Pe măsură ce ai noștri copii se apropie de adolescență sau de maturitate și încep să se desprindă de noi, începe să ne fie și mai mult dor de ei mici.
De fețe ce ne priveau ca pe soarele lor.
De mânuțe care se agățau de gâtul nostru precum cel mai de preț colier.
De cum îi țineam în brațe seară de seară și le citeam povești.
De cum (mai) acceptau să ne țină de mână pe stradă.
Sau cum îi ducea taică-su pe umeri.
De cum îi duceam în brațe și-i băgam în pat, pe când adormeau cuibăriți lângă noi.
De cuvinte dulci de te iubesc și declarații de admirație și iubire pricinuite de cine știe ce fleacuri (în ochii noștri).
Ei, madre, poate când o să fiu mare o să te mai las să mă pupi.
Așa mi-a spus juniorul care ieri a împlinit 15 ani și de ceva timp nu mă mai lasă să-l pup. Mai reușesc să-i smulg o îmbrățișare, și asta la ocazii speciale.
Un lucru e cert: Au trecut într-o altă etapă și de unde până mai ieri noi eram universul lor… acum ei își contruiesc universul în afara noastră.
Aveam foarte clar în minte, chiar de câteva luni încoace, să scriu un articol despre lucruri pe care părinții de adolescenți ar trebui să le știe.
Dar azi, în fața tastaturii și a foii, îmi dau seama câtă presiune este pe umerii noștri – să știm, să facem, să nu ratăm, să reușim, să prindem ultima șansă, ultima perioadă împreună. Așa că mi-a pierit cheful de a îți spune ție, dragi părinți de adolescent, ca și mine, ce e de știut și făcut.
Mai degrabă, mă uit spre interiorul meu și scot din tumultul de gânduri și mai luminoase, și mai umbrite, și dacă te vei identifica, pe ici pe colo, dacă îți va fi de folos sau te va inspira în vreun fel, înseamnă că mi-am făcut treaba.
Câteva lucruri pe care aș vrea să ți le spun, dragul meu adolescent
Nădăjduiesc că vei citi aceste rânduri cândva – da, știu, acum nu e momentul, nu ai răbdare, e ok – și, mai presus de asta, simt nevoia să le scot la iveală și să le împărtășesc cu tine, drag cititor. Poate îmi împărteșești și tu dificultatea de a găsi momentul potrivit, tonul potrivit, contextul potrivit și să mai pic și în momentul în care adolescentul să fie dispus la conversație și, mai ales, la conectare.
Așa că multe din aceste mesaje ajung greu la destinatar, dar sper că măcar nu se vor pierde.
Te apreciez atât de mult
Da, da, știu! Nu-ți spun destul de des și pic în paradigma în care am crescut și eu. Vedem ce nu merge și ce nu ne place și de tot ce e bun, frumos, armonios, nici nu amintim. Parcă ne uităm în niște oglinzi din parcul de distracții, care ne arată strâmbi și hâzi.
Nu, nu e drept. Știu. Noi, oamenii, ne hrănim cu aprecieri. Și cu toate astea, suntem atât de zgârciți cu ele.
Te apreciez pentru tot ce faci, pentru eforturile tale, pentru strădania de a face față tuturor provocărilor vârstei și clasei (bate la ușă examenul de capacitate), pentru seriozitatea de a duce la cap unele lucruri, pentru diminețile cu proiecte la chimie (mă ascultă doamna, nu că mi-ar plăcea mie) pentru mesajele cu sunt bine, mai întâzii puțin, nu-ți face griji de la 22.00 când ești afară, prin cartier.
Dar mai presus de tot ce faci, te apreciez că ești. Pur și simplu. Tu, copilul bun, amuzant, optimist, încăpățânat, pasionat până la obsesie, adesea fără chef. Doar TU, fără etichete și catalogări de bun și rău.
Citește și articolul Dragă mamă și tată! scrisoare de la adolescentul vostru
Știu că de acum cele mai frumoase momente din viața ta nu vor fi lângă noi, părinții tăi… și e ok
Ești într-o perioadă în care prietenii sunt foarte importanți. Și e ceva normal, e de așteptat, nu e ceva cu care să ne luptăm.
Înțeleg că vrei să-ți petreci ziua cu ei, la teatru – unde mai zăbovești 2 ore după cursuri, să stai cu prietenii; pe afară la fotbal cu prietenii cu care te știi de când aveai 2 ani, practic ați crescut împreună.
E momentul primelor îndrăgistiri, primele drame și decepții din dragoste, acum e cu mesaje pe Whatsapp și Instagram, dar emoțiile sunt tot acolo. Prezente, intense și confuze.
Și știind toate astea îți răspund la mesajul de pe whatsapp: ok, be safe! Totuși nu veni la miezul nopții, ok? și mă rog să fii bine și să am răbdare să nu-ți mai scriu încă un mesaj peste o oră, ci să te întorci acasă și să-ți începi ritualul de seară. Alături de noi, în siguranța și atmosfera obișnuită și banală de acasă (dar dătătoare de calm și liniște).
Te susținem în drumul tău. Nu ești singur și sper să simți asta
Am creat un cerc de suport în jurul tău și sper să simți energia tuturor celor implicați. Nu doar eu și tati. Îl ai pe proful de învățare, cel care te încurajează și te ghidează să descoperi că poți, mulțumim, Alexandru, pe domnul profesor de română, cel de matematică, mentorii de la cursurile de teatru, oameni care te susțin și îți suflă vânt în aripi astfel încât să poți progresa nu doar pentru examen, ci pentru viață.
Iar susținerea noastră vine nu doar sub formă de oameni cu care te înconjori, modele, mentori, oameni care să te îndrume și să te inspire, ci și sub formă de încredere. Încredere în tine, în alegerile tale, în drumul tău, în deciziile tale. În căderile și revenirile după deciziile mai puțin inspirate. Dar necesare. Căci, nu-i așa, greșeala e cel mai bun învățător.
Suntem mândri de tine și credem în tine!
Nu e nevoie să faci ceva anume pentru ca noi să fim mândri de tine. Știu că noi, generația trecută, am fost așa de des învățați că suntem valoroși prin ceea ce facem. Și am ajuns niște roboței care fac. Fac multe și de toate de am ajuns să confundăm aprecierea (pentru ce facem) cu iubirea, cum zice Paul Olteanu atât de bine într-un episod din podcastul Mind Architect.
Ziceam că generația noastră și multe înainte au primit apreciere sau atenție (egal iubire pentru un copil până la un moment dat) doar când performau, făceau lucruri bine și… eventual singuri. Și am ajuns să facem, să performăm, să facem doar noi tor că doar dacă vrei ceva bine făcut, e nevoie să-lm faci tu, să nu stăm un moment locului, doar-doar om primi și noi sclipirea din privirea părintelui care să ne comunice: Sunt o norocoasă că sunt mama ta! Sunt mândru de tine și la fel ar trebui să fii și tu.
Iartă-mă!
Pentru toate momentele în care nu sunt părintele de care ai nevoie, în care te cicălesc, mă îngrijorez prea mult, îmi torn toate grijile și proiecțiile mele sumbre asupra ta …
Nu e despre tine. Sunt ale mele și mi le iau în brațe. Le iau în primire, doar că mai scapă câteodată. Mai năvălesc peste tine după ce m-au bântuit pe mine. Nu-ți cer să mă înțelegi. E ok să nu-ți placă și, dacă poți, trage-mă de mânecă și spune-mi să mă opresc. Promit să nu mă supăr.
Și mai simt să-ți cer iertare pentru ceva. Deși cei mai mulți părinți se plâng că ai lor adolescenți fug de ei, se baricadează în camera lor și nu ies de acolo cu orele, tu încă ne vrei compania, o cauți. Și adesea noi avem mult de lucru. Suntem în niște proiecte, ca familie, dar și eu, cu comunitatea Părinți pe sârmă, un fel de al treilea copil, unul mai mic și mai timid, dar unul la care muncesc de zor de ceva timp și #încurând va face ochi și voi putea spune lumii despre ce e vorba. O să recuperăm acest timp. M-aș bucura să vezi pasiunea pe care o pun în ceea ce fac, deși uneori mi se pare că răpesc timp de la voi, copiii mei.
Mai am atâtea să îți spun…
Mai am un sac întreg de lucruri să-ți spun – aș putea scrie o carte… și sper să ți le spun destul de des.
Iar când nu reușesc, să îți strecor câte un bilețel, un mesaj pe whatsapp, o scrisoare chiar (sper să nu crezi că e prea cringe) sau măcar să-mi amintesc că ceea ce ai nevoie, mai mult decât orice, e ca fața mea să se lumineze când intri în cameră. Și să știi că ești de ajuns. Valoros. Iubit și minunat.
Și să nu uiți că oricât de tare va ploua, eu voi fi în spatele tău să-ți țin umbrela.
P.S. Acum câteva zile am dat peste o poezie scrisă de Emily Roussell, o metaforă incredibil de frumoasă despre rolul mamei de adolescent, acela de a-l susține și a-i fi alături, indiferent cât de grea e furtuna și ploaia. Puteți citi poezia tradusă integral de colega mea, Armina, pe grup.
