. Anonim
„E pentru binele copilului, dacă-i spun ce nu e în regulă la el, se va îmbunătăți”
Majoritatea părinților crede că a accepta un copil așa cum e înseamnă că nu-l ajuți să progreseze, să crească, să se îmbunătățească. Iar cel mai eficient mod de a-l ajuta să devină mai bun este să-i spui ce nu accepți la el.
„Pământul pe care majoritatea părinților îl creează pentru creșterea copiilor lor este plin de evaluare, judecată, critică și morală – mesaje ce transmit intoleranța față de copil, așa cum este el. (…) De multe ori copiii devin ceea ce le spun părinții că sunt. Plus, limbajul neaccceptării îi îndepărtează pe copii. Nu mai vorbesc cu părinții lor. Învață că este mult mai confortabil să păstreze sentimentele și problemele pentru sine.” scrie Dr. Thomas Gordon, în cartea Manualul părintelui eficace.
A te simți acceptat înseamnă a te simți iubit
Copiii noștri nu s-au născut pentru a ne face pe noi să ne simțim bine față de noi. Ei nu sunt pe acest pământ pentru a ne îndeplini nouă visele, nevoile sau ambițiile. Acceptarea este strâns legată de iubirea necondiționată, de fapt, nu există iubire necondiționată fără acceptare. Fii și fiicele noastre au nevoie să ne simtă acceptarea doar pentru ceea ce sunt, înainte de a ne simți afecțiunea sau aprecierea.
Au nevoie să fie convinși de ea, s-o simtă emoțional și mental. Acceptarea devine moneda de schimb în orice relație. Și nu trebuie să presupunem că ai noștri copii o simt și o știu fără să le-o spunem.
Spune-le! Arătă-le! E esențial! Ca mamă sau tată, avem rolul unic de a-l susține pe copil să se descopere, să afle cine este și care e misiunea lui pe acest pământ, să se formeze.
Cum comunicăm acceptarea
În cartea lui Thomas Gordon, acesta menționează câteva modalități prin care putem comunica acceptarea copiilor noștri.
Să nu intervenim în activitățile lor
Avem adesea acest impuls de a inerveni. Copilul contruiește un turn? Îi spunem cum să-l facă mai solid, mai înalt, mai punem și noi o cărămidă sau îi dăm sfaturi.
În schimb, dacă vrem să-i comunicăm acceptare, ar fi de ajutor să ne detașăm puțin, să-l lăsăm să încerce și să greșească, să-și găsească singur răspunsurile și să-și sărbătorească reușitele.
Astfel el va percepe mesaje precum ceea ce fac e bine, mama/ tata acceptă ceea ce fac ca bun.
Avem impresia că trebuie să facem ceva, că nu e în regulă să-i lăsăm singuri să se chinuie cu diverse activități, că ei au nevoie de noi și i-am dezamăgi dacă nu intervenim. Dar tocmai această neintervenție îi dă copilului simțul că este acceptat așa cum e și că ai destulă încredere în el și în abilitățile lui.
Ascultarea pasivă ca mod de acceptare
Aici ne referim la a reacționa la cuvintele copilului prin tăcere – nu ca semn de ignorare ci de ascultare – sau cuvinte simple care invită la aprofundare și continuare: „da”, „așa”, „îhî”, însoțite de un limbaj al corpului care nu transmite judecată, învinuire ori critică ci doar curiozitatea și dorința de a asculta până la final povestea fără a interveni cu propria noastră agendă, cu propriile noastre judecăți.
Să luăm un exemplu:
Copil:„N-o să-ți vină să crezi ce-am pățit azi!”
Mama: privire curioasă care invită la destăinuire.
Copil: „M-am enervat așa de tare pe Matei că mi-a pus piedică pe hol că ….” ezitant să continue.
Mama: neutru „Așa…”
Copil: „M-am înfuriat groaznic și am explodat, l-am împins și era cât pe ce să ne luăm la bătaie.”
Mama: „Da?”
Copil: „Da, eram amândoi ambalați….Dar mi-am dat seama că am exagerat că el a făcut-o în joacă, era doar o glumă, mai facem asta câteodată noi doi.”
Mama: tăcere
Copil: „O să vorbesc cu el mâine să ne împăcăm, a fost doar o neînțelegere”
Prin această ascultare și intervenție minimă, mama i-a oferit copilului spațiul necesar să-și exprime emoțiile și să se îndrepte singur către rezolvarea problemei. Dacă mama ar fi început cu judecăți și cu mirări despre cum a avut o reacție exagerată sau ar fi spus că Matei este un prieten bun și prietenii nu se bat, copilul ar fi sfârșit simțindu-se și neacceptat dar și plin de resentimente față de mama și eventual prietenul lui.
Ascultarea activă
Ascultarea activă este unul din principalii stâlpi pe care putem clădi o relaţie armonioasă cu copiii noştri, precum şi să creştem un adult responsabil, împlinit şi demn de admiraţie. Ascultarea oferă un cadru de siguranţă unde copiii se pot întoarce cu orice problemă, fără a le fi teamă să fie corectaţi, judecaţi sau pedepsiţi.
Iar acest lucru se va dovedi extrem de preţios, mai ales în anii adolescenţei.
Am scris în urmă cu un an mai multe postări despre iubirea necondiționată, din care îți las imaginea creată și o frază care este cumva sinonimă cu acceptarea despre care am vorbit în acest articol:
În parentingul necondiționat iubirea părintească este un dar. Te iubesc și te prețuiesc ca pe o ființă umană, separată și diferită de mine, încerc să te înțeleg, să te accept și să-ți susțin creșterea, devenirea și găsirea propriului drum în viață.
Citește întreaga postare aici.
Un ultim lucru
Există momente când propria noastră identitate va veni în conflict cu identitatea copilului și ne va fi greu să-i acceptăm unicitatea (mai precis diferența față de noi!).
Atenție! A-i accepta pentru cine sunt nu înseamnă că trebuie să acceptăm tot ce FAC. Limitele și regulile sunt necesare și utile pentru copil, pe tot parcursul vieții lui. Dar e nevoie să-i înțelegem pentru a-i accepta mai ușor.
Așa că haideți să fim atenți la semnalele lor, la ceea ce ne spun, la ceea ce ne transmit și să încercăm, măcar, să dăm la o parte filtrul propriilor noastre convingeri (acele nesfârșite trebuie).
Copilul nostru nu e rău, manipulator, ascuns, șmecher sau alte etichete toxice. E doar un copil care crește, se dezvoltă, se transformă, se caută și are nevoie de iubirea noastră necondiționată și de acceptare pentru a putea înflori și a deveni cea mai bună variantă care poate fi.
