13 lucruri pe care le-am învățat de când sunt mamă

Azi se împlinesc 13 ani de când am devenit mamă.

Într-o zi caldă de final de mai 2009, cu temperaturi și emoții mari, după o așteptare de 9 ore în spital, am reușit să-mi văd puiul pentru prima oară. Brunețel – da, avea păr când s-a născut – foarte echilibrat de la primul țipăt scos pe lumea aceasta, arăta ca scos din cutie când l-am văzut prima oară, cu un cordon lung ce-atârna pe lângă el.

Astea sunt lucrurile ce mi s-au imprimat în minte și suflet în ziua când am devenit mamă.

Era o zi de marți, seara, puțin înainte de ora 9 când ne-am cunoscut prima oară.

Tu ai fost preluat și dus în salonul nou-născuților, iar eu am fost transportată la terapie intensivă în urma operației de cezariană care mă secătuise de puteri. Dar nu și de lacrimi.

Îmi amintesc că am plâns toată noaptea. Sigur am mai și dormit, dar memoria are modul ei de a stoca amintirile, așa că n-o s-o contrazic acum cu raționamente logice.

Dar lacrimile nu mai conteneau.

Nici nu știam cum să le interpretez. Nici n-am încercat. Am simțit doar că lacrimile voiau să iasă la suprafață, să se elibereze, să fie simțite.

Nu știam de ce plâng. Dar plângeam oricum. În liniște, ușurel, ca o ploaie măruntă ce udă pământul pentru a pregăti un rod nou.

O viață nouă.

Și așa a început aventura noatră. 

 

Au trecut 13 ani de atunci.

Și acum îmi vine să plâng. Doar că acum știu de ce.

Și m-am hotărât să împărtășesc și cu voi crâmpeiele de viață și înțelepciune  – doar 13 din infinitele lecții pe care mi le-ai oferit, minunatul omuleț care m-ai făcut mamă.

Pentru că și acum lacrimile și emoțiile și gândurile, toate vor să iasă la suprafață, să fie ascultate, să fie înțelese, să fie savurate, să țeasă povestea unei mame. O poveste imperfectă despre un pui de om și mama lui imperfectă.

 

Avertisment

Acesta nu este un articol cu sfaturi despre creșterea copiilor, nu am făcut reserch și nu am citit cărți pentru a-l scrie.

Doar am cercetat adânc în mintea, dar, mai ales, în inima mea. Și m-am lăsat purtată de povestea ce se vrea spusă. Fără prea multă cenzură, fără a căuta cele mai potrivite cuvinte, cele mai poetice, care știu că atrag, fără marketing. Doar poveste. Una reală și imperfectă.

Așa cum e și viața.

Să începem.

 

(1)Am învățat că iubirea de mamă e așa de mare că te doare

Și, culmea e, nu neapărat în absența puiului, dar, mai ales, când ești lângă el și simți neputința de a-l ajuta, de a-l proteja, de a-i alina suferința. Și apoi se mai domolește, când mai crește și realizezi că iubirea poate exista și cu puțină distanță. Și apoi cu mai multă. Pentru a nu te sufoca. Nici pe el.

 

(2) Am învățat că nu pot fi perfectă. Și nici nu trebuie

Că dacă încerc să fiu perfectă (în afară de faptul că sunt varză la capitolul ăsta), înseamnă că asta cer și de la tine. Să fii perfect. Să nu greșești. Să faci ce trebuie, când trebuie, cum trebuie. Și acest corset absolut sufocant, al lui trebuie, nu te lasă să fii.

Să iubești.

Să trăiești. Și nici pe mine.

Așa că renunțăm la perfecțiune… măcar în viața asta!

 

(3) Am învățat că bucuria e cel mai puternic buton de reset

Adesea am întâmpinat, greutăți, dificultăți, blocaje de când sunt mamă. Mă uitam la tine și mă gândeam unde am greșit, ce trebuie să îndrept, ce trebuie să corectez, ce nu fac bine de comportamentul tău este unul supărător. Apoi am învățat că tu nu ești apendicele meu, nu ești prelungirea mea, am învățat să te văd diferit de mine, să îți înțeleg propriile bătălii de a crește și a fi independent. Și la fiecare lecție din asta, am apăsat butonul de reset. Și butonul ăsta de rest la noi e bucuria. O zi petrecută afară, o jumătate de zi de joacă, o excepție, o nefăcută. Căci bucuria îți dă reset și de aceea am inclus-o în lista de priorități în ultimii ani, în relație cu voi, copiii.

 

(4) Am învățat că un băiat poate fi la fel de sensibil ca o fată și asta e o putere, nu o slăbiciune

Da, și băieții plâng, și băieții sunt sensibili când văd suferință, când țin la cineva, când trăiesc o pierdere.

Da, și băieții au emoții intense – pe la 2, 4 ani, mai ales și apoi la preadolescență, și de-aici sunt continue – și au dreptul să le simtă pe toate fără să fie etichetați în vreun fel. E nevoie doar să învețe să le exprime fără a răni și jigni. La partea asta cred că avem cu toții de lucru. Mai toată viața.

 

(5) Am învățat că voi, copiii, nu aveți nevoie de lucruri poleite pentru a fi fericiți

Îi duci la Disneyland, le pregătești cel mai tare tort din lume, mergi în vacanță în cele mai exotice locuri, urci până în vârful Turnului Eiffel unde li se așterne Parisul la picioare. Și ei își vor aminti momentele mici, discuțiile tihnite, râsetele, jocul cu mingea în trambulină, câinele întâlnit pe drum, sunetul mașinii aceleia de înghețată care suna a copilărie și  bucurie în stare pură.

 

(6) Am învățat că a fi prezent cu adevărat, 100% este al naibii de greu. Dar schimbă totul. În bine

Subpunctul acesta curge cumva natural din învățătura precedentă. Când reușim să fim cu adevărat prezenți, corp, minte și inimă alături de copii, doar să ne bucurăm că sunt și suntem, fără agende, fără obiective de bifat, fără liste în cap, fără să-i împingem sau să-i direcționăm noi, fără să le fim profesori, atunci se întâmplă și magia. Iar lecțiile acelea, ca niște semințe pe care le presari ușor, vor întâlni cel mai solid, roditor și fertil teren. Că e stropit cu iubire. Și prezență.

 

(7) Am învățat că poți fi împrăștiat, neatent, dezordonat, gălăgios și e ok și așa

Știu, avem impresia că tot ce e diferit de noi – sau, hai să fim cinstiți, diferit de perfect, de ideal – trebuie corectat, șlefuit, îndreptat. Cum scria o mămică deunăzi pe grupul nostru zici că sunt greșiți copiii noștri și vrem să-i luăm la pilă. 

Și am mai văzut că poți fi atent când vrei tu și ai un motiv întemeiat, poți fi tăcut când e cazul, poți fi și și. Nu e totul alb sau negru, totul sau nimic.

 

(8) Avem nevoie de pasiune, de înflăcărare în viața noastră. Chiar până la obsesie

Tu ne-ai învățat lecția asta cu vârf și-ndesat. Întâi ai fost pasionat de mijloace de transport, apoi de utilaje (că doar tati e constructor), apoi a venit era dinozaurilor (asta a durat mult, vreo 3-4 ani și am ajuns la niște discuții demne de paleontologi, ceea ce ai fi vrut să te și faci când vei fi mare), iar acum desenezi ore în șir, ești pasionat de muzică și de poveștile și personajele din jocuri video de groză.

Să mai zic de pasiunea (a se traduce obsesia) pentru fotbal? Sau pentru teatru?

Da, tu ne-ai învățat să ne uităm cu fascinație la pasiunile tale, să-ți apreciem înflăcărarea și să ți le hrănim până la epuizare.

 

(9) Am învățat că un copil activ, plin de energie și vorbăreț nu e un copil obraznic sau rău

Aici nici nu simt să exemplific sau să descriu. Doar mi-aș dori să citească cât mai mulți părinți de băieți aceste rânduri și să încerce să înțeleagă și să accepte energia, chiar hiperactivitatea, frichinitul continuu și dorința de explorare, de a se cățăra, de a atinge tot ca pe semne normale, sănătoase chiar ale unui copil ce descoperă lumea.

Iar toate acestea nu-l fac pe copil mai obraznic, rău sau neastâmpărat, iar aceste ștampile, odată puse vor rămâne în mintea și sufletul lui, și îi vor aduce suferință. Mi-ar plăcea să normalizăm comportamentul mai exploziv, mai ales al băieților, fără să-i mai rușinăm. Eu am încercat să fac asta. Sper că nu prea târziu.

 

(10) Am învățat că ascultarea vine înainte de rezolvarea problemelor

Și că pentru a ajunge la „asta s-a întâmplat, ce e de făcut?” avem nevoie să lăsăm emoțiile să iasă, să ascultăm plânsul, temerile, îndoielile, tăcerea. Până nu suntem dispuși să îi ascultăm cu adevărat pe copii – asta înseamnă fără judecăți, sfaturi și certat – ei nu vor putea ajunge și la partea cu soluțiile și îndreptatul.

Asta e o lecție grea care nu-mi iese de fiecare dată. Dar perseverez. Și în ultima vreme îmi iese mai des.

 

(11) Tu m-ai învățat că totul e mai bun, mai grozav, cu prietenii alături

Uneori m-am îngrijorat când am văzut că prietenii încep să aibă un loc important în viața ta. Când le-ai acordat mai mult timp față de nouă, familiei. Când ai preferat să stai cu ei și nu cu noi.

Și apoi am realizat că ăsta e cursul lucrurilor și cu cât mă opun mai tare, cu atât îi vei alege pe ei mai des.

Și când am văzut bucuria din ochii tăi când sunteți împreună, că poți fi un prieten bun și știi să pui și limite când cineva nu se comportă ca un prieten bun, dar știi să și ierți, am înțeles că mi-m făcut treaba. 

Și trebuie să mă concentrez pe ce stă în puterea mea: relația cu tine și bucuria de a fi cu tine. 

 

(12) Tu m-ai învățat că distracție nu e un cuvât urât, nu e ceva pentru care trebuie să te simți vinovat

Și asta mi-a luat ceva timp.

Să nu mai prioritizez doar lucrurile necesare, ci și pe cele care te umplu de bucurie, care te încarcă, care îți alimentează flacăra din interior.

Și așa am început și eu să am mai multă grijă de mine, pentru a putea să am mai multă grijă de tine. Și a accepta că modul în care tu ai grijă de tine e diferit de al meu.

Și că ești încă un copil.

Și distracția e prioritară pentru orice copil. Cel puțin așa ar trebui să fie.

 

(13) Învăț în fiecare zi să îți fiu mamă și sper să nu mă opresc niciodată

Căci tu crești și te schimbi în fiecare zi. Și eu la fel. Și dacă aș considera că procesul ăsta de învățare s-a terminat, ar însemna că nu te mai văd pe tine, ci doar o imagine fixă a ta. Sper să mă uit mereu la tine cu ochii plini de fascinație și curiozitate. Să nu cred că le știu eu pe toate (deși e deja proverbial că mamele le știu pe toate și au mereu dreptate????????)

 

Va continua…

Mai presus de toate, am învățat în cei 13 ani de când sunt mama ta, că învățarea nu se termină niciodată.

Și am început timid, cu pași mici, tremurători, să învăț să-ți dau drumul.

Lecția asta pare cea mai grea.

Să îți ofer mai multă libertate. Mai mult spațiu. Pentru propriile alegeri, pentru propriile greșeli, pentru propriile tale experiențe.

Acum ai făcut 13 ani, mâine poimâine vei intra la liceu și apoi îl termini.

Și deși vei fi băiatul meu toată viața, până la ultima suflare, vei avea nevoie de mine din ce în ce mai puțin.

Și e nevoie să învăț să trăiesc cu asta. Să mă bucur pentru tine. Că devii din băiețelul meu dulce, zâmbitor și fără astâmpăr un bărbat, sper eu un bărbat bun, un om cu inima mare, care nu întorce privirea când vede suferință în jur, care iubește animalele, natura și oamenii, care respectă orice ființă și nu face rău intenționat, un om lângă care ți-e drag să stai, care nu e zgârcit cu zâmbetele și cuvintele de apreciere.

Și știu că eu voi fi mereu acolo, în mintea și sufletul tău, deși mă vei îndepărta și respinge până pe la douăzeci și ceva de ani.

Apoi nădăjduiesc că vei începe să îți aduci aminte toate lucrurile trăite împreună, să îmi auzi vocea (cea blândă, nu cea critică), să știi că te voi aștepta cu brațele deschise întotdeauna. Orice-ar fi.

 

Te iubesc acum și pentru totdeauna, băiatul meu drag!