Ce dor mi-e de copilărie, de verile luuungi, lungi, petrecute la bunici, în creierii munților în județul Neamț.
Am fost de curând în satul copilăriei mele și nu pot fi altfel decât nostalgică și încerc, pe cât posibil, să le povestesc și copiilor mei porțiuni din copilăria mea imperfectă, dar plină de farmec și povești, de iubire, dar și de dojană, de multă muncă la fân, dar și plimbări și distracție cu prietenii, o copilărie tipică la sat.
Bunicii mei nu mai sunt – părinții mamei – dar sunt foarte recunoscătoare că i-am avut în viața mea până târziu, când aveam deja ambii copii… deci au devenit și străbunici.
Bunica
Îmi amintesc de zilele, multele zile când ne trezeam cu noaptea-n cap, bunica pregătea borș (de barabule) și alte de-ale gurii și ne duceam către câmp la cosit, la adunat, la ce era de lucrat pe-atunci.
Bunica era cea care se suia pe stog (așa se numește în zona Moldovei căpița aceea mare unde se adunau 10-13 căpițe de fân până iarna când le aduceam în podul grajdului cu animale) și toți munceam în jurul ei, mâncam borș din găletușa de 5 litri, stăteam alături de cosașii de pe câmp, culegeam alune din copac și le spărgeam, mă bronzam cu maieu și îmi rămâneau semnele până anul următor.
N-am cum să uit dimineața cu rouă când ne îndreptam către terenul unde făceam fân și am alunecat pe pietrele umede și-am vărsat toată găletușa cu borș (prânzul pentru oameni)…
Biata bunica după ce și-a consumat nervii și a scos la înaintare crucile și bisericile, tot ea s-a învinovățit, c-a gătit duminică. Și așa a vrut Dumnezeu.
Eu am scăpat cu fața curată, am încropit ceva de-ale gurii pentru oameni, am stat pe lângă ei rușinată toată ziua, și-a trecut.
Dar amintirea va rămâne veșnic cu noi și ne vom amuza probabil și peste 30 de ani.
Turte pe plită și mămăligă tăiată cu ața
Mi se pare și acum că simt mirosul de turte coapte pe plită, miros care mă trezea ca adesea. Parcă-l revăd pe bunicul care amesteca vârtos la mămăligă, uneori și de 2 ori pe zi (nu se găsea pâine pe-atunci decât foarte rar), cum o tăia cu o ață în 4 și cât de bună era pojghița de mămăligă uscată de pe fundul ceaunului după ce puneam oleacă de lapte.
Îmi amintesc de bunicul care mulgea vaca la 5 dimineața, oră la care, adolescentă fiind, mă prindea pe drum, cu prietenii, și ne furișam frumos prin spatele grajdului și-o zbugheam în pat, să mai prindem vreo 2 ore de somn până se dă trezirea.
Sau diminețile de duminică sau când nu trebuia să mergem la treabă când mă trezeam tot devreme (am fost matinală toată viața, inclusiv acum), iar bunica îmi zicea cu dulceață-n glas:
Dormi, tu fată, că o să te faci mare și-ai să mai vrei să dormi până târziu și să n-ai nicio grijă și n-ai să mai poți.

Îmi amintesc și de zilele toride de august – cu 30 de grade (știu, acum e ironic), când mă băgam în camera de frig a unchilor mei – aveau fabrică de cașcaval – să mă mai răcoresc.
De prietenii mei din copilărie cu care băteam toți munții aceia, stăteam seara până la 2-3 de vorbă, jucam cărți și, când ne-am făcut mai mari, dădeam petreceri în poieniță cu Metallica și Ace of Base.
De joaca la pârâu în apa rece ca gheața, cu plăcinte din pământ când eram mici, cu spălat de covoare când am mai crescut, cu făcut de baraje cu crengi, pietre și nailoane, ca să ne scăldăm și noi până dă pe-afară. Nu aveam apă-n casă și pârâul era și dușul nostru de seară după ce veneam de la câmp, plini de colb, de fân și de transpirație.
Am zis și de izvorul cu cea mai rece apă băută de mine? Șipot îi zice prin părțile noastre, e cel din imaginea de mai sus.
Și-mi mai amintesc vorbele de duh ale bunicilor, amândoi erau sfătoși, și mi-e dor să mai stau în brațe la bunica și să mă pune-ndesat pe obraz și să mă mângâie cu mâinile acelea brăzdate de muncă. Atunci mă feream, mâinile aspre îmi zgâriau obrazul.
Azi mi-e dor de asprimea și mirosul mâinilor bunicii, dar mai ales de iubirea ei care se simțea și când te certa.
Am copilărit pe lângă casa lui Ion Creangă
Am multe amintiri din copilărie, data trecută am trecut și pe la casa lui Creangă de la Humulești, dacă ajungeți, să n-o ratați.
Au făcut alături și un parc tematic cu toate ustensilele de pe vremuri și copiii au fost fascinați să le vadă, să înțeleagă la ce se foloseau, ce era cu războiul de țesut de care fiu-miu când era mic credea că era vorba de o luptă.
Cum arată un joagăr, câte zeci de modele de piepteni cu țepi erau cu care se țesăla lâna de la oi.
Ce s-au mai amuzat de buhai și ce zgomote scoate, de măștile pe care le purtau pe vremuri la diversele urături de sărbători, pe care eu le-am prins și am apucat a le povesti câte ceva.
Le povestesc copiilor mei de câte ori am ocazia despre copilăria mea petrecută la bunici. Despre veri am cele mai vii amintiri.
Citește și 13 lucruri pe care le-am învățat de când sunt mamă
Însă nici iernile nu treceau neobservate, veneam câteva zile de sărbătorile de iarnă cu tăiat porcul, arnăuții și benzile de dansatori, ori capra și ursul de pe drum, săniușul de pe ulițe (când fratele meu a picat în fântâna de unde luam apă și a venit ud learcă acasă), și de dealul din spatele casei pe care-l foloseam să ne dăm cu sacul. Un sac umplut cu paie pe care ne lansam până jos și strigam tare: pârtiiiiieeeee!
Amintiri dragi, de familie
Le-am arătat anul acesta și albumul pe care l-am făcut cadou bunicilor la aproape 50 de ani de căsătorie, unde stă singura poză pe care o aveau, și aceea ruptă, de la nunta lor, și pe fiecare pagină sunt frații mamei, începând cu mama, cea mai mare din 6 copii, fiecare cu proprii copii… și cum s-a schimbat familia de atunci (au trecut 25 de ani) cu alți nepoți și strănepoți și, din păcate, alții care au plecat dintre noi.
Am profitat să facem și o mică plimbare pe marginea pârâului, să străbatem câmpuri întregi cu iarba ce ne venea până la genunchi, ocazie cu care m-am ales și cu o înțepătură de viespe dureroasă și inflamată și după 2 zile.
Ne-a prins și ploaia și ne-am amintit ce frumos miroase ploaia la munte și de furtunile ce se porneau dintr-o dată fix când era treaba la fân în toi și ajungeam acasă uzi leoarcă până la piele.
Mă opresc aici cu povestirea, deși dorul de copilărie, de bunici, de aventurile acelor zile, nu-mi va trece niciodată.
De aceea povestesc cui mă întreabă și dau mai departe aceste amintiri, că doar doar om mai păstra vie amintirea acelor zile lungi de vară, când timpul parcă stătea în loc pentru noi și bucuria noastră.
Voi la ce vă gândiți când vine vorba de bunici? Și de copilărie? Le povestiți copiilor despre copilăria voastră?