Scrisoare pentru fiica mea de 12 ani!

Într-o zi însorită de 23 septembrie, în Spitalul Sanador din București, a venit pe lume fetița noastră mult dorită, Iris.

Nu țin minte mare lucru de dinainte de operație, ba acum vreo 2 seri am stat serios să mă gândesc când m-a întrebat Iris la ce oră s-a născut… hhhm, e clar că memoria mea nu mai e de încredere,  „10:50, am strigat victorioasă după câteva secunde bune de gândire”.

Dar țin perfect minte prima noastră întâlnire.

Intrarea a fost furtunoasă, cu țipete și plânsete prelungi ce s-au oprit, ca prin minune, când asistenta ți-a lipit obrazul de al meu. N-o să uit niciodată senzația aceea, nu știu să fi trăit o atingere atât de fină.

Au trecut 12 ani de atunci.

Așa că m-am hotărât să-ți scriu o scrisoare.

Și pentru că mama are blog las această scrisoare aici, chit că nu ajunge într-o carte precum articolul de la aniversarea de 9 ani, măcar știm unde s-o găsim peste ani.

Draga mea, Iris!

Am atâtea să-ți spun și știu că nicio scrisoare și nici cele mai meșteșugite combinații de cuvinte sau idei, n-o să poată să transmită tot ce e în sufletul meu acum, că ai împlinit 12 ani.

Dar voi încerca. 

Ai crescut atât de mare, iată-te cu un picior în copilărie și unul în adolescență. 

Urmăresc cu uimire și încântare transformarea ta din acel copilaș rotofei, bucălat și veșnic dornic de joacă, într-o domnișoară frumoasă, hotărâtă, care știe ce vrea și e gata de luptă să și obțină ce-și dorește…. care nu și-a pierdut jucăușenia.

Mi-e dor să te țin în brațe și să simt cum doar prezența și brațele mele îți sunt de ajuns. Să te calmezi, să te înseninezi, să râzi din toată inima.

Mi-e dor să -ți citesc seară de seară și să aud glăsciorul tău dulce și să mă afund în privirea ta plină de curiozitate. Și să am răspunsuri la toate întrebările tale.

Mi-e dor să văd scântei în ochișorii tăi în timp ce ne anunți că e ziua puzzle-urilor (sau săptămâna), mă rogi să-ți fac o înghețată în balcon (din nisip kinetic, dar servită ca la gelaterie, în cupe și cu lingurițe), sau mă întrebi cu seninătate când o să mor, că tu vrei să fii pregătită să preiei proiectul Bookisit.

Mi-e dor de tine mică, dar… nu pot sta prea mult în starea asta de dor și nostagie de frică să nu pierd locul privilegiat pe care îl am la spectacolul acesta mirific pe care l-ai pus în scenă. 

E un spectacol grandios! Unoeri e tragedie și se plânge mai ceva ca la grecii antici, ba se bate din picior, cu strigăte de luptă ca la vikingi (probabil) și săgeți în priviri de-ți vine să te adăpostești să nu fii trăznit pe loc.

Alteori se joacă comedie, e plin de râsete cristaline, de personaje pline de șarm și umor, ce folosesc cuvinte alese și glume bine plasate.

Sunt tare privilegiată, îți zic, să ocup un loc în primul rând.

Ba uneori mai sunt chemată și pe scenă.

Arajează scena, spală cortinele, straiele, ba mai trebuie să ospătezi mesenii, să-i distrezi, că și comedianții se plictisesc sau se simt singuri.

Primesc și aplauze și îmbrățilări, flori mai puțin, dar sunt răsfățată cu cadouri făcute chiar de mâinile tale dibace.

Dar gata cu teatrul, m-am lăsat dusă de val.

Dar aproape 6 ani de cursuri de teatru ale tale și cele 4 ale lui frate-tu și-au pus amprenta pe mintea și firul meu narativ.

Ziceam că nu pot să rămân prea mult cu privirea îndreptată spre trecut, nu vreau să te pierd din priviri.

Și nu pentru că vreau să controlez eu povestea ta, încotro se duce și cum, cu cine și mai ales de ce…

Nu, draga mea Iris, povestea îți aparține și noi, eu și taică-tu, suntem tare mândri de tine și de modul în care crești, te dezvolți, îți întinzi aripile.

Știu că nu ți-o spun destul de des că te apreciez.

Apreciez că ești organizată și responsabilă, dar îți dai voie să fii și împrăștiată uneori, și mai uiți și tu lucruri, că doar nu ești robot.

Apreciez pasiunea ta pentru tot ce înseamnă arte, de la teatru până la pictură și muzică… oooo, muzica asta fără de care nu poți să trăiești, k-pop, și toate nebuniile astea pe care le-aș urî, dacă nu te-aș iubi așa de tare și pe tine și toate lucrurile care-ți plac.

Apreciez sinceritatea ta, modul în care slujești adevărul. Și modul în care poți să-ți ceri iertare și să recunoști că … ai greșit. E-o lecție grea, nici noi, la 40 și treaba noastră, încă nu suntem maeștrii la treaba asta cu reparația și cu cerutul scuzelor. Nu fii dură cu tine, vei învăța, pornești de la o bază mult mai solidă decât oricare dintre noi (doi, părinții tăi).

Apreciez sensibilitatea și modul în care simți tu lucrurile, oamenii, situațiile.

Niciodată să nu-ți pară rău că simți atât de multe, e o superputere, nu o slăbiciune.

Vei învăța tu să pui limite, să nu te încarci cu prea multe emoții sau să nu te lași copleșită de atmosfera din jur.

Între timp, știu sigur că inima ta va fi mereu deschisă să simtă. Și să trăiască tot curcubeul de emoții.

Știu că tragedia mă încovoaie câteodată.

Și-am zis c-aș vrea să dorm până faceți 18 ani.

Dar nu crede cuvintele aruncate la întâmplare.

O zi, două, poate și 7 aș putea lipsi!

Dar mai mult nici gând să mă îndepărtez, să pierd cei mai frumoși ani.

Și cei mai grei.

Și cei mai împlinitori.

Și cei mai provocatori.

Nu pot decât să-mi doresc să fim sănătoși să putem fi în continuare lângă tine. Cu tine. Implicați. Iubitori. Cu apreciere și înțelegere. Cu uimire și bucurie. Cu acceptare și speranță.

La mulți ani,Iris!

Semnat: mama