9 lucruri pe care să și le amintească fiica mea de când era mică

Acum 9 ani venea pe lume ea.

Al doilea copil și prima fetiță.

Știam deja ce înseamnă să fii mamă de 4 ani și ceva, dar habar n-aveam ce înseamnă să fii mamă de fată.

Dar eram pregătită s-o cunosc, s-o dezmierd, să mă bucur de ea, s-o iubesc.

Că doar am visat să am o fată demult, practic din liceu. De altfel, de atunci am știut și numele pe care îl va purta.

Noroc să nu i-am spus soțului (prieten pe atunci) de la primele întâlniri despre asta că ar fi fugut mâncând pământul.

Ei bine, să ne întoarcem în prezent și înainte de a vă spune lucrurile pe care mi-ar plăcea mie să și le amintească despre copilărie, iubita noastră fetiță, Iris, o să vă spun cum s-a născut această idee.

„Vă rog, scuzați dezordinea, noi creăm amintiri aici.” autor necunoscut

Întâi de toate, simt nevoia să spun că am fost mereu conștientă de trecerea timpului, de faptul că nu vor fi mici pentru totdeauna și mă și închipuiam pe o terasă, balansându-mă ușor într-un leagăn și râzând cu gândul la năzbâtii și cuvinte de duh spuse de omuleții aceștia doi ai noștri.

Și m-am surprins adeseori într-un moment de bucurie, de râs cu gura până la urechi, de liniște sau de uimire în fața a ceva mai mare decât noi, că fac fotografii mentale. Un fel de Kodak moments, vă amintiți? Acele momente pe care le fotografiem în mintea noastră pentru a nu le pierde niciodată. Chiar am încetat să mai vreau să le surpind cu telefonul (că trece magia) ci doar cu sufletul.

 

Eu am momentele mele Kodak, dar dacă ei nu și le mai amintesc?

 

Ei bine, în vara asta eram eu într-o dispoziție melancolică și începusem să rememorez o grămadă de momente simpatice, amuzante sau chiar înduioșătoare de când erau mai mici.

Și constat că la unele amintiri ale mele cu ei (nu de când erau bebeluși, ci mai recente) se uită la mine ca… cu ochi stăini și goi, ca să mă exprim plastic.

Vă dați seama uimirea mea și indignarea, cum se poate așa ceva.

Păi voi știți cât am muncit eu să creez acele amintiri? Nu se poate ca mintea voastră să nu le fi înregistrat!

Trebuie să facem ceva, rapid. Uitarea nu e o opțiune. 

Și am făcut cu Iris o agendă specială care se numea chiar așa: Lucruri pe care aș vrea să mi le amintesc despre copilărie.

Ghiciți de câte ori a scris în ea?

O dată. Nici nu mai știu pe unde e, chiar am căutat-o. 

Așa că în momentul când se apropia ziua ei și mă gândeam să scriu un articol special, mi-am amintit de dorința mea de a păstra amintirile dragi și ce alt mod mai bun decât să scriu un articol, să rămână pentru posteritate.

Să se ia cu mâinile de cap peste 10 ani ce chestii îi treceau prin ca maică-si. Pe bune. Sigur jumătate nici nu și le va aminti așa.

Dar ce mai contează? E articolul scris de mine!

Mă rog, i-am cerut acordul să-l scriu și i-am spus și câteva din cele 9 amintiri pe care vreau să le reînvii și a fost de acord. Ce să-i faci? A crescut, nu mai pot spune și scrie ce vreau eu despre ea.

 

9 lucruri pe care aș vrea să și le amintească fiica mea de când era mică

 

(1) Joaca de-a bebelușul de fiecare dată când îi fac baie.

Și asta în fiecare zi de când avea doar vreo 2 ani și chiar era mică și până acum la 9 ani. Și acum îmi cere s-o înfășor în halatul de baie și s-o duc în brațe până în mijlocul casei unde să le-o prezint tuturor (tati și fratele, de obicei) pe bebelușa mea. Care scâncește, merge de-a bușilea, plânge, gângurește sau chiar vorbește stâlcit și spune cel mai dulce:„mama”.

Da, și acum când are 26 de kg, și doar câteva kg peste dublul greutății ei, îmi cere să fac asta. Și eu o fac. Pentru că o iubesc și știu.

Știu că e așa de bine să fii bebeluș și să te privească toți, să minuneze de boțul de om care abia s-a născut.

 

(2) O să-mi fie dor de coada ta!

Încă de când avea câteva luni, fiica mea a avut o relație specială cu părul meu. La început își încâlcea mâna în el, mă trăgea de păr (auch), mă mângâia mai tâziu, iar pe la 2 ani jumătate a ajuns să adoarmă seara doar cu mâna în părul meu.

Nu știu cum sunteți voi, dar pentru mine, să-mi umble cineva în păr, e printre cele mai neplăcute lucruri din lume. Așa că relația ei cu părul meu era greu de tolerat pentru mine. Efectiv mi se strângea stomacul de fiecare dată când îi simțeam mâna în păr, o agitație interioară începea să prindă contur și-mi venea să fug… departe.

După ce am reușit s-o învăț să nu mă mai tragă de păr și am văzut cât de mult se liniștea ea cu mâna-n părul meu, am început să mă relaxez și să îmi accept soarta????????

Dar lovitura de grație, replica pe care eu nu o voi uita niciodată este cea pe care mi-a spus-o în pragul ușii, la 3 ani, când pleca spre grădiniță, împreună cu tati:

O să-mi fie dor de coada ta!

Cu asta m-a dat gata! Eu eram coada mea și iată cum neplăcerea mea că ea se liniștea cu mâna în părul meu s-a disipat.

Nu știu cum o să-ți amintești asta când vei crește, sper cu amuzament, dar și cu certitudinea că ești iubită iar nevoia ta de liniștire a fost importantă pentru mine. Că tu ești importantă pentru mine.

Psssss! Și nu durează o veșnicie, pe la 5 ani uitase deja de asta. Există speranță????

 

(3) Serile noastre de citit împreună

După 2 556,75 de seri petrecute citindu-ți zic că nu sunt chiar exagerată să îmi doresc să-ți amintești asta, nu?

Suma n-am scos-o din burtă, reprezintă numărul de zile din 7 ani (am găsit un convertor care face toate calculele pentru tine, doar nu credeați că mă pricep la matematică și calcule????????) deși eu cred c-au fost mai multe, dar las de la mine… de data asta. 

Încă îi citesc aproape zilnic, da, și la 9 ani, zilele scăzute au fost pentru când era bebeluș de câteva luni și zilele ratate când adormea te miri pe unde. Dar nici atunci n-am scăpat prea ușor.

Atât de tare era obișnuită cu cititul seara încât când veneam cu ea adormită de la niște prieteni, de la un loc de joacă, de la bunici sau din vacanță, adormită tun, nu așa…. cum o puneam în pat se activa și începea să mârâie că nu i-am citit.

Am cedat de … doar câteva sute de ori, în rest m-am ținut tare și i-am zis că nu mai e timpul de povești????

Dar pentru că eu știu că timpul de povești nu ar trebui să se termine niciodată, am citit. Până am adormit cu cartea în mână. Până mi se-mpleticea limba în gură de oboseală. Până mi se-nnodau lacrimile de duioșie. Până am transmis că poveștile înseamnă iubire și fără ele viața e mai săracă.

 

(4) Reinventarea melodiilor și cântatul pe ritm

Ăsta e un joc inventat (sigur nu de noi, dar n-am văzut consemnat de cineva anume așa că o să zicem că de noi????) în drumurile noastre cu mașina pe când erau mici mici copiii. E posibil să nici nu fi fost Iris născută. Poate doar Marc. 

În linii mari jocul e cam așa: ascultăm la radio/pe Spotify/Youtube/memory-stickul lui tati din mașină (în funcție de perioadă și mașina din dotare) o melodie. Urmăm linia melodică adaptând versurile pentru a ne transmite mesajul. Sau invetăm altele cu totul. Pe voci, cu inflexiuni, accente, prosteli, maimuțăreli și tot tacâmul.

Am făcut și concurs cine face cele mai faine versuri pe melodia x sau y, cele mai amuzante, mai simpatice și mai … de râs.

Așa de mult am jucat acest joc că deja ne rugăm de câte unul din copii la un moment dat să ne mai lase să ascultăm și versurile originale, că strică melodia.

Pentru că muzica face parte din vițile noastre, aduce voioșie, bucurie și lejeritatea de a ne maimuțări, a fi bufoni și neserioși, măcar în joacă. Și mi-ar plăcea să nu uiți niciodată că zâmbetul și distracția sunt o binecuvântare. Și ne sunt la îndemână în fiecare zi. 

 

(5) Who let the girls out, who, who!

Da, știu, originalul era cu câini, dar eu am adaptat puțin căci acum e vorba de o amintire a fiicei mele împreună cu prietenele ei de la școală, în drumul spre casă, în mașina noastră.

Dacă auziți dintr-o mașină cu sonorul dat la maxim melodia Who let the dogs out e posibil să fim noi ( o mamă la volan și 3 fetițe în spate) cu geamurile deschise, urlând (un fel de cântat) și dând din mâini în ritmul melodiei.

Nu e nevoie să vă mai întrebați, da, unii oameni se uită la noi ca la nebuni, dar sunt și din cei care se uită cu amuzament și chiar admirație.

Sigur că inclusiv prietenele fiicei mele au crezut că sunt puțin … cucu, la început, dar s-au prins repede că e o un obicei eliberator, o descărcare a emoțiilor, o modalitate bună prin care vocile noastre pot răsuna și dacă mai cântăm fals sau nu știm cuvintele și e un spațiu în care ne permitem puțină libertate, fără să ne pese ce cred cei care se uită la noi. 

 

(6) Plâns, plâns și supărare.

Ce mamă o mai fi și aia care-și dorește ca fiica sa să nu uite momentele de supărare și plânsetele?

Ei bine, eu! Dar nu mă judecați prea aspru, stați să vă explic.

Îmi doresc să-și amintească zecile, sutele sau poate chiar miile de situații în care i s-a stricat stiloul, n-a știut la test, un copil nu s-a jucat cu ea la școală sau la grădi, i-a căzut covrigul pe jos, a căzut și și-a julit genunchiul și o mie de alte situații în care supărarea părea mai mare decât ea și am fost acolo lângă ea s-o ascultăm, s-o înțelegem că pentru ea pare sfârșitul lumii (deși de la înălțimea de adult părea o bagatelă), s-o ținem în brațe și să trecem împreună de asta. Sau prin ea. Și să vedem apoi pe fața ei cum norii se disipează căci nu e supărare, oricât de mare, care să nu treacă, iar când ai pe cineva alături care te înțelege și te crede, nimic nu e prea greu.

Pentru că un copil nu se poate regla singur și are nevoie de părintele lui, de omul lui alături care să-i transmită, cu mai multe cuvinte sau, mai bine, cu mai puține că soarele va ieși din nou, că totul va fi bine și sunt aici pentru tine. Nu ești niciodată singură.

 

(7) Jocurile de societate și, mai ales, războiul

Iris e mare fan jocuri de societate și era chiar și pe vremea când pierdea lametabil și se supăra de mama focului că noi câștigam.

Dar n-am renunțat, am jucat în continuare și minunea s-a întâmplat. Am ajuns să ne bată la orice joc, de la Monopoly la Pisicile explozive și de la Prințesele adormite și până la Sequence. Iar de război, ce să vă mai zic? Jocul de cărți, nu altceva.

Are un noroc fantastic, pe mine mă scoate din joc fără drept de apel, fie că jucăm pe plajă, la masă printre farfuriile încă nestrânse la restaurant ori acasă pe canapea sau la masă. E maestră la jocuri. Cu taică-su mai are ea ceva obstacole, amândoi norocoși din fire, dar un lucru e clar: iubește jocul și timpul petrecut împreună jucând cărți sau alte jocuri de societate.

Sper să-și amintească și peste ani și ani, că a te juca alături de cei dragi și a petrece timpul făcând lucruri împreună nu e niciodată timp pierdut. Ba ești mare câștigător indiferent că pierzi sau nu la joc. Câștigi conectare în familie. 

 

(8) Chicoletlile și glumele știute doar de ei. De frați

Mereu au avut o relație bună, Marc și Iris, nu neapărat s-au născut așa (dacă e cineva care crede asta), ci am muncit mult, noi, părinții la crearea acestei conexiuni pe viață. Și la crearea de jocuri, momente speciale, conectare, gestionare de conflicte, mediere de război ????????și multă grijă să nu alimentăm competiția sau comparațiile între ei. 

Se va vedea la maturitate cum va fi, deocamdată mă bucur că pe lângă multele certuri, conflicte și supărări pe care și le fac unul altuia, există și multe momente de conectare, au lucruri să-și spună, glumele lor de culise, chicoteli și referințe doar de ei știute. 

Și pentru că sângele apă nu se face și relația cu fratele ar trebui să fie una din cele mai îndelungate din viața noastră, sper să-și amintească cu bucurie de complicitățile din copilărie, de cum se consolau unul pe altul sau se jucau împreună. 

 

(9) Vânătoare de comori… adică cadouri

Să ajungem și în prezent, chiar azi și-a dorit să-și primească cadourile mai… special. Nu să i le dăm pur și simplu, sau să le împachetăm într-o cutie mare, nu și-a dorit nici vreun telefon sau cadou scump, ci doar să îi organizăm o vânătoare de… cadouri.

Așa că s-a trezit mai devreme decât de obicei (la 6.25 versus 6.50) și a început să-și caute cadourile prin casă. Am făcut o mare greșeală s-o trimit să se spele pe dinți mai întăi????, nu de alta dar a descoperit fix ultimul cadou. Am redresat apoi și-am pornit de la start până la finish, din indiciu în indiciu, mai cu rime, cu urări, ghicitori și… mult umor(i). Așa suna bine.

Chiar ea m-a rugat să trec acest lucru în articol, ca pe ceva ce vrea să-și amintească când va fi mare.

Așa că dragi părinți, nu păstrați lucrurile faine, ideile bune și buclucașe doar pentru ocazii speciale (cum e vânătoarea doar de Paști) ci folosiți-le mai des, că e posibil ca emoțiile de bucurie și încântare, surpiză și anticipare să fie mai puternice la o vânătoare de comori organizată în curtea bunicilor sau într-o poieniță cu flori, crenguțe și ghinde decât orice cadou poleit, scump și cu fundă împodobit. 

Uite-așa lungimea articolului mă forțează să mă opresc, până nu vă-mbătrânesc???????? și să las pe veșnicie cea mai dragă urare:

Să ne trăiești, cea mai iubită dintre pământence, să te bucuri de tot și de toate, să crești mare și înțeleaptă și să-ți amintești acele lucruri care te hrănesc, te bucură și te ajută să-ți îndeplinești visele și să-ți găsești sensul și drumul în viață. Noi te iubim și te prețuim. Acum și pentru totdeauna.