La fiecare început de an școlar, în fiecare septembrie ne apucă ba nostalgia, ba gândurile la importanța școlii. La utilitatea ei, valoarea ei, imaginea în ochii și în sufletul copilului.
Și încercăm să ne adunăm cele mai meșteșugite cuvinte, cele mai alese gânduri prin care să le transmitem tot ce-am vrea să învețe.
Dar știți voi vorba aceea, copiii ne urmăresc ce facem și cum ne comportăm mereu, nu doar în septembrie.
Băiatul nostru cel mare intră într-a X- a acum, fata într-a V-a și mereu m-a preocupat școala. Dar nu așa cum cred majoritatea. Nu pentru a scoate olimpici din ei, copii de 10, care să intră la cele mai bune licee… ci ca pe un firesc, o etapă în devenirea lor. Cu bune și cu rele grele, cum îmi place mie să spun.
Pentru că scriu demult, primele mele articole despre școală sunt de acum 9 ani. Unele credințe nu mi s-au schimbat, altele…
-
Să nu-l pui să facă nimic pe copil că treaba lui e doar să învețe, e o mare păcăleală.
Hărnicia, responsabilitatea, autonomia, toate abilitățile acelea esențiale pentru ca el să învețe la școală și să ducă o treabă la bun sfârșit au la rădăcină hărnicia de la 2-3 ani când voia să dea cu aspiratorul (și-i ziceai că-i prea mic, nu are forță), să spele un vas (dar făcea prea mare apărie), inițiativa de la 5 ani de a strânge masa și chiar responsabilitatea de a-și ține jucăriile în ordine.
-
Nu-l amenința că gata cu joaca și copilăria când începe școala, nici nu-l ademeni că va curge lapte și miere.
Din ce cunosc eu bula noastră, majoritatea am trecut de stadiul acela în care amenințam copilul cu școala, îi spuneam că vede el cân începe școala și deja ne-am prins că asta nu-l ajută și-i va da un start prost, în loc să meargă cu drag la școală.
Dar și opusul e adevărat. Maggie Dent (pe care o urmăresc și admir, cărțile ei despre cum ne creștem băieții și fetele au fost baza ebookurilor despre fete și băieți pe care le-am creat) povestește cum, mai ales pentru băieți, dar nu numai, toată povestea asta superlativă despre școală care atrage după ea dezamăgirea realitățiii…. nu e deloc o idee bună.
Când noi spunem o poveste romanțată despre școală, le povestim cât de frumos o să fie, câți prieteni o să-și facă, că o să învețe să citească în câteva săptămâni, că o să fie ușor și distractiv, dezamăgirea e inevitabilă.
Să fim realiști, încurajatori, să lăsăm extremele.
-
Nu-ți pune pălăria de profesor
Cred că în capcana asta cădem foarte mulți. Mai ales după clasa I sau când e vorba de ani importanți, a IV-a, a V-a, a VIII-a, ne luăm pălăria de profesor, exigenți și poruncitori, acolo la teme și la îndeplinit obiective, la verificat caiete și carnete😇
Ei bine, să nu uităm că noi suntem părinte, nu învățătorul sau profesorul.
Copilul are nevoie de la noi să fie văzut, ascultat, înțeles, să fim de partea lui, să-l stimulăm să găsească soluții, nu de corectare constantă și de vânarea greșelilor.
De altfel, partea cu vânarea greșelilor nu ar trebui să fie nici în repertoriul unui dascăl bun – vă recomand înregistrarea întâlnirii cu Ema Patrichi.
Descarcă ebookul Temele de acasă creat de mine împreună cu învățătoarea și creatoarea blogului Ema la Școală.
-
Nu fi părintele reparator. Fix-it-all. Că-i răpești copilului oportunitatea de a găsi singur soluții și a-l împuternici.
Știu, e greu să stai deoparte, când copilul vine acasă nervos, supărat, rănit, dezamăgit, se activează reparatorul din tine și e dispus să măture totul din cale.
Lasă că rezolvă mama.
Vorbesc eu cu doamna.
O sun pe mama lui…
Cum ar fi doar să-l asculți până revarsă tot tumultul și vede mai clar?
Și apoi îi pui întrebări și vezi dacă nu cumva are și el niște idei despre ce poate face. Sau poate descoperă că și el/ea a avut o contribuție în conflict/problemă. Și la pasul următor își dă seama ce vrea și cum să pună în aplicare.
Are Oana Moraru o tehnică super utilă, tehnica liftului emoțional, foarte bună, în cartea ei „Cum își găsesc copiii motivația școlară”.
-
Prea multă pregătire dă în anxietate și face mai mult rău decât bine.
Pe-asta am trăit-o pe pielea mea de când erau mici. Să știe copilul despre ce e vorba. La medic, la dentist, la grădiniță, în tabără, la școală… pregătim, vorbim (de cele mai multe ori prea mult) și copilul de la un moment dat tot ce aude e:
Mama e îngrijorată, e ceva nasol cu școala asta (sau ce subiect e), e clar că trebuie să mă panichez de simte nevoia să-mi zică de 10 ori.
Pregătirea e bună, dar cu limite și cu un ton mai neutru – nu vă transformați nici în clovni, nici în bocitoare, ambele sunt semnale de alarmă.
-
Școala este o etapă normală, firească, însă nu e nici Sfântul Graal, nici Bau-Bau, nici TOTUL.
Viața noastră și valoarea noastră e mult mai mult decât doar școala.
Cum spunea într-o conferință Dr. Shefali Tsabary – creatoarea parentingului conștient – dacă viața noastră e reprezentată de degetele de la o mână, școala (și învățarea, instruirea) reprezintă doar un deget, poate cel mai mic, nicidecum toată mâna.
Aveți grijă la capcana asta mai ales în anii cu miză, în clasa a VIII-a sau a XII-a.
Am scris pe larg despre evaluarea națională și cum a fost la noi, pentru cine se pregătește de perioada asta.
-
Dacă vreți să învețe și să se bucure de experiența școlii, faceți tot posibilul să trimiteți copilul la școală pozitiv și calm.
Știu, adesea nu se poate. Vă certați cu soțul/soția, sunt țipete, poate sărăcie. Poate copilul n-a avut timp să mănânce de dimineață sau poate a stat până târziu seara pe ecrane.
Dar în lipsa unui echilibru fizic și mental/emoțional, copilul va merge la școală apăsat, încărcat de griji și nevoi care, cel mai adesea, nu sunt ale lui.
Diminețile pot fi foarte dificile, adevărate momente de cotitură, când ai doar vreo jumătate de oră să te trezești, să pregătești copilul de școală, să ieșiți toți din casă la ora programată. Asta dacă reușești să-l trezești, să nu izbucnească niciun foc (adică tantrum) la prima oră de dimineață și hainele să fie cele mai moi și comode.
Că altfel, e bai.
Ani de zile am avut show-uri de dimineață, am plecat nervoși, cu crize de acasă. Am crezut că suntem noi defecți și doar nouă ni se întâmplă. Apoi am vorbit cu mulți alți părinți care treceau prin aceeași experiență.
E o perioadă grea iar emoțiile de toate felurile își vor face apariția. Primește-le, observă-le și acceptă-le.
Nu uita, plânsul e bun, emoțiile trebuie descărcate, compasiunea și înțelegerea sunt mai presus de așteptări academice sau de cumințenie.
Verifică zilnic farfuria mentalului sănătos, a ta și a copilului: somn de calitate, timp de conectare, de joacă liberă, de odihnă și atenție asupra lumii interioare, asupra emoțiilor și gândurilor. Acest instrument a fost dezvoltat de Dr. Daniel Siegel, pe care-l puteți vedea pentru prima oară la București, în conferința ParentEd Fest.
8. Școala este un loc în care vei fi in siguranță, binevenit, unde îți vei găsi locul, până la urmă.
Aceasta este credința mea pe care am și transmis-o copiilor cu orice ocazie, prin cuvitne, dar, mai ales, prin acțiuni.
Iar încrederea aceasta pe care am avut-o mereu în copii, în lume, în oameni, în viitorul lor, toate acestea au făcut ca lucrurile chiar așa să se întâmple.
Poate vi se pare naiv. Poate experiența voastră v-a arătat altceva.
Eu vă zic doar că experiența noastră este în mare măsură influențată de credințele noastre.
Așa că merită să facem un pic de soul searching, ce credințe avem noi despre școală, ce experiențe, ce gânduri, ce transmitem fără să deschidem gura măcar?
Care sunt cele mai mari temeri ale noastre?
Acolo e probabil cea mai mare diferență pe care o putem face, dacă ne rezolvăm fantomele trecutului propriu și reușim să-l lăsăm pe copilul nostru să-și scrie propria poveste, să-și găsească propria cale, dar cu un părinte matur alături, care-i dă încredere și speranță.
Pentru voi, ca familie, care sunt principiile care guvernează relația cu școala? Ce filosofie aveți? Ce credințe? Pentru că toate acestea influențează modul în care copilul tău va percepe școala. N-o lăsa la voia întâmplării. Pune niște intenție în asta. Și roadele vor apărea.
