Deja nu mai e un secret că ne place să mergem în gașcă la conferințe și evenimente educaționale. Noi, părinții din comunitatea Părinți pe sârmă ne informăm de la cei mai buni specialiști și căutăm să adaptăm soluțiile lor provocărilor pe sârmă.
O astfel de conferință a avut loc marțea trecută, pe 18 martie, denumită Sănătatea copiilor în fața ecranelor, organizată de prietenii noștri de la Asociația Din Grijă pentru copii.
Cu acordul lor și cu contribuția a două mame pe sârmă prezente alături de mine la eveniment, aduc în fața voastră informații esențiale de la conferință. Mulțumesc, Alexandra Brovchin pentru notițele tale valoroase din discursul Dianei Stănculeanu. Alexandra este consilier parental și se lovește mereu în lucrul cu părinții de problema ecranelor.
Anca Zamfirescu e deja prezentă la cele mai relevante evenimente ale comunității sau pe care le sprijinim datorită magiei din fotografii, toate fotografiile ce însoțesc acest articol cunt realizate de ea.
Să începem.
Articolul de azi aduce informații, în principal, din primul panel, unde au fost prezente Dr. Raluca Teleanu – medic primar neurologie pediatrică, Prof. Oana Moraru – profesor, consultant educațional și Psih. Diana Stănculeanu – psihoterapeut și expert în sănătatea mintală a copilului și a adolescentului.
Efectele supraexpunerii la tehnologie în procesele de învățare – idei principale de la Oana Moraru
Oana Moraru nu are nevoie de nicio prezentare, iar când vine vorba de aspecte legate de învățare, Oana e fascinantă, nu doar prin know-how-ul pe care-l are, ci și prin exemplele multiple, reale și relevante din interacțiunea cu mulți copii și părinți.
La grădiniță, cea mai importantă cheie de evaluare a angajării în activitate a celui mic este capacitatea de a asculta și a fi atent doar la un stimul verbal.
La 4 ani, pot sa stea atenți la povestea mea? Fără alți stimuli? Doar eu cu povestea mea?
Cei care se detașează primii sunt cei care primesc ecrane imediat după grădiniță.
Abilitatea de a asculta doar la un stimul verbal e tare zdrucinata de desenele și ecrane.
În primii 6-7 ani de viață, ne construim o piramidă a plăcerilor. Și copilul pune cele 15 minute de plăcere (ecranul de după grădiniță) în capul listei și își petrece toată ziua ca într-o sală de așteptare. Să vină momentul culminant.
Nici nu contează că sunt 15 minute sau 50, frecvența stabilizată creează dependenta. Pentru a se crea aceasta, e nevoie sa nu fie regulat, într-un moment fix.
Când scoatem acest moment fix, după 2-3 săptămâni, copiii se transformă la nivel intelectual.
Alte idei pentru anii preșcolarității și consumul de ecrane
Nu scoaterea ecrenelor complet este soluția, ci transformarea lor din ceva pasiv, într-un instrument educațional, activ. De exemplu, când se uită la un episod de desene/video pe youtube, întrerupeți din când în când și întrebați-i, comentați, descrieți.
În primii 3 ani, e nevoie sa practicăm ceea ce se numește „shared attention”. Capacitatea mea, a adultului, de a-i vorbi cu nuanțe, cu creativitate, cu bogăție lingvistică spre un obiect, ceva către care noi le atragem atenția. Aceasta determină capacitatea de ascultare de mai tîrziu.
Ecranele și capacitatea de învățare în clasele primare
Cel mai important indicator de angajare în procesul de învățare în această perioadă e capacitatea de a sta în camera învățării.
Adică să stea în activitate, să facă, să refacă, să șteargă, să revină, să caute răspunsul, să facă proba, deci să tolereze acea frustrare până găsesc soluția.
Problema e că ei tot caută o ușiță, o glumiță, o pauză să iasă din tensiunea cognitivă. Cu cât va reuși să rămână mai mult în zona aceasta de frustrare fără să renunțe, cu atât progresează mai mult.
Succesul școlar depinde de aceasta etapă. Aceasta se modelează la grădiniță. Când desenează în contur. Când adaugă detalii.
Când copilul e anxios, „n-o să-mi iasă”, „n-o să știu”, „nu-mi iese”, Oane ne îndeamnă pe noi, părinții, să nu le sărim în ajutor, să-i salvăm, să rezolvăm noi sau să le prezentăm portițe de ieșire.
De genul: Hai, faci repede să scapi!
Ci stați cu ei în starea aceea, validați că e greu, dar că ei sunt capabili. Că pot face lucruri grele/dificile.
La gimnaziu, totul se bazează pe capacitatea lingvistică
Pe principiul înțeleg dacă pot să verbalizez, e nevoie să îi provocăm să vorbească, să se exprime, să explice, să descrie, să povestească.
Din păcate, aceasta capacitate e cea mai „bușită” de tehnologie, mai spune Oana Moraru.
Copiii sunt învățați de foarte mici să gândească fotografic, cu bord games, fișe, scheme. Și eaceastă capacitate de a pune totul în cuvinte, de a crea o poveste.
Prieteniile copiilor și legătura cu ecranul
Capacitatea de a-si face prieteni e legată de capacitatea de a scana omul. De a citi emoțiile și atmosfera din cameră.
Din păcate, copiii nu mai sunt lăsați să se plictisească, să se uite la om, iar asta se vede cel mai mult la cei care sunt expuși la ecrane.
Creierul fetelor și sistemul nervos intră în reacție de supraviețuire când vede atâtea lucruri diferite de ce au ele. Și ceea ce vă ele, gândesc este că ele nu au, nu sunt, nu pot face ce fac fetele acelea de pe Insta.
Astfel intră într-o permanentă stare de vigilență, de anxietate. Când ar avea nevoie de o lume asemănătoare ei, căreia să-i aparțină.
Parentingul blând a fost necesar, dar nu e deloc suficient
La sesiunea de întrebări Oana Moraru a spus ceba despre stilul de parenting cu care rezonez și care ar fi grozav să ajungă la cât mai mulți părinți.
Parentingul cu blândețe a fost necesar pentru a ieși din deceniile de creștere a copiilor cu violență, cu pedepse, cu țipete, dar e nevoie să avansăm spre un stil de parenting mai ferm. Mai hotărât.
Într-o chestiune de siguranță și de sănătate, suntem piloți de avion, nu ne tânguim, nu negociem, nu îi întrebăm pe ei, ci suntem fermi și hotărâți să facem ce e bine pentru ei. Indiferent că lor le place sau nu.
Diana Stănculeanu abordează impactul tehnologiei în diferite etape de dezvoltare
Ce se întâmplă dacă introducem ecranele în perioada 0-3 ani?
Apare riscul substitutului ecran-persoană. În această etapă de dezvoltare, nevoile principale ale copilului sunt crearea și menținerea atașamentului cu îngrijitorii de bază și experimentarea senzorio-motrică (copiii învață despre lumea înconjurătoare explorând-o cu toate simțurile). Ecranele, dacă sunt prezente încă de pe acum în viața copilului, fie și sub forma televizorului din sufragerie veșnic pornit, pot deveni pentru copil mai interesante decât orice alt stimul, interferând cu dezvoltarea sănătoasă a acestuia.
Preșcolaritatea sau etapa 3-6 ani.
Este vârsta la care copilul învață abilități sociale. Merge la grădiniță, unde dinamica relațională și emoțională poate deveni mult mai intensă decât în spațiul de acasă. În acest context, consumul excesiv de ecrane impactează aria autoreglării emoționale și controlul pe impulsuri. Se diminuează atenția voluntară și scade toleranța la frustrare. Preșcolarii care petrec foarte mult timp la ecran nu reușesc să interpreteze corect semnalele sociale.
Copilul de vârstă școlară care este expus foarte mult la ecran nu poate transfera abilitățile din joc în relațiile din planul real. În fața activităților de la școală sau a temelor pentru acasă – care presupun plictis, frustrare, oboseală – acesta nu va avea nici o șansă: aici, recompensa vine abia la final; în cazul ecranelor – o primește constant și fără efort (instant gratification).
Pubertatea & adolescența, care se instalează din ce în ce mai devreme, vin cu un proces evolutiv de „specializare” a creierului numit pruning: pe principiul utilizării frecvente, creierul se descotorosește la propriu de sinapsele nefolosite.
Ce înseamnă asta? Că vrem ca până la 10-11 ani, când are loc acest proces, să fi insuflat copiilor noștri interes pentru o gamă suficient de variată de domenii, cărora să le acorde atenție în mod echilibrat. Altfel, riscăm să ne trezim în fața unor adolescenți de 14-15 ani fără nici un alt interes în afară de ecrane. Cheia nu este să le interzicem pe deplin accesul la lumea digitală, ci să le oferim încă din etapele anterioare (cu cât mai devreme, cu atât mai bine) o rutină care să implice activități diverse: dacă noi, adulții responsabili, ne îngrijim să existe în programul copilului suficiente ore de somn, joacă liberă/socializare, mese în familie – la care se mai adaugă și timpul petrecut la școală -, copilul nu mai are, fizic, cum să petreacă prea mult timp la ecrane.
Vrei să îți înțelegi mai bine adolescentul? Această scrisoare te va ajuta.
În încheiere, vă las și niște recomandări concrete în ceea ce privește consumul de ecrane maxim admis în funcție de vârstă*, via Academia Americană de Pediatrie:
- 0-18 luni – fără ecrane (excepție fac videocall-urile ocazionale)
- 18-24 luni – maximum 15 minute/zi, conținut adecvat vârstei, împreună cu părinții
- 2-5 ani – maximum 1h/zi, conținut educațional
- 6+ ani – limite consistente, monitorizare, echilibru cu alte activități
*cu mențiunea că cei mici nu ratează nimic dacă decideți să „împingeți” introducerea ecranelor până după 3 ani – ba din contră.
Regula la adolescenți: copilul e în Chicago. Mergi în Chicago
Mereu vin inspirată de la conferințele unde e prezentă Diana pentru că are un stil extrem de direct și cu exemple reale, de azi.
Ea zice clar că e nevoie să intrăm mai des în lumea pre și adolescenților, căci avem tendința să le cerem lor mereu să vină-n lumea noastră, să răspundă cerințelor de adulți, fără a acorda atenția și validarea necesară lumii lor. Indiferent cum arată ea.
Cheia e tonul și atitudinea cu care intrăm în lumea lor. Dacă ne ducem cu critică, se vor închide și nu vor mai fi dispuși să ne primească altă dată. Să mergem către ei – către pasiunile, jocurile și interesele lor – cu curiozitate.
Ne-a povestit Diana și despre miniseria Adolescence care e pe buzele tuturor și despre manosfera (poate citiți și voi, că e ceva foarte real și sper ca părinții să vrea să înțeleagă și să discute despre asta), despre ce bine e să ne vedem IRL (in real life). A avut multe mesaje din lumea adolescenților, traduse pentru noi, cei din azilul Facebook.
Ar fi păcat să nu-ți las și câteva idei de la Dr. Raluca Teleanu
Pentru că am făcut multe fotografii, dar am notat mai puțin, vă las o idee care e absolut centrală și mai multe imagini grăitoare.
Părintele este cel mai important arhitect al minții copiilor. E nevoie de foarte multă responsabilitate să rămânem în rolul de părinți (nu părinte prieten) și să vedem impactul negativ al ecranelor asupra somnului, nutriției, mișcării, corpului, dezvoltării creierului. Și să facem ceva, să nu stăm pasivi.
Las imaginile să vorbească.
În loc de încheiere
M-aș bucura ca fiecare părinte care citește acest articol să rămână cu o singură idee. Dar o idee pe care să se străduiască s-o aplice de acum înainte pentru binele și sănătatea copilului său.
Pentru tine care e acea idee pe care să o aplici de mâine?
