2 principii „Fără Țipete” care-ți vor transforma modul în care îți crești copiii

principii fără țipete

Nu știu dacă ai auzit de parentingul Fără Țipete, dar de vreme ce ești aici și citești acest articol e ceva ce te-a atras.

Poate și tu ești un părinte țipător, cum eram și eu în urmă cu vreo 4-5 ani sau ai beneficiat de o astfel de creștere ca și copil și nu-ți dorești deloc să dai asta mai departe. Sau poate ești familiarizat deja cu mentalitatea ScreamFree, un concept creat de Hal Runkel, în urmă cu peste 15 ani și ai citit cartea Fără Țipete. Cum să crești adulți echilibrați fără să-ți pierzi calmul, apărută la Bookzone. 

Înainte de a explora principiile Fără Țipete pe care ți le propun azi…

Vreau să-ți spun că nu am conspectat cartea și vin în fața ta cu idei revoluționare. Ci îți scriu ca și instructor acreditat ScreamFree parenting, după trainingul la care am participat chiar cu Hal Runkel, în urmă cu 2 ani și jumătate, și ca practicant a acestor principii, în viața mea și cu copiii mei, dar și în activitatea mea în comunitatea Părinți pe sârmă sau în ședințele de coaching cu părinți.

Abia după 3 ani de cluburi de carte organizate lunar mi-am făcut curaj și am propus la club cartea Fără Țipete, chiar săptămâna asta a avut loc și discuția foarte intensă și valoroasă m-a determinat să scriu mai multe.

Dar ce e chestia asta… Fără Țipete?

„Fără Țipete” e o mentalitate, sunt principii pe care le putem aplica, fiecare în modul său unic pentru a ajunge la acel deziderat de părinte calm și conectat și a te simți încrezător că ceea ce faci este benefic, copilului și ție.

Dar ce-i cu numele ăsta? Eu nu țip, poate o să spui!

Ei bine eu da. Obișnuiam să fiu o mare țipătoare. Recunosc. Și mi-a luat ani de zile să ajung mult mai calmă și să simt aceleași emoții de furie, de neputință, poate chiar disperare dar să găsesc butonul de pauză și să nu mai izbucnesc. La blândețe mai am de lucru, dar sunt pe drumul cel bun, uneori mă uimesc pe mine însămi.

Dar nu e vorba doar de a țipa, unii oameni pot spune că ei nu sunt așa, nu țipă neapărat dar ceea ce toți avem în comun este reactivitatea emoțională.

E vorba de faptul că ne lăsăm purtați de val, ne lăsăm acaparați de focurile momentului și reacționăm într-un mod nedorit, în care speriem copilul sau îl blocăm, sau facem ceva pe care știm că-l vom regreta mai târziu. Și nu e doar despre copii. Doar gândește-te la ultima ceartă cu partenerul.

Iar pentru cei care credeți că doar voi v-ați pierdut cumpătul cu copilul doar voi sau nu foarte mulți ați țipat la copil și ați simțit că scoateți fum pe nas și urechi – și copilul a simțit-o și el –  datele unui studiu efectuat de Universitatea New Hampshire ne arată că 98% din toți părinții au avut o ieșire emoțională (cu efecte psihologice dăunătoare asupra copilului) până la vârsta de 5 ani ai copilului iar ceilalți 2%… să fim serioși, probabil mint.

 

Principiul nr. 1 „Fără Țipete”: Parenting-ul nu este despre copil, este despre părinte

De aceea se numește parenting și nu kidding. Aici era un emoji, dar pe blog nu se văd.

O să vă uitați strâmb la mine și-o să ziceți c-am luat-o razna.

Păi bine, Adina, după ce că se pune atâta presiune pe părinți și parentaj care este singurul, unicul și cel mai important domeniu în viață unde nu-ți permiți să dai greș, noi ne concentrăm tot pe noi?

Știm că parentingul are efecte asupra generațiilor viitoare și tare-am vrea să nu transmitem bubele noastre copiilor și n-am vrea să creștem încă o generație de copii, viitori tineri și adulți ce se îngrămădesc pe la ușile cabinetelor de psihoterapie pentru a-și vindeca rănile din copilărie.

Tocmai acesta este motivul pentru care trebuie să ne concentrăm pe noi.

Pentru că singura persoană pe care o putem controla suntem… noi.

Pentru că singura persoană pentru care suntem responsabili în totalitate este… ați ghicit, tot NOI.

Cum ne simțim când suntem responsabili pentru copii

Cei mai mulți părinți spun că se simt copleșiți, întinși la maxim, nepregătiți, mult prea implicați și… peste toate NEAPRECIAȚI.

Mie toate astea-mi sună ca un buchet pe care scrie: neputință.

De câte ori nu ne auzim spunând, sau măcar gândind:

Nu mai pot! Îmi ajunge! E prea mult,  e prea greu. Când o să devină simplu? Nu mai știu ce să fac, pur și simplu nu știu pe unde s-o apuc…

Din păcate această neputință, această lipsă a controlului și sentimentul că nu avem opțiuni, că suntem blocați, aceasta este cea mai mare sursă de stres pentru părinți.

De aceea, principiul nr 1 al parentingului Fără Țipete este: e despre tine, tu poți să-ți reiei controlul asupra vieții tale, să redevii căpitanul propriului vapor, să fii un lider … DAR EXISTĂ O CONDIȚIE.

Pentru a fii un lider bun, unul pe care copilul să vrea să-l urmeze, să-l admire, să-l respecte, trebuie să renunți la rolul de manager.

Noi nu suntem responsabili pentru copiii noștri

Hal Runkel, cel care a dezvoltat această mentalitate chiar a introdus o idee revoluționară, care a venit a răspuns la una din cele mai mari minciuni care ni s-a spus nouă, ca părinți: CĂ NOI SUNTEM RESPONSABILI PENTRU COPIII NOȘTRI.

O să zici că nu-i o minciună, cel puțin nu sună așa.

Deschizi televizorul sau Facebook-ul și apar tot felul de mesaje: copilul se tăvălește pe jos, tu ești responsabil!

Copilul nu mănâncă, părintele e responsabil! NU știe cum să-l atragă către mâncare!

Copilul nu doarme suficient! Părintele e responsabil! Nu știi să-i creezi rutină, să-i faci training să adoarmă și alte o mie de sugestii.

Și încă eu am spus-o frumos, dar de obicei se arată cu degetul, părintele e de vină!

Copilul nu face, nu zice, nu este cum trebuie… (orice o însemna acest cum trebuie), tu, părinte, ești de vină!

Pentru ceva e nu poți controla!

Nu sunt responsabil pentru copilul meu, ci sunt responsabil FAȚĂ de copilul meu

Dacă eu sunt responsabil pentru comportamentul lor, ei de ce și-ar mai asuma responsabilitatea propriului comportament?

Să mergem mai departe cu raționamentul: deci dacă eu sunt responsabil pentru ei, eu sunt responsabil să le controlez comportamentul.

Iar treaba mea de părinte devine: să îi fac să se poarte cum trebuie.

De aici a venit întreaga mișcare comportamentalistă, eu sunt responsabil pentru comportamentul copilului meu astfel că voi folosi orice metodă, pe pozitiv – adică recompense sau pe negativ – pedepsele, astfel încât el să-și modifice comportamentul și să-l adopte pe cel dezirabil.

Când ne asumăm responsabilitatea PENTRU EI noi o luăm de la ei, le luăm puterea.

Și atunci ei vor deveni neputincioși și și vor simți că nu au niciun control, că nu pot alege, că nu sunt capabili. Le luăm puterea de a fi ei stăpânii propriei vieți, de a alege.

Aceasta este schimbarea de paradigmă pe care ne-o propune mentalitatea

 

Cum arată asta în viața reală

Ok, gata cu teoria.

Haideți să vedem practic câteva exemple.

Cum funcționează principiul ăsta și cum putem să-l implementăm în viețile noastre.

O să folosim un exemplu din acele arii unde părinții se îngrijorează cel mai mult: somnul, mâncarea și comportamentele nu prea ortodoxe ale copilului.

Pentru că spațiul e limitat, voi folosi un exemplu din zona somnului și te provoc să aplici același model în celelate domenii. Dacă ai nevoie de ajutor, lasă-mi un comentariu și te conduc prin proces cu drag.

Nu sunt responsabil ca al meu copil să doarmă 10 ore pe noapte.

Serios, a încercat cineva să-l facă pe copil să adormă când el nu voia? Ai încercat ținut în brațe, legănat, cântat, ai închis tu ochii și te-ai prefăcut că dormi (sau chiar ai adormit de-a binelea), dar ochii copilului au rămas laaarg deschiși și … nimic n-a funcționat.

Dacă el nu vrea (nu poate, are o problemă, sunt multe cauze) să doarmă, n-o să poți să-l faci.

În schimb, sunt responsabil față de copilul meu să-i asigur toate condițiile pentru odihnă: venitul acasă la o oră rezonabilă, rutina consistentă de seară, atmosfera de calm, închiderea ecranelor cu o oră/două înainte de culcare, liniște și diminuarea tuturor stimulilor care îi transmit corpului că este timpul de culcare.

E rândul tău. Formulează o dificultate pe care o ai cu copilul. Nu mănâncă, se comportă în x și y fel. Și apoi întreabă-te? Care e responsabilitatea mea față de el?

Principiul nr. 2 „Fără Țipete”: Dacă ți-ai pierdut controlul, nu poți fi la cârmă

Sau dac-ar fi să-i explici unui copil de 4-5 ani ideea asta, titlul acestei cărți foarte faine de copii ar fi de mare ajutor: Nu lăsa porumbelul la volan!

Când ești într-o poziție de leadership, și parentingul este lidership, și îți perzi cumpătul – fie că țipi, fie că intri în poziție pasiv-agresivă – îți pierzi autoritatea. Îți pierzi abilitatea de a-i influența pe ceilalți (că am stabilit deja că nu putem să-i controlăm, totul stă în influența noastră, pozitivă, sper eu).

Știi ce spun mulți părinților când sunt în buza prăpastiei, gata să-și piardă controlul?

„Dacă nu te potolești/nu încetezi cu X, Y, Z,( completează tu aici cererea părintelui), o să-mi pierd cumpătul/îmi sare muștarul/îmi pierd răbdarea etc.”

În traducere liberă (a la Hulk), o să mă enervez și nu ți-ar plăcea de mine când sunt nervos.

Iată ce-i transmitem copilului:

CALMEAZĂ-MĂ!

„Eu nu mă descurc cu emoțiile mele, am nevoie să te comporți mai bine pentru că eu nu mă pot calma.

Eu am nevoie de tine ca să fii matur, că eu nu pot.”

fără țipete, calmează-mă

Unde e adultul?

Cine are autoritatea acum?

Cine deține supremația?

La cine e răspunsul?

La copil. El are telecomanda. Și dacă el te refuză, ce faci? Îți va apăsa pe toate butoanele. 

E corect? E drept? E normal? E responsabilitatea lui să te calmeze, să te facă să îți menții calmul?

Sunt întrebări retorice, nu e nevoie clar să le răspundem, fiecare știe răspunsul prea bine.

 

Care e rolul nostru în familie?

Noi suntem liderii, noi deținem autoritatea (și responsabilitatea) emoțională a familiei.

Când ne pierdem cumpătul, transferăm acest leadership emoțional copiilor noștri.

Citește și Îi permiți prea mult sau parentingul prost înțeles. 

Hai să ne asumăm emoțiile, că doar suntem adulți!

De asemenea, auzim foarte des și ni s-a întâmpla tuturor să spunem: mă enervezi, mă înnebunești!

Oare copiii tăi sunt atât de puternici? Au ei puterea să te înnebunească? Să te facă să-ți pierzi cumpătul? Cine e responsabil de emoțiile tale?

Se poate să fie așa… dar… Nimeni nu te poate înnebuni dacă nu-l lași, dacă nu-i dai acea putere.

În engleză sună mai bine, cu mai multe înțelesuri, și se pare că a zis-o Zig Ziglar, speakerul motvațional:

No one can drive you crazy unless you give them your key. (nimeni nu te poate înnebuni, dacă nu-i dai tu cheia)

 

Probabil că întebarea de pe buzele tale e:

Și ce să fac când copilul meu se aruncă pe jos, face un tantrum, îmi spune să tac sau țipă la mine?

Pe modelul, nu sta, fă ceva!

Dacă nu fac nimic pe moment, copilul uită

Ei bine, acesta e un mare mit și mi-a luat mult timp să înțeleg asta. Poate abordăm într-un articol separat nevoia noastrp urgentă de a face ceva.

Hal Runkel ne spunea râzând la training că unul din mentorii lui l-a învățat exact opusul: Nu face nimic, doar stai acolo!

Ideea e că de câte ori nu putem controla ce se întâmplă în interiorul nostru, încerăm să controlăm ce e în afara noastră.

Cea mai benefică soluție pentru toată lumea este ca tu să rămâi calm.

Ești prezent alături de copil, ești martor la experiența lui și faci tot ce poți pentru a-ți păstra calmul, astfel poate avea loc co-reglarea. Mai multe despre acest subiect a scris colega mea psihoterapeut, Livia Istrate, aici.

Ești conectat la copil și emoțiile lui și astfel îi dai o lecție mult mai prețioasă decât lecția aceea la nervi (care nu ajută pe nimeni).

Îl înveți că emoțiile noastre dificile nu sunt periculoase, că le putem face față, că împreună putem să trecem peste asta. Și mama/tata, părintele meu este de partea mea. Orice-ar fi. Asta nu înseamnă că cedăm rugăminților sau renunțăm la limite.

Lecțiile se dau mai târziu, după ce ne-am calmat (minim 20 de minute), când putem descrie ce s-a întâmplat (fără arătat cu degetul, judecăți și împărțit vina), ci ca un observator. Și apoi formulăm regula, limita noastră (oamenii nu sunt de lovit, de exemplu). Și ne asigurăm că a înțeles.

Și ne înarmăm cu răbdare, căci dacă a înțeles nu înseamnă că nu va reacționa la fel de încă 248 de ori, până creierul lui se maturizează și poate folosi pe deplin zona rațională, responsabilă de luat decizii bune și gândit critic.

 

Vrei să afli mai mult?

Acestea sunt doar 2 din principiile Fără Țipete și multe, multe idei faine se desprind de aici și ne pot ajuta să avem o perspectivă mai armomioasă, mai benefică pe termen lung, asupra parentingului.

Și să ajungem să ne bucurăm de copiii noștri și de perioada aceasta unică în viețile lor și ale noastre, copilăria lor.

M-aș bucura să aflu dacă ai primit informații noi, dacă ți-am răspuns la întrebări (nerostite) sau îți dorești să afli mai multe. Sunt aici, la un click distanță.

 

Abonează-te la newsletter-ul bilunar Părinți pe sârmă

La abonare, vei primi cadou e-book-ul „De la naștere la adolescență. Ghidul tău de înțelegere a etapelor de dezvoltare a copilului”.

Distribuie articolul pe:

This Post Has 2 Comments

  1. Cristea Andra

    Bună. Minunat text. Nu merge link-ul la textul Liviei. Mă poți ajuta, te rog?

    1. Adina Giurgea

      Bună, Andra! Acum am văzut comentariul tău. Mulțumesc mult că mi-ai atras atenția. Am rezolvat, acum merge linkul.

Lasă un răspuns