Să crești copii este greu, cu temeri și alegeri dificile, indiferent că trăiești în România sau ești un influencer urmărit de milioane de oameni din toată lumea, cum e cazul Kristinei Kuzmič.
Kristina a fost prezentă la București în iunie, pentru a-și lansa cea mai recentă carte, Pot să rezolv problema asta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce-mi creșteam copilul aflat în dificultate, iar eu am avut marele privilegiu de a o avea invitată la podcastul Povești pe sârmă pentru un episod foarte special, dar am urmărit-o și la evenimentul organizat de Editura Univers, 10 mituri despre parenting.
Kristina Kuzmič vorbește cu o sinceritate dezarmantă despre cum a trecut de la coșmarul oricărui părinte la speranță și încredere, în anii în care fiul ei cel mare, Luka, s-a confruntat cu anxietate, depresie, consum de substanțe și dificultăți de adaptare.
Câteva mesaje ale ei mi-au ajuns direct la inimă și am simțit să scriu despre ele, să le reamintesc, să fac o copiuță, să nu le uităm când furtunile parentingului ne vor clătina barca. Deja știm că nimeni nu e ferit de ele, așa că să învățăm de la un om pe care îl admir pentru vulnerabilitate, forță, curaj, dar și pentru umorul ei inconfundabil, despre ce înseamnă să fii mamă, să treci prin încercări aproape imposibile și totuși să găsești în tine resursele de a merge mai departe.
Curiozitatea bate presupunerile
Mereu presupunem că știm noi mai bine, că ne cunoaștem copiii, că știm ce gândesc, ce fac, de ce. Dar cel mai des… greșim. Sau oricum nu ne ajută să îi abordăm dintr-un loc în care mamma knows best.
Prezumția, scrie Kristina în cartea ei, Pot să rezolv problema asta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce-mi creșteam copilul aflat în dificultate, vine din ego, din frică, din nesiguranță, din nevoia de a rămâne într-o poziție confortabilă.
Curiozitatea e un semn de întrebare. Necesită explorare. Necesită gândire, Necesită răbdare. Necesită un răspuns. (…) Curiozitatea este condusă de dragoste pură, de minunarea și de curajul de a ajunge într-o poziție foarte, foarte inconfortabilă.
Ceva de mare ajutor pe care sper din suflet să nu-l uit când copiii mei vor trece prin momente grele, este să-i întreb: Cum e să fii tu? Spune-mi cum e să trăiești în corpul tău? și Cum te pot sprijini mai bine azi?
Și să fii deschis să-l crezi. Să te minunezi de povestea lui, aceea e curiozitatea adevărată, spune Kristina.
Iată mai jos un scurt moment despre asta din conferința de la București. Avem acces la înregistrarea integrală a întâlnirii de la București datorită Prințesei Urbane și a Editurii Univers.
Nu-ți construi TOATĂ lumea în jurul copilului
În capcana asta, dragii mei, cred că am căzut cu toții într-un moment sau altul.
Dar nu e corect față de nimeni. Nici față de noi și nici față de copii. Iată un extras din discursul Kristinei de la Conferința din București.
Ei nu pot fi singura ta sursă de bucurie. E prea multă presiune. Le-am dat copiilor noștri viață pentru a o trăi pentru ei, nu pentru noi. M-am asigurat că maternitatea nu e singura mea identitate. Iar când vor crește și vor pleca de acasă, nu-mi doresc să mă trezesc că nu am o viață. (…) Iar ei să trăiască cu gândul că trebuie să mă facă pe mine sau pe taică-su mândri. Vreau să se ducă la culcare seara și să se întrebe: „Sunt mândru de cine am fost, de felul în care am tratat oamenii, de felul în care am acționat, de deciziile pe care le-am luat?”
De asemenea, dacă ai noștri copii suferă, întâmpină provocări sau obstacole ori nu reușim să-i ajutăm, simțim că am eșuat ca părinți.
Atașăm valoarea noastră de ceea ce fac copiii noștri, ceea ce e în afara controlului nostru.
Dacă al meu copil folosește substanțe, fură, urlă etc.Ce spune asta despre mine ca mamă?Asta e cea mai mare formă de blamare. Ne învinovățim pentru ceva ce nu e în controlul nostru.Asta spune ceva despre copil care suferă și are nevoie nu să te biciuesti, ci să fii alături de el, să fii prezent și să îți pese cu adevărat.
Una din mantrele Kristinei Kuzmič: Nu, mulțumesc!
Când copilul tău e luat de poliție, în cătușe, pentru că devenise un pericol pentru sine și pentru cei din jur, orice privire, orice sprânceană ridicată îți aruncă lumea interioară în aer.
Kristina povestește pe larg cum a adoptat această mantră: nu, mulțumesc! care a ajutat-o să se concentreze pe lucrurile importante, sănătatea fiului ei, și nu pe ce-o să zică lumea. Era să devină și titlul cărții prezente… povestește pe larg despre asta în podcast.
Iar dacă ai nevoie să respingi, să dai pe mute gura lumii sau doar vocea ta interioară mult prea critică și crudă, poți folosi și tu această mantră. Eu mi-am propus asta.
Ascult-o chiar tu cum povestește despre acest episod.
Conexiune sau control, tu ce alegi?
În fiecare interacțiune cu copilul, trebuie să fac această alegere, fie să mă conectez, fie să controlez. Ambele în același timp nu funcționează. Când vii dintr-un loc al fricii și anxietății, vrei să controlezi. Și de câte ori am recurs la control, nu a funcționat. Mi-a explodat în față.
Sigur că este foarte greu să faci asta, nimeni nu pretinde că e o alegere ușoară, mai ales când majoritatea parentingului nostru a fost unul din frică.
Când acționez din frică, ofer lumii din jur cea mai neplăcută versiune a mea: un sine care este departe de a avea mintea limpede, un sine care nu e dispus să fie de acord decât cu ce mi-am imaginat ca fiind cel mai bun rezultat, un sine care pare că nu poate ieși din rolul de păpușar dominator.
Frica e doar bodyguardul tău, n-o lăsa să preia controlul
Kristina a venit cu o metaforă sugestivă la podacast, când a vorbit despre frică. Poate te ajută și pe tine să conștientizezi care e rolul fricii și cum să n-o lași să tragă toate sforile.
Îmi imaginez cum conduc o companie. Sunt CEO, iar frica și anxietatea sunt gărzile de corp care sunt acolo să mă protejeze. Dar acest bodyguard e foarte enervant. Vrea să facă toate treburile. Vrea să ia toate deciziile legate de cum să-mi cresc copiii, despre carieră, să-mi spună ce să fac, ce să nu fac și unde să mă duc. Vrea să facă totul. Dar nu e calificat pentru asta, doar pentru a-mi fi bodyguard.
Și de câte ori simt că vine frica, voi spune: Te voi anunța dacă am nevoie de tine.
Kristina Kuzmič explică cum astfel recunoaște existența fricii – să o ignori sau să o reprimi nu e sănătos și nu funcționează – dar alege să nu-i dea acea putere.
Poate părea ridicol, dar acest lucru, să-ți imagineze acest dialog interor, a ajutat-o să nu mai lase frica să preia controlul și ea să acționeze în virtutea fricii.
Când părinții nu fac decât să se îngrijoreze, copiii nu se simt în siguranță.
Acest mesaj îi aparține lui Luka, băiatul cel mare al Kristinei, a cărui poveste a spus-o în carte. Și mi-ar plăcea să încheiem acest articol cu un mesaj din partea copilului.
De altfel, ultimul capitol al cărții este scris de Luka, acest adolescent din a cărui zbatere cu bolile mintale și din povestea lui, dar mai ales, din dorința lui de a-i ajuta și pe alții în aceeași situație, s-a născut această carte. Dacă ai un adolescent acasă care se luptă cu depresia, anxietatea sau cu vreo dependență, cumpără cartea și povestește-i despre ea, despre mesajul băiatului din ultimul capitol. Va avea un mare efect.
Iată ce a spus Kristina în episodul de podcast despre îngrijorarea ca semn de iubire:
Club de carte – pentru a împărtăși și mai multe idei și povești
Iar dacă ai citit cartea și ți-ar plăcea să discuți pe marginea ideilor din ea, în septembrie voi organiza 2 cluburi de carte, unul fizic și unul online cu această carte. Zilele ce urmează voi posta detaliile pe paginile mele de Facebook și Instagram.
A fi părinte nu înseamnă să le netezim copiilor drumul, nici să ne definim prin luptele lor, ci să fim lângă ei cu curaj, curiozitate și dragoste. Să alegem conexiunea în locul controlului. Să spunem „nu, mulțumesc” vocilor care ne judecă. Să lăsăm frica la locul ei – ca bodyguard, nu cea care ia toate deciziile. Și, mai presus de toate, să ne amintim: copiii au nevoie să simtă siguranță și încredere, nu doar grija noastră. Iar asta începe cu felul în care noi alegem să fim prezenți. Pentru ei, dar și pentru noi.
Pentru că, așa cum spune Kristina Kuzmic, niciodată n-ar trebui să ne simțim vinovați că avem grijă de cea mai importantă persoană din viața copilului nostru. NOI.
Scrie-mi în comentarii cu care din cele 6 mesaje ai rezonat cel mai mult.
