Cărțile mele preferate din 2025

Iubesc să împărtășesc crâmpeie din cărțile citite, din ecourile stârnite în mine și din oglinzile ridicate.

Din păcate, nu reușesc foarte des. Se pare că de la postările lunare despre cărți de pe grupul Părinți pe sârmă la postări o dată le 3 luni, am ajuns la articole – mai complexe, ce-i drept – dar doar o dată pe an.

Mă grăbesc să intru direct în recenzii și să nu mai zăbovesc cu explicațiile.

Mai jos găsești o selecție a celor mai frumoase, emoționante și memorabile cărți pe care le-am citit în 2025.

O parte sunt ficțiune, altele non-ficțiune, unele le-am citit și discutat la cluburile de carte organizate de mine de aproape 5 ani, în comunitatea Părinți pe sârmă, altele doar le-am citit pentru mine.

Dar pe toate le împărtășesc cu drag și m-am gândit, pentru ușurință, să vă scriu câteva cuvinte despre ce e cartea, ce mi-a plăcut mine și măcar un citat care a rămas cu mine. 

Odată ce ai citit o carte la care ții, o parte din ea te va însoți mereu. Louise D’Amour

Ficțiune

Castelul din orașul meu de Ioana Bâldea Constantinescu

Viața ca un film de Valerie Perrin

Despre ce e vorba în carte

Ca și cum n-ar fi avut parte de suficientă confuzie în viața ei, Agnès – scenaristă și regizoare care n-a mai creat nimic de când actorul principal și soțul ei a părăsit-o – primește o veste care îi aruncă în aer echilibrul fragil: mătușa ei a murit. Pare un fapt banal, numai că mătușa ei murise deja cu trei ani înainte. Dacă nu este cumva o greșeală, atunci cine a fost înmormântat sub numele mătușii Colette, unde a fost mătușa în cei trei ani care s-au scurs și mai ales de ce toată această farsă sinistră? Întoarsă în micul oraș de provincie pentru a-și identifica mătușa decedată și a se ocupa de funeraliile ei, Agnès descoperă pas cu pas atâtea fire care duc la atâtea personaje și atâtea povești, datând din anii războiului și până la prezentul misterios, încât nimic din ce crezuse până atunci despre cei din jur și despre sine nu mai rămâne cum a fost. Copii adoptați, un pian care își regăsește proprietarul, un club de fotbal și o suporteră devotată, un circ, un castel, fotografii, plus o valiză de casete înregistrate și, desigur, un criminal – toate acestea și multe altele sunt piesele unui puzzle pe care Valérie Perrin îl construiește și ni-l dezvăluie, smulgându-ne câte un strigăt de surpriză la fiecare mutare.

Ce mi-a plăcut

Toate poveștile de viață din carte m-au prins, dar cea care a rămas cu mine este ideea că oamenii în vârstă poartă în ei istorii incredibile (și când te gândești că până acum câțiva ani nici nu-mi plăceau poveștile cu bătrâni), despre care de cele mai multe ori nici nu ne dăm seama că există. Pentru Agnès, mătușa Colette părea doar o femeie singură, pasionată de fotbal, fără nimic spectaculos. În realitate, viața ei ascunde un fir narativ pe care nici cea mai creativă minte de scenarist – chiar dacă e a propriei nepoate – nu l-ar fi putut construi de la zero.

Deși te pot speria cele 600 de pagini, ca și la celelalte romane ale autoarei (Apă proaspătă pentru flori, Duminicile iubirilor pierdute) se citește foarte repede, ai mereu un grad de mister și suspans și câte o poveste incredibilă care te ține acolo dornic să întorci pagina.

„Trebuie să încetez să-mi mai plâng de milă, să-mi mai pun cenușă în cap. Trebuie să mobilizez forța voioasă care mă însuflețea odinioară. Acea voioșie care m-a caracterizat atât de mult timp. Acea furie care mă făcea să înjur ca un birjar, și pe aceea trebuie să o regăsesc. Mișcă-ți fundul, Agnès, mișcă-ți fundul. Nu se poate să fi pierdut tot. Ceea ce era în mine trebuie să fi rămas acolo. La fel ca ochii mei, mâinile, gura, pântecul. Nimic nu s-a schimbat. Nu se poate să fiu goală pe dinăuntru. Trebuie să pun niște muzică. Să deschid ferestrele, să spăl totul la mașină. Să curăț bine gresia. Să vorbesc cu mătușa mea. Cu glas tare, înainte s-o ascult pe ea de pe casete.”

Caietul interzis de Alba de Cespdes

Despre ce e vorba în carte

Cartea a fost publicată în 1952, în Italia, și este semnată de una din cele una dintre cele mai importante voci feminine ale literaturii italiene din secolul XX și care are succes și relevanță și azi. Valeria Cosatti, mamă, soție și fiică în vârstă de 43 de ani iese la plimbare într-o zi însorită de noiembrie și cedează impulsului de a-și cumpăra un caiet. De ce își cumpără caietul, nici ea nu știe prea bine. Ce știe, e că la simpla idee de a deține un caiet negru al ei o cuprinde de un sentiment aproape inexplicabil de vină și rușine. Pe parcursul a 6 luni, din noiembrie 1950 și până în mai 1951, Valeria își notează în caiet cele întâmplate peste zi, gânduri și griji, ideile ei despre perioada de înainte și după război. Fără a-și fi propus, caietul devine imediat ceva interzis pentru ea – un spațiu numai al ei, ferit de ochii soțului, ai copiilor, ai mamei. Astfel, Valeria, mamă a doi tineri deja (de vârsta căsătoriei și plecării de acasă) descoperă un univers interior despre care nu știa nimic înainte să înceapă să scrie în … caietul interzis.

Ce mi-a plăcut

Cel mai mult am rezonat cu ideea că scrisul este creator. Că înainte să ne apucăm să ne așternem gândurile pe hârtie, în capul nostru e un talmeș balmeș. Apoi se face, încet încet, lumină. Poate pentru anul 2025 e un truism. Dar pentru o femeie de 40 de ani din anii 50 era o revelație. Și o modalitate de a se găsi și regăsi, între toate rolurile și obligațiile impuse de familie, societate și de cum se face. 

Dinamica relațiilor este extrem de bogată și se relevă în toată complexitatea în relațiile Valeriei cele mai apropiate: cu soțul, cu cei doi copii, cu mama ei. La clubul de carte am avut privilegiul să o ascultăm pe Laura Pănăzan, psihoterapeut de cuplu și scriitoare care e unul din membrii obișnuiți ale clubului. Ea a făcut o analiză psihologică a personajului, cu toate dependențele (relaționale) și toate mecanismele care o țineau legată de modul ei de viață și au făcut-o să urmeze un drum – altul poate decât ne-am fi dorit sau închipuit.  Cu atât mai mare este admirația pentru această scriitoare care a reușit să surprindă atât de complexul univers interior al Valeriei care este, în mare parte, reprezentativ pentru orice femeie de peste 40 de ani, indiferent de vremuri.

„În orice caz, poate că e greu să rămâi prieten cu cineva toată viața. În realitate, la un anumit moment fiecare dintre noi se schimbă, unii merg înainte, alții rămân pe loc, o luăm deci pe căi diferite, astfel încât nu ne mai întâlnim, nu mai avem nimic în comun.”

„Mă gândeam că poate și Michele se preface că doarme. Și că din acest fel de a te preface continuu că dormi, când de fapt rămâi treaz cu propria angoasă, fără ca partenerul tău să-și dea seama, e făcută povestea unei căsnicii exemplare.”

Eu nu sunt SuperMami de Roxana Popa

„Nu avem nevoie de o mamă cu superputeri. Noi avem nevoie ca, din când în când, ea doar să fie acolo. Și atât.”

Femeia care aduce scrisori de Francesca Giannone

Despre ce e vorba în carte

Timp de mai bine de douăzeci de ani (începând cu 1934), Anna este firul invizibil care-i leagă pe locuitorii din Lizzanello, un orășel cu doar câteva mii de sufleteși poveștile lor. La început pe jos, apoi cu bicicleta, mândră de șapca și de uniformă ei albastră, Anna aduce scrisori de la tinerii plecați pe front, cărți poștale ilustrate de la emigranți și misive de la iubiți secreți. Pe nesimțite, în ciuda rezistenței localnicilor, poștărița va schimba multe lucruri în Lizzanello. O poveste emoționantă despre curaj și emanciparea unei femei, dar și despre doi frați inseparabili cărora le-a fost sortit să iubească aceeași femeie.

Ce mi-a plăcut

Recunosc că abia așteptam să se facă seară să citesc prin ce aventuri mai trece Anna, personajul central al cărții. O femeie remarcabilă care gândea și acționa mult înaintea vremurilor în care a trăit, ea a luptat, a ascultat și a lăsat urme adânci în viețile celorlalți, dorindu-și mai presus de toate să nu fie uitată, ci să rămână vie în amintiri pe care timpul nu le poate șterge. Știu că nu toată lumea citește mulțumirile, dar de aici aflăm că deși e un roman de ficțiune, Anna a existat și la fel și această dorință de a nu fi uitată.

Dincolo de povestea protagonistei e o lume întreagă de personaje, fiecare cu istorii intrigante și dinamici surprinzătoare. E una din acele cărți care-ți rămâne în suflet și care n-ai mai vrea să se termine.

„ – Ce ai simțit când ai cunoscut-o pe mama? Adică, cum ai înțeles că ești îndrăgostit de ea?

– Cred că am simțit… că sunt acasă. Că pot să-mi arăt partea mea cea mai fragilă, știind că cealaltă persoană o înțelege, o acceptă, are grijă de ea și nu o folosește niciodată împotriva mea.”

Femeile din umbră de Kristina Hannah

Atmosfera de Taylor Jenking Reid

Despre ce e vorba în carte

Joan Goodwin a fost fascinată de stele de când se știe. Serioasă și rezervată, e mulțumită de viața ei ca profesoară de fizică și astronomie la Universitatea Rice. Asta până când află că NASA e în căutarea primelor cercetătoare care să se alăture programului Space Shuttle. Dintr-odată, Joan își dorește cu toată ființa să fie unul dintre puținii oameni care au șansa să ajungă în spațiu.

Selectată dintre mii de alte femei în vara anului 1980, începe pregătirea la Centrul Spațial Johnson din Houston, alături de un grup excepțional de colegi: pilotul Top Gun Hank Redmond și omul de știință John Griffin, care sunt binevoitori și dezinvolți chiar și atunci când miza e uriașă; Lydia Danes, specialistă în misiuni, care a muncit prea mult ca să-și piardă vremea cu amabilități; Donna Fitzgerald, care are un suflet bun, dar și propriile secrete; și Vanessa Ford, magnetica și misterioasa ingineră aeronautică, care poate repara orice motor și pilota orice avion.

Pe măsură ce noii astronauți leagă prietenii neașteptate și se pregătesc pentru primul lor zbor, Joan descoperă o pasiune și o dragoste pe care nu și le-a imaginat vreodată. În această nouă lumină, începe să pună la îndoială tot ceea ce crede că știe despre locul ei în universul observabil.

Apoi, în decembrie 1984, în misiunea STS-LR9, totul se schimbă într-o clipă.

Ce mi-a plăcut

Mi-au plăcut toate cărțile lui Taylor Jenkins Reid citite până acum, așa că am avut răbdare cu povestea asta. Nu m-a prins de la început, dar în momentul în care povestea de dragoste a început să se deruleze, iar dialogurile cu sens și care-ți rămân în suflet au apărut (și pe care le regăsesc mereu în cărțile ei), cartea parcă m-a ținut prizonieră, iar ultima jumătate am citit-o într-o zi.

Tema explorării spațiului, a femeilor care trebuie să răzbească într-o lume a bărbaților, dar și care trebuie să se conformeze  ca să se integreze, nu te lasă indiferent.

Și când mai adaugi aici și modelul mătușicii care își iubește nepoata mai mult decât o face propria mamă, asta clar te sensibilizează și îți dă indicii clare despre ce fel de mamă este autoarea însăși.

„Noi suntem stele, a spus Joan. Și stelele sunt noi. Fiecare atom din corpurile noastre a fost cândva acolo. A fost cândva o parte din ele. A privi cerul nopții înseamnă a privi părți din ceea ce ai fost cândva, ceea ce ai putea fi într-o zi.”

„O  să te iubesc până în ziua în care o să mor, mă auzi? Nu există nimic ce ai putea face sau spune sau gândi care să schimbe asta. Sunt a ta ca să te sprijin, pentru totdeauna. (…) În fiecare zi te poți trezi și poți merge la culcare știind că există o persoană a cărei inimă explodează de cât de mult te iubește. Știu că ești nepoata mea, Frances. Dar ai fost întotdeauna și copilul meu.”

Non-ficțiune

Totul e în regulă în mine și în lume de Petronela Rotar

Cea mai bună descriere a cărții este însuși mesajul autoarei, Petronela. 

„Am pus în cartea asta toată știința mea, toate căutările și înțelegerile mele din ultimii ani – mulți, de studiu, și mai puțini, dar foarte intenși, de practică terapeutică (am lucrat cu aproape o mie de oameni în taberele și atelierele mele), dar și munca mea cu mine din tot acest timp. Nu pretind că înțelegerile mele sînt cele adevărate sau că ce a funcționat pentru mine și oamenii cu care am lucrat poate funcționa și pentru tine. Nu sînt un guru și, te rog, oricine ai fi, cititorule, ia cu beneficiu de inventar tot ce vei găsi în cartea asta. Îndoiește‑te, verifică cu tine, în interiorul tău, dacă ți se potrivește ce citești. E în regulă dacă nu. Peste ani, toate astea ar putea suna oricum altfel, datorită modului în care înțelegem, studiem, descoperim lucrul cu psihicul uman – iar eu știu că pot greși acum sau avea înțelegeri parțiale, însă mai știu și că, așa cum sînt, înțelegerile mele pot ajuta pe cineva, poate chiar pe tine, să nu te mai simți singur, defect, de nereparat. Sper ca, la finalul acestei cărți, prin crăpăturile ființei tale să intre lumina despre care vorbește Cohen și să simți că nu e nimic fundamental în neregulă  cu tine sau cu lumea, așa cum zice titlul acestei cărți. 
Am scris cu multă iubire și multă compasiune cartea asta: în primul rînd pentru mine, apoi pentru fiecare om care o va citi, pentru istoricul lui personal, mai mult sau mai puțin traumatic, pentru greul pe care îl duce în spate, pentru adaptările și strategiile la care a fost nevoit să recurgă pentru a supraviețui. Și cu multă încredere în viață și în capacitatea noastră umană de a ne regenera, de a fi bine, de a continua să creștem.“- Petronela Rotar

Mi-e foarte greu să pun în cuvinte senzația întâlnirilor cu scriitura Petronelei, dar, mai ales, cu ea.

Ne-a acordat onoarea de a fi prezentă la clubul de carte PPS din mai, ediția online, unde 30 de inimi au bătut parcă la unison în timp ce o auzeam pe Petronela răspunzând întrebărilor. 

Cartea este, pentru mine, un balsam pentru suflet, mi-am pus atâtea bilețele la ideile cu care am rezonat că la un moemnt dat am zis că mai bine subliniez toată cartea. Dar mai presus de idei și informații – prezența Petronelei – prin cuvinte, voce (e disponibilă pe Voxa și Audiotribe) sau prin prezența fizică cum a fost la club, este vindecătoare și dătătoare de calm și bine. 

Mi-aș dori ca fiecare om care își caută locul în sine, acel sentiment că este acasă în propriul corp, să citească această carte. Și, mai presus de asta, îmi doresc ca ai noștri copii, crescuți mai conștient și mai asumat de către această generație de părinți, să nu aibă nevoie de această carte.

Las cuvintele Petronelei să vorbească. Mulțumim pentru tot, dragă Petronela. Deși a fost online, întâlnirea cu tine a fost absolut vindecătoare și memorabilă.

„Oamenii răniți vor răni alți oameni. Părinții răniți și aflați în modul de supraviețuire nu vor putea să își simtă copiii și să ofere ce ar avea cea mai mare nevoie: siguranța reală care vine din conexiunea reală. Sintonizarea. Am ratat de multe ori să fac asta: să le ofer acea siguranță. Azi, când pot simți cu adevărat durerea aceea a lor, încă plîng pentru ele că nu au avut mama la care ar fi avut dreptul din naștere, plîng pentru mine că nu am avut șansa să ajung mama aceea mai devreme, plîng pentru că azi le simt durerea și nu mă pot întoarce să fiu spațiul sigur de care ar fi avut nevoie, dar plîng și de bucurie și recunoștință că azi pot să fiu mama de care au nevoie, că nu am rămas la fel de deconectată(…).”

Pot să rezolv problema aceasta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce-mi creșteam copilul aflat în dificultate de Kristina Kuzmic

La cartea aceasta nu pot urma rețeta, căci am avut experiențe foarte personale și unice atât cu cartea, cât și cu autoarea, astfel că te voi invita să citești articolul scris astă vară de mine și să accesezi toate resursele de acolo, despre carte și nu numai.

Kristina a fost prezentă la București în iunie, pentru a-și lansa cea mai recentă carte, Pot să rezolv problema asta și alte minciuni pe care mi le-am spus în timp ce-mi creșteam copilul aflat în dificultate, iar eu am avut marele privilegiu de a o avea invitată la podcastul Povești pe sârmă pentru un episod foarte special, dar am urmărit-o și la evenimentul organizat de Editura Univers, 10 mituri despre parenting.

Cum își găsesc copiii motivația școlară de Oana Moraru

Despre ce e vorba în carte

„Fiindu-le alături atâtor generații de copii, am ajuns la convingerea că motivația pentru cunoaștere și învățare – așa cum este ea construită și menținută până la vârsta de 12 ani – este cel mai important ingredient pentru succesul professional și relațional al viitorului adult.
Tot așa cum în copilărie ne programăm relația cu viața, stabilizând ritmurile unui cântec sufletesc intern, ale unui mod anume de a ne purta și de a reacționa în lume, e foarte posibil ca menținerea motivației pentru învățare în primii ani de școală să ne influențeze, în timp, motivația pentru co nstruirea propriului destin, pentru forța care ne impinge pe un drum sau altul.”

Te invit să găsim împreună un mecanism de sprijinire a copiilor noștri pe drumul lor școlar, cu obiectivul principal de a le menține motivația activă. Ca să ne putem ajuta copiii în acest sens, este nevoie să parcurgem fiecare dintre etapele descrise în acest volum, cu încrederea că ne-am ales un drum și o metodă, suficient de coerente și de eficiente pentru liniștea noastră și a copiilor.

Acesta este mesajul Oanei Moraru despre carte.

Nu o să intru în detalii despre cât de valoroasă este cartea pentru toți părinții de copii de până în 12 ani, eu pot doar să-ți spun că am urmat majoritatea recomandărilor Oanei din carte de când erau copiii mei mai mici, pe când participam la toate conferințele Oanei.

Cartea are marele merit de a fi foarte bine structurată,  principiile enunțate de Oana în carte sunt fundamentate științific, dar în același timp foarte simplu comunicate pentru ca orice părinte să le înțeleagă și să le poată cântări și apoi aplica.

Într-o societate care pune foarte mare accent pe competiție, potențial și goana pentru performanță, să mergi în ritmul copilului, să cunoști ferestrele de oportunitate și să știi când e momentul să împingi și când doar să fii acolo cu prezența liniștitioare, e un lucru rar. Sper ca mai mulți părinți să citească această carte și să aplice învățăturile ei.

„În fiecare dintre copiii noștri suntem datori să punem, dar mai ales să lăsăm spațiu liber în jurul inimii lor, acolo unde se află instinctele, contactul cu ei înșiși și puterea de a se ridica de jos și de a se reinventa ori de câte ori este nevoie. Cel mai mare avânt și încredere în drumul nostru le avem atunci când există martori entuziaști și încrezători, dispuși să ne susțină de pe margine sau la răscruci.”

Castelul de sticlă de Jeannette Walls

Despre ce e vorba în carte

Castelul de sticlă este povestea adevărată și tulburătoare a unei familii nonconformiste pentru care aventura, spiritul liber și traiul neîngrădit de reguli inutile sunt mai presus decât confortul unui cămin tipic. Soții Walls își cresc cei patru copii învățându-i să nu se teamă de nimic, să gândească liber, să fie independenți, dar toate acestea vin cu prețul unei vieți de nomazi, al absenței unei case decente și, de multe ori, al lipsei mâncării și hainelor. Rex Walls, tatăl, un tip carismatic, de o extraordinară inteligență, îi învață pe copii istorie, fizică, vânează demoni împreună cu ei pentru a-i face să-și depășească temerile, le dăruiește stelele de pe cer de ziua lor, dar, dincolo de toate, nu reușește să le asigure un trai decent. Peste ani, fiica cea mijlocie, Jeannette, își povestește copilăria într-o carte unică, de un umor extraordinar, dar și de o profunzime emoționantă.

Ce mi-a plăcut

În loc de final

Dacă te-am făcut curios despre vreuna dintre cărți, ai adăugat la listă ta de citit sau ai păreri diferite față de mine legat de aceste cărți, lasă-mi un mesaj. Să știu că ai citit. Și ți-a folosit la ceva. 

Spor la citit și trăit povești pline de viață și în 2026!

Te aștept și la clubul de carte, anul acesta cu și mai multe întâlniri fizice și autori invitați.